Neînstrăinatul

Odată stabilit în străinătate, Mircea Eliade se consacră, cu obişnuita-i absolută rîvnă, temelor generale şi universale: istoria religiilor, filosofiei, mitologiei. Simultan şi paralel, pe măsură ce lucrările cărturăreşti se teoretizau şi se amplificau, cele literare îşi aduceau din ce în ce mai precis aminte de zilele dee demult şi dobîndeau un caracter strict autohton. În romanul Noaptea de sînziene şi în nuvelele toate, România şi Bucureştii exercită o suzeranitate irezistibilă. Cine ar bănui că Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci şi Un om mare sunt scrise de la depărtări: mireasma lor e atît de locală! Strada Mîntuleasa e o poveste nu mai puţin exclusiv românească decît un basm de Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray. Savantul nu se poate despărţi de artist, cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru întreaga planetă de scriitorul iremediabil ataşat şi îndrăgostit de spaţiile şi scenopgrafiile copilăriei şi tinereţii. România şi Bucureştii îşi manifestă aproape obsesiv trăinicia. Dorian Gray şi portretul său, în cazul acesta, evoluează coexistînd în armonie, completîndu-se şi tolerîndu-se reciproc.

Şi Vizite chez les morts a lui Eugen Ionesco evocă – fantomatic mai degrabă – un Bucureşti nepieritor. Nici moartea nu rupe firul ombilical dintre cei cînva locuitori ai oraşului şi urbea lor acum de-a pururi părăsită, după cum nu şterge nimic din virulenţa relaţiilor cu dramaturgul. Iar Emil Cioran în Exercises d’admiration se mărturiseşte, se referă la Sibiul său juvenil, la anii studenţiei bucureştene, la matcă. Exemplul lui Mircea Eliade nu-i aşadar izolat, numai că la el neînstrăinarea ia un caracter mai stăruitor, mai fervent. O tainică lege a compensaţiilor, a echilibrului şi a vaselor comunicante îl obligă să păstreze neîncetat cumpăna şi după fiecare perioadă de activitate ştiinţifică universală face un desfătător şi odihnitor popas în cadrul formelor originare. Literatura asigură efectuarea mişcării pendulatorii şi-şi oferă aurorului sprijinul (blînd şi jucăuş) părînd a-i şopti şi chezăşui că nu s-a depărtat de ai săi, că a dus ţara cu el în valiză, că de fapt hălăduieşte pe două tărîmuri convergente: unul concret (profan), străin, şi unul spaţio-temporalo-mitic (sacru), românesc. E acasă va să zică, nu are de ce se îngrijora, de vreme ce scrie – în româneşte – despre fiinţe, întîmplări şi meleaguri întru totul fidele unei trăiri numai la suprafaţă întreruptă de vicisitudinile istoriei. O fotografie veche de 14 ani îşi desfăşoară acţiunea untr-un decor foarte occidental, dar eroul, Dumitru, tînărul candid „ţăran de la Dunăre” şi fiu al lui Muter natur (natura mamă, germ.) exprimă în acest decor sîmţămintele cele mai romîneşti ce pot fi. Dumitru e semnificantul lui Mircea Eliade. La Chicago literatura română îşi agoniseşte statut  de extrateritorialitate. Absurdul, istoria şi fatalitatea sunt înfrînte.

Nu numai că opera literară din străinătate e de intensă putere şi fascinaţie, e şi revelatorie. E o irecuzabilă dovadă a posibilităţii  unei dedublări alternative şi necurmate. Paralelismul e neobosit şi de fiecare dată  forţa de împrospătare a ficţiunii uimeşte, a ficţiunii care prelucrează numai datele provenite din stocul de memorie al obîrşiei. În Noaptea de sînziene şi nuvele nu e vorba numai de inşi şi fapte româneşti, pînă şi aura e acut românească, la fel ca şi vibraţia, tonul, pulsarea. Extraordinar în opera de ficţiune a lui Mircea Eliade e tocmai caracterul acesta ne-nostalgic, ne-depărtat, ne-proiectat în timp, ne-refăcut; cele româneşti sunt vii şi prezente, fireşti, imediate. Altfel spus: dedublarea e fără greş.

De aici, ne întrebăm, ce reiese? Că înstrăinarea – adevărata înstrăinare – e un fenomen rar şi greu realizabil. Cel plecat de acasă îşi duce negreşit casa cu el. Unii sub formă de amintiri, alţii de răfuială, dor, regrete, supărări – diverse chipuri ale uneia şi aceleiaşi indelebile peceţi. Sunt şi cei care, printre străini, într-atîta nu pot uita punctul de pornire încît le este definitiv compromisă putinţa de adaptare pe un teritoriu nou. Panait Istrati şi-a povestit ţara străinilor. Dar Mircea Eliade ne dă fericita pildă a unei soluţii cu totul neaşteptate: el a ştiut să fie un mare savant universal, la largul lui în cultura lumii, şi totodată să rămînă ceea ce a fost înainte de a pleca: un scriitor român. Pendularea (dedublarea) i-a îngăduit să nu jertfească nici unul din planurile de activitate: cu egală vigoare şi pasiune le-a folosit pe amîndouă, coordonîndu-le printr-un soi de ritmicizare. Ritmul constituie poate explicaţia: secretul acesta al vieţii şi al artei. Casa nu l-a împiedicat să vadă lumea şi să o înţeleagă şi nici să-şi croiască faima şi aşezarea în ea; iar lumea, la rîndul ei, nu i-a răpit casei nimic din stringenta ei prezenţă. Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit şi a lucrat  o bună parte a vieţii în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi şi tare în cadrul limbii româneşti; ba şi al suflării româneşti dacă dăm substantivului acestuia din urmă un sens cît mai apropiat de cel fiziologic. Arta, magică precum se află, a fost unealta minunată care i-a făcut slujire şi i-a dat mijlocul de a supune legile fizicii şi a vieţui spiritual pe două tărîmuri.

Şăgalnică şi isteaţă, l-a şi dezvăluit. În rolul ei de iubită adevărată, de ibovnică preferată, comite indiscreţii şi ne arată că pendularea, totuşi, cunoaşte abateri de la uniforma cadenţă în doi timpi potriviţi: cu simţirea şi cu sufletul, cu imaginaţia şi cu pofta, copilăreşte şi suprafiresc, oniric şi temperamental, organic şi biruitor, Mircea Eliade se vădeşte de preferinţă şi cu precădere îndrăgostit de fantezie şi fabulaţie. Oricum, nu se poate lipsi de ele vreme îndelungată. Le solicită periodic ca pe un elixir. Mintea şi raţiunea, - nepărtinitor, harnic, şi manevrînd linguae francae – le-a dăruit lumii. Inima şi graiul nu şi le-a dezlipit de ţară. Şi cu toţii ştim că în acestea două sălăşluiesc intimitatea făpturii şi că dintr-însele pornesc resorturile creaţiei artistice. Erudiţia îl înfăţişează pe savantul mondial, necontenita producţie literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român.

Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situaţie de impecabilă neînstrăinare.

- text cules din volumul Prin alţii către sine / N. Steinhardt / Polirom – 2012.

Epilog

Unui scriitor de profesie nu i-ar fi permis; unui diletant însă nu-i este, cred, oprit a recurge – în sprijin venindu-i şi vîrsta – la această figură literară cu totul demodată, şovăitoare între ridicul şi duioşie: o încheiere, ceva aducînd cu ceea ce vechii autori numeau, întrebuinţînd un termen franţuzesc, envoi.

Să-i fie aşadar încuviinţat autorului să-şi rezume acum, la sfîrşit, concepţia despre artă: nim,ic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decît parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă (adică din platitudine, banalitate, monotonie) de îndată scoate vin (adică putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvîntează.   

Iar apa s-ar zice că atît aşteaptă – că d-aia adastă acolo în vase de piatră – să se facă vin bun!

N. Steinhard / Prin alţii către sine p. 172 / Polirom / 2012

Cum e cu scrisul

M-au întrebat prietenii dacă felul cum răposatul Mircea Scarlat* a pomenit numele meu în „Viaţa românească” nr. 11 / 1987 (Exerciţii de sinceritate) nu mi-a fost pricină de supărare sau jignire.

Le-am răspuns: Cu scrisul e întocmai ca şi cu producătorul care-şi duce produsele la piaţă spre vînzare. Îşi alege, bine nădăjduind, o tarabă, îşi potriveşte marfa cît mai arătos şi-şi aşteaptă muşteriii.

Vine o cucoană. Roşiile astea sunt verzi, spune ea înfiptă. Nu-s verzi, doamnă, răspunde vînzătorul. Şi, scoţînd una din maldăr, o ridică şi-o înfăţoşează cu dragoste cvasi-părintească. Dar cucoana strîmbă din nas şi pleacă semeaţă mai departe.

Vine un pensionar, se uită la roşii bănuitor. Au fost cînva bune, zice, dar acum îs putrede. Nu-s putrede, domnule, sunt coapte, numai bune de mîncat, deloc trecute. Dar pensionarul dă din umeri, se posomorăşte şi se îndepărtează nemulţumit.

Vine o bătrînică, şubredă, mititică, sprijinită într-un băţ şi cere să guste din brînză. I se întinde o fărîmă pe un vîrf de cuţit lung. Molfăie fără grabă fărîma şi se înfioară. Îşi clatină capul: potroacă, şuieră printre dinţii gălbejiţi, e potroacă! Vai de mine face producătorul şi dă să-şi apere produsul, dar bătrînica se sprijină mai tare pe băţ şi se tot duce, oţărîtă, fără să-i dea ascultare.

Vine un vlăjgan, gustă şi el din brînză; de două ori. Îşi ţuguie buzele. Nu-i sărată, exclamă el dispreţuitor. Cum se poate! se minunează producătorul. Vlăjganul a luat-o înainte, ca din puşcă.

Aşa-i şi cu scrisul. Autorul îşi publică marfa şi o pune la dispoziţia publicului. Iar cititorii şi criticii o apreciază, fiecare după cum crede de cuviinţă, după cum i s-a părut textul şi după cum îi este firea. Unii folosesc vorbe bune, alţii laude: unii fac observaţii critice, alţii osîndesc: cu duhul blîndeţii ori cu asprime, cu perfidie ori şi cu termeni grosolani. Cu dreptate, fără dreptate: căci cine, pe tărîmul acesta relativist şi labil, poate hotărî ce este drept?

Oricum, nu încape supărare. Principiul de bază al pieţei culturale ca şi al pieţei alimentare cată să fie deplina libertate.

Libertatea scrisului, libertatea criticii. Aceasta-i esenţa. Celui ce se supără uşor îi prinde bine să stea frumuşel acasă ori să nu pună condeiul pe hîrtie.

La intrarea amînduror pieţele se află cîte o poartă (dantescă, se înţelege), pe care stă scris cu cerneală invizibilă: lăsaţi orice susceptibilitate voi care intraţi aici.

- text aflat în volumul lui Nicu – Aureliu Steinhardt, Prin alţii către sine, Polirom, 2012. -

*(1951-1987). Critic şi istoric literar, autor al Istoriei poeziei româneşti, vol. I-III, 1982-1986, vol. IV, 1990, ca şi al unor eseuri despre Miron Costin (1976), Ion Barbu (1981) şi George Bacovia (1987).

Sinuciderea politica a lui Traian Basescu

- guest post -

Presedintele Basescu si-a anuntat ieri sustinerea totala ptr candidature Elenei Udrea la functia de sef al statului. Anuntul nu m-a surprins desi 1% din mine a sperat ca in ceasul al 12-lea presedintele se va lepada de o persoana care i-a adus doar deservicii. Presedintele si-a motivate preferinta ptr Elena Udrea ptr faptul ca fostul sau consilier si pana mai ieri candidat la presedentie din partea PMP, Cristian Diaconescu, ar fi votat ptr suspendarea sa din 2007. Un motiv transparent care nu ii face cinste presedintelui.

Jurnalistul Dan Badea a publicat ieri pe pagina sa de Facebook o fotografie din anul de gratie 2012, din timpul celei de-a doua suspendari prezidentiale, cand l-a intalnirea cu oficialii americani, Traian Basescu era insotit de Cristian Diaconescu. In acelasi an 2012 alaturi de presedintele suspendat se aflau Monica Macovei, Mihai Razvan Ungureanu, Vasile Blaga, Traian Ungureanu, Mihai Neamtu,etc. In schimb Elena Udrea a fost ascunsa de ochii publicului ptr simplul motiv ca prezenta ei alaturi de presedinte ar fi fost nociva. Nici unul din cei enuntati de mine mai sus nu se mai regaseste printre apropiatii presedintelui.

Gestul de ieri al presedintelui are insa consecinte iar prima dintre acestea este sinuciderea politica a lui Traian Basescu. Numele lui Traian Basescu va fi pe vecie legat de cel al Elenei Udrea iar cele doua mandate ale sale vor fi analizate prin prisma relatiei sale cu respectiva doamna. Nu perspectiva istorica este insa cel mai grav lucru ci faptul ca aceasta decizie, oricare ar fi fost calculele politicianiste ale presedintelui, deschide larg portile victoriei la presedentie ale lui Victor Ponta.

Elena Udrea nu are nici o sansa sa ajunga in turul doi al alegerilor prezidentiale, necum sa il invinga pe Victor Ponta. Prezenta doamnei in cauza nu va face decat sa aduca tema Basescu in Campania electorala. Exact ceea ce dorea Victor Ponta si s-au ferit ceilalti prezidentiabili. Ei vor fi nevoiti sa argumenteze pe multiple planuri: sa explice distantarea de presedinte dar in acelasi timp sa isi mentina apropierea de proiectul sau politic (in special de cel privind indepenendeta Justitiei). Si cu cat se vor zbate sa isi demonstreze fidelitatea prezidentiala cu atat vor deveni mai usor atacabili dinspre PSD. De asemenea, nu sunt deloc sigura ca alternativele de vot pe care multi dintre sustinatorii presedintelui le prefera: Monica Macovei si Cristian Diaconescu vor reusi sa se califice in turul doi. Si, aici este marele pericol, in cazul in care Klaus Johannis va accede in turul doi, acesti votanti mai mult ca sigur nu se vor prezenta la vot.

In aceste conditii ma pot intreba daca nu cumva nu doar Vasile Blaga se face vinovat de un blat cu PSD-ul ci si Traian Basescu ptr ca gestul de ieri, repet, i-a netezit calea lui Victor Ponta catre Palatul Cotroceni.

Clemy

De pe Face Book

Am citit in copilarie o poveste scrisa de un scriitor pentru copii, Calin Gruia, o poveste care nu este, de fapt, pentru copii, ci, mai degraba , o parabola despre regimul totalitar si despre cei care l-au sustinut. Eu, crescand intr-o familie marcata de nedreptatile comunismului, am intuit imediat sensul acestei povesti si am vazut in ea o ilustrare mult mai acida si aproape nedisimulata a regimului comunist de la noi, decat poemul Anei Blandiana cu motanul Arpagic. Povestea lui Calin Gruia se numeste "Tara Visata", iar erou ei este un tanar pe nume Lixandru care porneste prin lume in cautarea tarii ideale. El calatoreste prin mai multe tari care toate sunt fatete ale unui regim totalitar, spre exemplu tara Printului cu Nasul de Ceara unde oamenii se zbat in saracie si nedreptate, dar sunt obligati sa cante cantece vesele pentru a arata cat de bine traiesc sau tara Marelui Guzgan. Odata ajuns in aceasta ultima tara, Lixandru este prins de soldatii Marelui Guzgan si aruncat intr-o uriasa temnita subpamanteana unde zaceau mii de oameni, obligati sa sape zilnic in cautarea unui diamant exceptional, pe care Marele Guzgan il visase ca ar fi acolo. Oamenii din temnita erau permanent supravegheati de garzile Marelui Guzgan care purtau pe chip masti de guzgan ca sa fie asemeni conducatorului lor. Dupa mult timp petrecut in temnita subpamanteana, Lixandru reuseste sa evadeze si sa ajunga chiar in turnul unde se afla Marele Guzgan. Fara sa fie descoperit de garzile cu masti de guzgan, Lixandru patrunde in sala tronului, pe usa careia era scris "cine ma vede, moare". Acolo pe un tron urias statea o starpitura cu glas pitigaiat, care, la vederea lui Lixandru, se cutremura de groaza. Starpitura aceea era Marele Guzgan care teroriza o tara intreaga. Lixandru a insfacat starpitura si a a aruncat-o pe fereastra turnului. Imediat ce Marele Guzgan a pierit, de peste tot au iesit soldatii acestuia care il servisera si imprastiasera peste tot teroarea. Ei au incercat sa-si scoata mastile de guzgan, ca sa arate ca si ei sunt oameni ca toti ceilalti, dar nu au reusit, fiindca purtate atata timp, MASTILE LE CRESCUSERA IN CARNE! Asa si multi, prea multi romani, de toate conditiile sociale, care au contribuit la mentinerea dictaturii comuniste, NU MAI POT FI oameni normali, adepti ai democratiei si ai statului de drept, fiindca au un background comunisto-securist prea puternic, de care nu se vor putea debarasa niciodata.

Mirela Popa 

Fostele glorii

- guest post -

Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Mircea Diaconu, Mircea Albulescu, Catrinel Dumitrescu, Draga Olteanu Matei sunt doar cateva nume de artisti celebri care s-au declarant solidari cu “suferinta” lui Dan Voicuescu si cu “martiriul” Antenelor. Ce au altceva in comun aceste nume sonore ale scenei romanesti? In primul rand cu totii sunt trecuti de prima tinerete. In al doilea rand, cu cateva exceptii (Tudor Gherorghe si relativ Draga Olteanu Matei), maximul gloriei l-au cunoscut in timpul regimului comunist. Talentul sau talentul relativ (caci nici Catrinel Dumitrescu si nici Mircea Diaconu nu pot fi considerati mari actori) nu presupune nici inteligenta si nici caracter. Din contra as spune.

Mircea Diaconu se solidarizeaza cu Antena 3 ptr ca este produsul politic al acestui post de televiziune, raspunsul lui Dan Voiculescu la succesul politic repurtat de Dan Diaconescu. Mircea Albulescu si Catrinel Dumitrescu sunt “fosti” in toata puterea cuvantului, cu o cariera care nu duce nicaieri, iesiti total din atentia publicului. Tudor Gheorghe si Nicu Alifantis sunt supravietuitorii miscarii folk si, mai ales, a Cenaclului Flacara, acea miscare cultural artistica creata cu binecuvantarea aparatului de partid ptr a oferi o supapa ptr tineretul roman. Romania nu a avut o presa de rezistenta ca Polonia ptr ca a existat revista Flacara, revista care a oferit spoiala unei rezistente in care multi oameni au crezut cu adevarat. Cenaclul Flacara a oferit un mediu artistic diferit in aparenta de cel oficial. Artisti care nu apareau la Televiziunea Nationala (fie ptr ca erau considerati mult prea avangardisti, fie ptr ca dosarul de partid nu le permitea) au fost promovati de Adrian Paunescu si au dobandit astfel o notorietate relativa. Unii au reusti apoi sa isi continue cariera infruntand valurile si modele care s-au succedat cu repeziciune pe piata muzicala autohtona. Si daca Tudor Gheroghe a reusit sa faca retete de success cu ciclul anotimpurilor musicale, Nicu Alifantis s-a pierdut intr-un peisaj musical in care folkul a devenit desuet.

Batranetea insa ii face pe acesti oameni sa fie solidari cu Dan Voiculescu. Varsta nu iarta pe nimeni iar gusturile, asa cum am mai spus, se schimba cu rapiditate. Cel mai greu lucru ptr un artist este sa accepte ca a imbatranit si ca nu mai are parte de adoratia publicului. Dan Voiculescu a profitat de aceste slabiciuni. Le-a oferit acestor oameni contracte, sponsorizari, aparitii in emisiunile propriilor televiziuni, roluri in serialele produse de aceleasi organe media. Cu alte cuvinte le-a cumparat constiinta oferindu-le iluzia ramanerii in prima linie a divertismentului autohton. Exista si posibilitatea unor cunostinte incarcate, a santajului cu propriul trecut. Nu ar fi imposibil. Scena divertismentului romanesc ante revolutionar era un mediu prielnic ptr turnatoriile cele mai josnice, ptr misculatiile cele mai perfide si ptr prieteniile cele mai false.

Imi pare rau ca Tudor Gheorghe, cel ale carui cantece mi-au alinat de multe ori dorul de tara, nu a inteles ca poate exista ca artist si fara patronajul lui Dan Voiculescu. In schimb, mediocritatile artistice Mircea Diaconu, Catrinel Dumitrescu, Mircea Albulescu si Nicu Alifantis nu au reusit decat sa confirme inca odata de ce sunt irelevanti in lumea artistica de azi: ptr ca nu au fost niciodata cu adevarat talentati si ptr ca au preferat linguseala de cea mai joasa speta si castigul facil. Acesti oameni merita sa fie ridiculizati si apoi sa reintre in anonimatul din care au iesit doar ptr a-si exhiba prostia si lipsa de coloana vertebrala. Singura persoana caruia ii accord circumstante atenuante este Draga Olteanu Matei: la cei 80 de ani ai sai, fosta mare actrita merita putina mila si intelegere.

Clemy

Alegeri

Ce nu vi se pare limpede?

După şase ani de zile (1990-1996) de domnie absolută,  preşedintele Iliescu a pierdut lupta electorală pentru că „sistemul” a decis schimbarea. A venit Constantinescu. După primii patru de ani de mandat (1996-2000) noul preşedinte a recunoscut că l-au învins „serviciile” şi a abandonat lupta electorală. În anul de graţie 2000, am avut de ales între sperietoarea Vadim şi zîmbăreţul garant al liniştii, Iliescu. Au trecut şi anii aceştia. Apoi, s-a produs marea schimbare. În anul 2004, Băsescu a asumat candidatura la preşedinţie după „căderea” lui Stolojan. Au trecut şi cei zece ani de preşedinţie Băsescu, cu toate peripeţiile ştiute. Ce avem acum? Dacă nu v-aţi prins încă, vă spun eu, părerea mea: nu neapărat blat ci, o mizerabilă conivenţă:  măcar un mandat de preşedinte pentru psd, chiar dacă acesta NU va fi Ponta. Simplu? 

Hadrian, inventatorul Palestinei

„În anul 130, împăratul a făcut o călătorie la Ierusalim, însoţit de tînărul său iubit, Antinous, şi a hotărît să nimicească în întregime oraşul, pînă la a face să-i dispară şi numele. El a pus să fie construit un nou oraş pe locul celui vechi, care să se cheme Aelia Capitolina, după numele familiei sale şi al lui Jupiter Capitolinus (zeul cel mai adesea asociat cu imperiul), şi a interzis circumcizia, semnul legămîntului dintre Dumnezeu şi evrei, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. (...)

Hadrian, se născuse în Spania, într-o familie îmbogăţită de pe urma comerţului cu ulei de măsline, şi părea a fi un om vădit predestinat să conducă imperiul. (...) Trăia într-o perpetuă mişcare , călătorind neobosit de la o provincie la alta, ca să reorganizeze şi să consolideze imperiul. (...) el visa la un imperiu stabil, unit de cultura elină – o preferinţă atît de marcată, încît a primit porecla Greculeţul. (...) În anul 123, în timpul uneia dintre călătoriile sale în Asia Mică, l-a cunoscut pe adolescentul grec Antinous, dragostea vieţii lui, care aproaspe i-a devenit partener de viaţă (acest lucru le displăcea inclusiv romanilor – nm T.O.) (...)

La Ierusalim, el plănuia să ridice pe ruinele oraşului iudeu o clasică cetate romană, clădită în jurul adoraţiei pentru zeii romani, greci şi egipteni. (...) Acolo, Hadrian şi-a construit templul lui Jupiter, cu o statuie a Afroditei aşezată în faţa lui, chiar pe stînca unde fusese răstignit Iisus – posibil o decizie deliberată de a le refuza creştinilor iudei un loc sfînt. Mai rău, Hadrian plănuia ridicarea unui loc de celebrare a zeilor pe Muntele Templului, marcat printr-o grandioasă statuie ecvestră care să-l reprezinte pe el însuşi. Hadrian căuta în mod deliberat să-i extermine pe evreii din Ierusalim. (...)

Pe 24 octombrie, ziua festivă în care egiptenii celebrau moartea zeului lor Osiris, iubitul lui Hadrian, Antinous, s-a înecat în mod misterios, înghiţit de apele Nilului. S-a sinucis? A fost sacrificat de Hadrian sau de egipteni? A fost un accident? Hadrian cel de obicei impenetrabil a fost distrus de durere: l-a zeificat pe băiat ca Osiris, a ridicat un oraş cu numele Antinopolis şi a fondat un cult al lui Antinous, răspîndind statui cu trăsăturile-i graţioase şi fizicul magnific prin tot bazinul Mării Mediteranei.

În drumul către casă dinspre Egipt, Hadrian a trecut prin Ierusalim, unde probabil că a trasat limitele noului oraş, Aelia Capitolina. Înfuriaţi de represalii, de faptul că Ierusalimul se umpluse de păgîni şi de nudurile obligatorii ale băieţandrului Antinous, evreii şi-au adunat în taină arme şi au pregătit complicate adăposturi subterane pe colinele Iudeii.

După plecarea lui Hadrian, un misterios conducător, cunoscut sub numele de Prinţul Israelului, a dat semnalul celui mai teribil dintre războaiele iudaice.

La început, romanii nu i-au luat în seamă pe evrei, dar de data aceasta evreii erau bine pregătiţi, sub conducerea unui comandant capabil, Şimon bar Kohva (...).

Şimon a învins rapid cele două legiuni conduse de guvernatorul roman. (...) El i-a ucis pe creştini, atunci cînd aceştia nu au vrut să-l ajute împotriva romanilor. (...)

Hadrian s-a întors în grabă în Iudeea, l-a chemat pe cel mai bun comandant al său, Iulius Severus, tocmai din Britania, şi a convocat şapte sau chiar douăsprezece legiuni, care s-au năpustit asupra evreilor, fără pic de milă pentru nebunia lor (...). El a nimicit la grămadă mii de bărbaţi, femei şi copii şi a luat tot neamul lor în robie, după legea războiului.  (...)

Evreii s-au retras în peşterile Iudeii (...). Acolo au pierit acei oameni, căci lucrurile zac lîngă oasele lor. (...)

Romanii au încercuit Betar, ultima fortăreaţă a lui bar Kohva, aflată la 9 kilometri sud de Ierusalim. Şimon a murit în ultima înfruntare de la Betar, cu un şarpe înfăşurat în jurul grumazului, conform legendei evreieşti. (...)

Puţini au supravieţuit, scrie Dio Cassius. Cincizeci dintre avanposturile lor şi 985 de sate au fost rase de pe faţa pămîntului. În bătălii au murit 585 000 şi mulţi alţii de foame, boală şi foc. Şaptezeci şi cinci de aşezări evreieşti cunoscute pur şi simplu au dispărut. Atît de mulţi evrei au căzut în robie, încît la piaţa de sclavi din Hebron nu valorau mai mult de un cal. Evreii au continuat să trăiască în ţinuturile rurale, dar Iudeea însăşi nu şi-a revenit nicicînd din ravagiilelui Hadrian. Acesta nu doar că interzisese circumcizia, dar nu le mai îngăduia evreilor nici măcar să se apropie de Aelia, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Ierusalimul se topise ca fumul. Hadrian ştersese de pe hartă Iudeea, schimbîndu-i deliberat numele în Palestina, după străvechii duşmani ai evreilor, filistenii.”

Fragment din Ierusalim – biografia unui oraş Simon Sebag Montefiore 

Muntele Tabor

 Şoseaua urcă şi tot urcă, peisajele îţi taie răsuflarea iar ghidul ne vorbeşte despre acest loc. Numai Evanghelia lui Matei (17, 1-10) vorbeşte despre acest episod,Schimbarea la Faţă. Nici acest episod biblic nu are o localizare unanim recunoscută de specialişti. Numai că o mînă de “pelerini bizantini au gîndit că muntele Tabor se potriveşte acestei descripţii din paragraful biblic şi au construit o biserică pe vîrful acestui munte… De atunci, mulţi arheologi au abandonat ideea, dar Bazilica Schimbării la Faţă construită în 1924, este o frumoasă evocare a acestei povestiri” – am citat din cartea “Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.
Citeşte mai departe Aici

Proverbe

"Înţelepciunea popoarelor de mult a înţeles că între prostie şi credinţă e o prăpastie. 

Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună,dar timonierul trebuie să fie la cîrmă; 
proverbul englez: Dumnezeu dă mîini, dar nu construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi; proverbul ceh: cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela; 
proverbul basc: Bunul Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. 
Ioana d'Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi. 

Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia pămîntului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile - ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi. " 

Nicu Steinhardt / Jurnalul fericirii

1937, Paris

"Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor 
(expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade. 
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. 
Barbarii aceştia preiau locurile de conducere. 
Al doilea: au sosit - pur şi simplu, în sensul cel mai categoric -proştii şi 
inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice 
fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află. 
Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative 
binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. 
Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi."
Nicu Steinhardt / Jurnalul fericirii