duminică, 28 aprilie 2013

Floralia


De cîţiva ani de zile, mie, această mare sărbătoare a creştinilor, Floriile, nu-mi mai induce un sentiment de bucurie. De cîţiva ani de zile, nu mai sărbătoresc în familie această importantă  zi. Nici în familia mea, nici în cercul de prieteni (din real sau din virtual) nu-s prea mulţi cei care poartă nume de floare. Îi număr pe degetele unei singure mîini sau poate, două: Florin-fiul, Florin-nepot, Brînduşa-nepoată, Brindusa-comentatoare constantă, Brînduşa-naşa de cununie, Camelia-psi drag, Violeta Bălaşa, Carmen, Pandhoraa. Sper să nu mă blameze cei/cele pe care nu i-am enumerat aici şi acum dar, le urez tuturor, fericirea pe care şi-o doresc! 
Fiul meu nu mai este în ţară, nici Brînduşa. Mă bucur pentru ei. Am vorovit la telefon. Îi simt aproape, deşi tare departe-mi sunt...
Nici anul acesta, nu vom petrece sărbătorile pascale în ţară: lucru deliberat. Anul trecut am fost - invitaţi - în Elveţia, anul acesta vom merge în Turcia, pentru a încheia un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Anul viitor, numai bunul Dumnezeu ştie ce va mai fi să fie. Cert este că am început să resimt o grea tristeţe. Nu mă mai regăsesc în sînul poporului în care m-am născut... Nu-mi reneg originea, nu-mi blamez poporul. Cred mai degrabă, că la mine este vina. Şi mi-o asum!
Floralia? Da, Floralia! Floriile sunt de fapt, începutul Săptămînii Patimilor, săptămînă care se va încheia cu Învierea Domnului. Iisus, s-a jertfit ŞTIIND că va înfrunta moartea, pentru a o învinge! A demonstrat acest lucru, înviindu-l pe Lazăr, cu doar cîteva zile înainte de intrarea Sa, în Ierusalim.
Dragi prieteni, voi lipsi de pe blog vreo  zece-douăsprezece zile (Începînd de ACUM). Voi reveni - sper şi cred - cu impresii din excursia noastră din Turcia. Pînă atunci, vă urez cu drag, Sărbători fericite!
Şi nu uitaţi de Macedonski! Tudor Gheorghe, ştie de ce :)

vineri, 26 aprilie 2013

Lumina


La umbra fetelor în floare, regal curat de marcel proust, sînt împlinit şi nu mă doare, că poate-am devenit, vetust. Ţintesc cu paşii spre lumină iar vorbele nu-mi sunt de lemn; tu eşti iubire, o divină, şi către tine mă îndemn. În viaţa noastră multe ramuri s-au împletit într-un destin: corola falnicelor flamuri născute dintru-un alb, suspin: „plînge cerul către mine cu mirifica sa ploaie dar eu nu plîng către cer cu-ale mele lacrimi zoaie; de e ploaie sau doar zoaie nu voi şti-o niciodată; nici nu sper nici nu disper: ce e scris, e doar de bine.”  La umbra fetelor care-nfloresc, şi-n lume-şi fac intrarea, îţi spun din nou că te iubesc: Silvia mea, doar TU eşti zarea! 
- - -
Aceste slove se înscriu în "duzina de cuvinte" găzduită de psi

joi, 25 aprilie 2013

Omar cel orb


Pe Daniela Zeca am descoperit-o în urmă cu foarte multă vreme, mai exact pe vremea cînd cultura încă nu încăpuse definitiv pe mîna unor caloriferişti, TVR Cultural (acum desfiinţat) îşi vedea de treabă, iar ICR chiar propaga valorile culturii române, în lume. Daniela Zeca era directoarea TVR Cultural, iar interviurile sale cu diversele personalităţi ale culturii nu treceau neobservate. Este şi motivul pentru care în anul 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. A mai publicat volume de poezie, critică literară, romane (despre unul dintre acestea, am scris AICI).
După spusele autoarei, „ceea ce am încercat să inaugurez şi să construiesc începînd din anul 2009, odată cu romanul Istoria romanţată a unui safari (şi cred că am realizat deplin cu Omar) este personajul eliptic, cel care se identifică în primul rînd prin propriile sale sincope şi doar prin cîteva tuşe definite, însă întotdeauna definitorii.”
Ceva mai mult decît atît, cu această carte, Daniela Zeca deschide uşa unui tărîm fabulos: actualul Iran, fosta Persie. Înainte de a începe povestea lui Omar, Daniela Zeca face o scurtă introducere în lumea aceasta mai greu de înţeles pentru un european: Persia locuită de adepţii lui Zoroastru, ţară islamizată forţat începînd cu secolul VI d. H. Ţară care a trăit drame nenumărate, drame ale căror urmări sunt vizibile cu acuitate, în  zilele noastre: detronarea şahului Pahlavi, instaurarea regimului lui Komeini, cîştigarea alegerilor pentru a doua oară de Ahmanidejad. Ţară în care teroarea este omniprezentă deşi, se mai menţin de ochii lumii unele manifestări timide ale unei democraţii de faţadă. Teroare din faţa căreia Omar, alege calea fugii într-o ţară din Est (Turcia?) lăsînd în urmă o soţie, fiică a unuia dintre gardienii noii ordini, şi un copil care nu-i va ierta niciodată dezertarea deşi îi primea banii trimişi (cu imense sacrificii) fără scrupule.
Omar încearcă să se adapteze patriei sale adoptive dar gîndurile sale îl trag în permanenţă pe meleagurile natale. Deşi era sortit să fie unul dintre preoţii religiei sale strămoşeşti, duce o viaţă relativ dezordonată pe meleaguri străine. Soţia sa devenită avocată de succes, o vajnică apărătoare a drepturilor omului, cedează după aproape 11 ani „de cînd nici-un bărbat nu-i văzuse buricul” unui complicat joc de dragoste alături de un arab trăit şi căsătorit în Franţa. Această cutezanţă o va costa viaţa, pentru că în Islam adulterul este pedepsit chiar şi în zilele noastre, cu lapidarea. Pe măsură ce îmbătrîneşte, Omar va suferi o pierdere accentuată a vederii, sfîrşind prin a orbi definitiv. Dar, spune Omar, acesta nu este motiv de îngrijorare; acum, „văd mai bine ca înainte...”
În definitiv, ce este Omar cel orb? Spune autoarea: „e numai o secvenţă dintr-o poveste lungă şi agitată, despre prietenie, credinţă, dragoste şi moarte, iar timp de doi ani, cît am lucrat la acest roman, pot spune că am respirat înăuntrul celei mai frumoase şi mai vechi dintre religiile profetice ale lumii.”
- - -
Cîteva lămuriri despre Persia şi despre Zoroastrism, puteţi citi AICI
Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI

miercuri, 24 aprilie 2013

MFC - Sărbători fericite!

Nu petrec Paştile în ţară deci, urez de pe acum, tuturor celor care frecventaţi Clubul CARMEN, Sărbători Fericite! Vă îndemn să vă faceţi cu acest prilej, un cadou de suflet: două cărţi excepţionale care explică Biblia. Vechiul Testament, în lucrarea doamnelor Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu, iar Noul Testament, în lucrarea domnului Andrei Pleşu. 


Happy WW!


marți, 23 aprilie 2013

De ziua cărţii, oferiţi-vă o carte


Cele mai frumoase povestiri din Biblie – traduse din ebraică, aramaică şi greacă veche de Monica BROŞTEANU şi Francisca BĂLTĂCEANU. Această carte trebuie pusă (cred eu) într-o firească legătură cu o lucrare excepţională a domnului Andrei Pleşu, Parabolele lui Isus, carte despre care am amintit aici. Dacă lucrarea domnului Pleşu se ocupă de Noul Testament, lucrarea acestor două doamne, eminente savante, se ocupă de Vechiul Testament. „Doamnele M. B. Şi F. B. au mai colaborat (conform Editurii Humanitas, unde a apărut această carte) la următoarele proiecte de traducere şi editare a textelor biblice: Psalmii, Ed. Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan ARCB, 1993, tr. din ebraică;  Evanghelia după Marcu (1996), , (2002) tr. din greacă tot la Ed. ARCB; Septuaginta, proiect NEC, editura Polirom, 2004-2011, (opt volume cu un bogat aparat critic – n. m., tibi) membre în comitetul de coordonare şi revizie a întregii lucrări şi contribuţii în vol. I – introducere, cap. Relaţii între Septuaginta şi textul masoretic, vol. IV.1 –Psalmii (tr. din greacă, introducere, note, bibliografie), vol. VI.1 – Cartea lui Isaia (introducere), Cartea lui Ieremia, Baruch, Plîngeri, Scrisoarea lui Ieremia (tr.  din greacă, introducere, note, bibliografie).”
La o primă vedere, această carte nu este altceva decît (şi o afirmă chiar şi autoarele) o antologie a unor povestiri din Vechiul Testament, povestiri alese „dintre cele în al căror sens, mesaj, se poate pătrunde mai uşor fără a avea nevoie de prea multă întregire contextuală”. Mai direct spus, este Biblia povestită pe înţelesul oricui. Textul V.T se împleteşte şi se potenţează reciproc cu textul explicativ, şi rezultă o lectură necesară mai ales acum, cînd ne pregătim de Sfintele Sărbători de Paşti.
Cartea este întregită, mai corect spus începută, cu un cuvînt însoţitor de Andrei Pleşu, care conchide: „Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mînă un volum alcătuit de două mari profesioniste. Doamnele Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu sunt o garanţie de infailibilitate filologică, de competenţă biblistică, de inteligenţă, eleganţă şi sensibilitate. Selecţia textelor, traducerea lor, notele introductive şi ţinuta generală a întregului constituie un dar preţios, delectabil şi modelator, potrivit pentru toate vîrstele. Luaţi, citiţi şi bucuraţi-vă!
Dacă v-am deşteptat interesul şi nu o găsiţi la librărie (eu nu am găsit-o la Mall) o puteţi comanda la Editura Humanitas.

duminică, 21 aprilie 2013

Alina Nedelea


De cînd nu (prea) mai blogăresc, citesc (şi recitesc). Cum ar veni vorba, citesc, deci exist :) Boală grea monşericuleee, boală grea şi fără de scăpare. Bon. Am citit încîntat – în ultima săptămînă – cartea doamnei Daniela Zeca, Omar cel orb (voi face o postare pentru această carte) şi am recitit – parţial – două cărţi: una am prezentat-o sumar AICI, cealaltă este o istorie despre apariţia şi extinderea islamului,Moştenitorii Profetului Mahomed. Aceste cărţi mă vor ajuta să înţeleg cît de cît, lumea în care voi plonja în perioada 1-8 mai: Turcia. Anul acesta este al doilea an (consecutiv) în care nu voi petrece Sfintele Sărbători de Paşti, în România. Anul trecut am fost în Elveţia, unde am petrecut două săptămîni care m-au dumirit definitiv despre diferenţele dintre o ţară bine aşezată din toate punctele de vedere şi draga noastră ţărişoară… Nu insist pentru că nu mai are rost.
Ce treabă are Alina Nedelea aici? He he heeee. Simplu: curăţenia de Paşti :) Am fost alungat de acasă de Silvia (draga mea soţie) şi de Paula (femeia de servici de la bloc) pentru că le încurcam :) Am plecat fără să bodogăn :) către Mall, unde credeam că voi putea vedea filmul acela celebru, premiat: poziţia copilului, sau cam aşa ceva. Ei, aş! Pas de a-l vedea. Filmul începea peste cîteva ore. Ce-i de făcut în acest răstimp? Şi mai simplu: o vizită la librăria de la subsol. În treacăt fie spus, cultura este întotdeauna, la subsol. De Ce ? Să trecem, peste acest aspect.
Bon. Trec printre rafturile înţesate cu volume de fel de fel, puse pe categorii. Ici colo, cîţiva cititori sunt afundaţi în lectură, comod aşezaţi în fotoliile puse cu generozitate, de librar. Nu prea mulţi… Iau cîteva volume şi le răsfoiesc, alene. Cîteva, îmi deşteaptă curiozitatea deşi, nu eram pus pe achiziţii, acum. Habar n-am cum am căzut pe o cărticică denumită Şoseaua Căţelu 42. Autoare, Adina Nedelea. Habar n-am cine este Adina Nedelea. Probabil că cinefilii, mă vor blama. Ei, şi?
Cum nu-mi place să citesc în bibliotecă (citesc acasă) şi pentru că vremea era foarte frumoasă, decid să o cumpăr şi să fac ce n-am mai făcut de muuuult: să o citesc într-un parc :) În parcul Moghioroş (hm) trec alene pe alei, căutînd o bancă la umbră, unde să mă aşez. Normal, băncile-s ocupate de pensionari care se răsfaţă la soare. Aleile parcului sunt pline de mămici şi de ră-tătici :) care-şi plimbă odraslele. Alţii, îşi plimbă patrupedele. În cele cîteva locuri (destul de multe) amenajate special, se dau lupte grele în faţa unor table de şah sau de table, în jurul cărora, chibiţii nu lipsesc. Un pensionar cam de vîrsta mea, singur?, mă invită la o partidă de table. Refuz printr-o declinare a capului şi pînă la urmă, găsesc o bancă mai retrasă. Mă aşez şi deschid cartea Alinei Nedelea.
Primele pagini, nu-mi spun mare lucru. Perseverez, cu ochii pe ceas: presupun că peste cîteva ore, gospodinele îşi vor fi încheiat şmotruiala şi voi putea să revin la tabieturile mele. Habar n-am cînd, cartea m-a acaparat. Am înţeles că această carte, departe de a fi încă o exhibare publică a unor dive sau divi (nu-i amintesc din decenţă), chiar are ceva de spus.
Da da daaaa. Alina Nedelea, are muuulte de spus. Şi o spune direct, fără menajamente, cu un limbaj la limita licenţiosului, dar decent. Îşi povesteşte viaţa sa. Viaţă cumplit de contorsionată. Viaţă aflată permanent pe muchea dintre sărăcia promiscuă şi posibilitatea de a evada în lumea (ceva mai) bună. Am avut senzaţia că citesc cartea „vrăbiuţei” Edit Piaf în variantă românească. Sau de ce nu, cartea lui Henri Charierre, cel cunoscut sub numele de Papillon.
N-am de gînd să rezum cartea. Mă mulţumesc să v-o recomand călduros. Nici prea scumpă nu este această carte, apropo de unele controverse pe această temă.
Totuşi… Alina, a trecut prin infern: sex încă de cînd era minoră (patru avorturi înainte să împlinească 17 ani), prostituată de lux (pentru a-şi putea plăti datoriile de la ruletă), droguri. Săracă dar extrem de inteligentă, termină totuşi liceul şi intră la Academia de Teatru şi de Film, după a doua sa încercare, reuşind să-i surclaseze pe ceilalţi 69 de pretendenţi pentru un loc. Încă nu se dăduse liber la diplomadiadă doar cu şpăguiala…
În prezent, deşi n-a absolvit facultatea, Alina este o actriţă de succes, bineînţeles, în altă ţară. Şi o femeie împlinită prin căsătoria cu un om care ştie să o iubească pentru ceea ce este ea. Dar mai ales, împlinită prin naşterea unei fetiţe căreia i-a dat naştere, EVA!
- – -
ps. Nu ştiu ca Edit Piaf să fi scris o urmare a volumului său autobiografic, În vîrtejul norocului. Ştiu că Papillon, a scris o urmare a primei sale carţi, carte intitulată, Banco. În prezent, Alina Nedelea scrie (săptămînal) pe Liternet, urmarea primei sale cărţi. Citiţi dacă vreţi,AICI ce are Alina, de spus! Alina, chiar este un personaj al unui roman. Alina este întruchiparea vie a vorbei: viaţa mea e un roman! Şi mai ales, Alina sparge clişeul potrivit căruia, un autor NU trebuie să apeleze la autobiografie, pentru a fi un adevărat romancier.

Topîrceanu


La vanatoare
I. Decorul
Sus, pe dealuri, Toamna pune
Miristi galbene-n lumina,
Araturi ca de carbune
Si mohoare de rugina.
Randuri-randuri, spre campie
Se perinda nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.
Iar cand soarele strabate,
Luminand peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Intr-un limpede contrast,
Salta-n valuri jucause
Si fosneste lung sub soare,
Cu matasa la panuse,
Mamaliga viitoare...
II. Un iepure
Scurt, mohorul a fosnit...
Si spre neagra aratura
Intr-o clipa s-a ivit
Un magar-miniatura!
Din capita sare pleava,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Pusca scoate fum pe teava
Si porneste ca un dop...
A cazut... ba nu! Din goana,
Mic, elastic si urgent,
Lang-o tufa de simziana
A facut un compliment.
Spre porumb acum s-abate...
Un scaiete zapacit
Il intreaba: - Ce e, frate?
- Sunt teribil de grabit!...
Alungat ca de furtuna,
Cu picioare de lacusta,
Se destinde si s-aduna
Peste-o miriste ingusta.
Ca o minge se pravale,
Se coboara si se suie
Prin hartoapele din vale:
Uite-l - nu e, uite-l - nu e!...
Linistea coboara iarasi
Peste tarinile moarte...
- L-ai scapat! zice-un tovaras.
- Mi-a sarit cam de departe...
III. Masa
Din vazduh abia s-aude
Tipat jalnic de prigorii...
Cu ciubote mari si ude
Stau la masa vanatorii.
Toti cu pusca langa geanta,
Guralivi si oraseni,
Pun o pata discordanta
Pe capita de strujeni.
Si e frig, si toti ingheata...
Si din cand in cand nu strica,
Incepand de dimineata,
Cate-un strop de sacarica...
- Intr-o toamna, zice unul,
La un capat de razor
M-am oprit sa scot tutunul...
Cand, de jos, de la picior,
Fara veste vad ca-mi sare
Un soldan cat un vitel,
Si starneste-n goana mare
Alti vreo sapte dupa el!
Trag cu ploaie in gramada,
Fara sa tintesc deloc...
Cine s-astepta sa-mi cada
Patru iepuri dintr-un foc?...
- Astea sunt inventii pure...
Mie mi s-a intamplat,
La o goana-ntr-o padure,
Un mister adevarat.
Nici nu m-asezasem bine,
Stam cu pusca subsuoara...
Cand deodata langa mine
Se opreste-o caprioara.
Sta si-asculta, imobila...
Eu atunci - ma stiti cum sunt -
M-a cuprins un fel de mila:
Am oftat... si-am tras in vant.
Cand vazu ca “umplutura”
Trece fara s-o atinga,
Ea si-a-ntins la pusca gura
Si-a-nceput... asa s-o linga...
- I-auzi colo, ce curaj, ma!
Asta si-a-ntrecut perechea!
... Buruienile din preajma
Trag si ele cu urechea.
Un maces de doua schioape
Zice-n taina unui spin:
- Dumneata esti mai aproape,
Ia-l de maneca putin!
IV. La intoarcere
Vantul curge spre campie
Transparent si uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate tarinile dorm.
Ici si colo se ridica
Cate-un nour alb de praf...
Strajuind soseaua mica
Stalpii rari de telegraf
(Tot mai singuri, ceafa-n ceafa,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gaturi de girafa),
Insirati pe langa drum,
Spre orasul plin de turle
Stau privind c-un aer tamp...
Si deodata-ncep sa urle
Ca-i apuca noaptea-n camp. 

vineri, 19 aprilie 2013

Reflexii



Ofer un premiu special oricui sesizează cinci patru asemănări între aceste două imagini, şi un premiu şi mai special oricui sesizează zece şase deosebiri. Nu glumesc! Sesizează şi vei dobîndi.  Din nou, nu glumesc! Elemente ajutătoare, găsim ca de obicei, la SoriN.
Imagini preluate de pe FB: http://www.facebook.com/pics6

luni, 15 aprilie 2013

Deci


După o săptămînă de grevă sau mă rog, de pauză, încep să revin timid, în lumea asta minunată: blogosfera, o poveste dragă. Poveste dragă pentru că este o poveste fără de sfîrşit, poveste al cărei (cărui? – mereu le încurc...) început este individualizat pentru fiecare dintre noi, bloggerii... Am în blogroll multe bloguri, poate prea multe, ai căror admini, au cam tras pe dreapta; care de o săptămînă (ca mine), care de mai multă vreme, care definitiv, chestie cu care am început să cochetez şi eu.
Am citit în această săptămînă un roman absolut captivant, Marele niciunde, autor James Ellroy, roman publicat la Polirom. O carte grea şi densă, carte prin intermediul căreia autorul ne introduce pe parcursul a circa 600 de pagini, în lumea nebună a Americii anilor 1950. Un thriller de mare succes. Cine va avea răbdarea de a citi acest roman extraordinar, va putea înţelege mult mai lesne ceea ce se întîmplă acum, în România şi nu glumesc absolut, deloc! Nerecomandabilă minorilor şi pudicilor, această carte (parte a unui şir de - patru - romane-fluviu) fără să abuzeze de limbaj licenţios, de scene la limita horror, de situaţii imposibile, nici nu le ocoleşte. Autorul pare a ne spune, în mod constant: aceasta este lumea în care trăim şi vrem nu vrem, suntem parte din ea.
Revin la temă: blogul MEU ca o poveste dragă. J
Fără să fac o clasificare absolută, pe acest blog au tronat J cîteva direcţii principale: carte, autoconfesiune, politică, jurnal de călătorie, blogging interactiv, reblogări. Un soi de ghiveci. J Am avut în decursul celor peste trei ani de cînd am deschis acest blog, peste 1500 de postări şi foarte mulţi vizitatori, cu sau fără comentarii (nu apelez la statistici). La postările la care am avut comentarii s-a întîmplat uneori, să rezulte dialoguri spumoase şi fructuoase sau, alteori, controverse; pe alocuri, chiar contondente. În ambele cazuri, m-am confruntat cu o problemă: de ce mă părăsesc comentatorii? Nu insist şi nu sînt trist J
Chiar dacă mă bate gîndul să închei bloggereala, n-am să fac acest pas înainte de a povesti excursia din Turcia; probabil că nici după. Nu ştiu. Mai degrabă, voi continua această poveste dragă mie şi din cîte înţeleg, şi altora... Probabil că dacă voi continua această poveste, o voi face într-un format nou; vorba vine, nou: probabil, stilul confesiv despre carte şi despre politică, stil conturat deja, în cele cîteva FILE. Probabil că voi încerca să depăn şi eu cîte ceva, despre MARELE NICIUNDE, personal J

duminică, 7 aprilie 2013

Hop şi eu




Imagini preluate de pe FB.
ps. să ne revedem, cu bine, poate curînd; nu ştiu, cînd :)

Înlănţuiri

Nu ştiu ce credeţi voi dar mie, termenul „înlănţuire” îmi provoacă o stare - de fapt un sentiment - de nelinişte. Nu mă refer aici şi acum la situaţiile în care unii oameni au fost, sunt şi poate vor mai fi puşi în lanţuri la modul fizic (arestaţi, sclavi, etc). Nu vreau să mă refer aici şi acum, nici măcar la situaţiile în care acest termen este folosit - abuziv - în situaţiile  idilice şi nici măcar la situaţiile în care „înlănţuirea” (individuală sau colectivă) este folosită pentru a protesta indiferent pe ce temă: ecologică, politică, etc. Voi face un soi de „tragere la temă” şi mă voi referi (foarte pe scurt) la un alt fel de lanţ al slăbiciunilor: socializarea prin intermediul internetului.
Mi se pare fabulos cum în mod instant, poţi relaţiona cu oameni pe care nu îi ştii şi pe care altfel nu i-ai fi ştiut, niciodată. Oameni cu care interacţionezi deşi, nivelul de cultură, de pregătire, de aspiraţii, este în mod limpede, complet diferit. Sau aproape complet diferit pentru că nişte afinităţi există, fie şi numai la nivel minimal. Oameni aflaţi la distanţe de zări şi mări, oameni trăitori în toate culturile, tradiţiile, şamd, intră instant în contact şi comunică în timp real. Cred că am mai spus acest lucru: noi trăim acum, într-o situaţie expusă de Isaac Asimov, într-o carte excepţională de SF, şi anume, Soarele gol.
Am în blog roll adresele multora dintre aceşti oameni interactivi, şi prin intermediul blog rollurile dumnealor, intru în contact fie şi numai citind ce au de spus, cu alţi şi alţi oameni; practic, dacă stau să mă gîndesc, am posibilitatea de a vedea ce au de spus mii, dacă nu cumva zeci de mii de alţi oameni, lucru care în viaţa reală, ar fost practic, imposibil.
E bine? E rău? Cred mai degrabă că este util. De cînd bîntui internetul pe diverse bloguri, am învăţat lucruri pe care nu ştiu dacă altfel, le-aş fi învăţat. Am acces instant la informaţii la care altfel n-aş fi avut acces nici măcar dacă aş trăi într-o vastă bibliotecă atotcuprinzătoare. Am acces instant la informaţii utile pentru viaţa mea de fiecare zi, am acces instant la orice mă preocupă, la răspunsuri pentru aproape orice problemă.
Dar mai mult decît atît, am acces (printre altele) la minunatul club psi, club ai căror membri au spus ce cred ei, despre înlănţuire. Merită să-i citiţi! 

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Pastişez, deci exist


Ţie
Eu ştiu că pot să mor chiar mîine, dar fiindcă azi viaţa-i frumoasă, o celebrez şi nu-mi mai pasă. Eu nu tînjesc doar după pîine, mă învelesc în calde planuri şi mă hrănesc cu idealuri. Dar, iată: bate miezul sorţii şi din întreaga noastră viaţă, rămîne uneori, o biată aţă; aşa mărturist-au, morţii. Deci nu mai cer otrăvi ce-mi par balsam. Iubita mea, ştiu că te am! Te am, mă ai şi împreună, trîntiţi pe-un maldăr de iubire, vom celebra cît mai putem, eternele noastre, glafire*
*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Civîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte. (Cristian Bădiliţă dixit!)
ps. simplu pretext pentru a vă reaminti o frumoasă poezie: Ion Minulescu

vineri, 5 aprilie 2013

TU


hipnotica privire
ce lunecă pieziş
la ceas de dimineaţă
sau poate dinspre seri
festin involuntar
sau poate numai dar
un chip ce te aruncă în anotimp mizer în care prizonier
poate întrebi: în ce destin ai mei rărunchi
în orişice grădini stau numai în genunchi?
în ce pietriş?

Refexii în oglindă - Mister...

După o idee a lui SoriN



Imaginile au fost preluate de pe FB; sursa AICI
Credeţi în extratereşti?


joi, 4 aprilie 2013

hai la groapa cu furnici


O zi. Întîmplător, ziua de azi. O zi ca orice altă zi. O zi în care nu mai cazi ci, te ridici. O zi în care trebuie să zici: feriţi-vă nenorociţilor, de astăzi nu mai aveţi spor sau viitor! Vă-ngrop în gînduri luminoase şi vă oblig să fiţi senini; destul aţi fost haini. O (sau zero) zici? la inamici J

miercuri, 3 aprilie 2013

portret


plete revărsate
frunte foarte înaltă
sprînceană     sprînceană
ochi              ochi
n
a
s
nări
loc pentru mustaţă
gură cărnoasă
bărbie cu
gropiţă
...

nu te lăsa păcălit de aparenţa că este un chip inexpresiv peste care nu trece boarea nici-unui gînd nicicînd. te plimbi aparent fără grijă pe străzi iar oamenii nu te privesc pentru că-s  monştri egoişti preocupaţi numai de micuţele lor interese. uite cum chicotesc cele două ştrengăriţe aşteptînd autobuzul care le va duce la şcoală tastînd pe telefoanele-care-ştiu-tot întrebarea: mă iubeşte-nu mă iubeşte mai stă sau mă părăseşte. sau vezi că bătrîna aceea socoteşte în gînd dacă să-şi cumpere astăzi un ou sau două şi dacă azi va găsi la farmacie acel medicament veşnic absent. în magazinul cu autoservire fiecare este preocupat să-şi umple coşul cu legume-fructe-carne-dulciuri-pîine-bere sau vin-apă minerală, blablabla şi n-ar permite nici măcar unei femei gravide şi cu un copil în braţe să treacă în faţă la cassă peste rînd. casiera-ţi întinde restul în bancnote şi pune jos firfiricii pe care speră să nu-i iei. la uşa magazinului stă răbdător un cerşetor cam zdrenţăros lîngă care un cîine ud te priveşte cu ochi trişti şi care nici nu mai ştie să-şi mişte coada în sus sau în jos, sau lateral că n-are sărmanul de ce se bucura. neatent, calci în băltoaca formată de ploaia de dimineaţă la rigola trotuarului şi nici să-l înjuri pe primar nu-ţi mai trece prin cap. la chioşcul de ziare cam bate vîntul s-a dus vremea cînd ediţiile print făceau furori. acum televizorul minte poporul şi lumea strigă-n delir (tăcut dar delir) huooooooooooo! că s-a scumpit iară, mai tot. ce ne pasă nouă de aia, cum zici că o cheamă? codruţa-nu-ştiu-cum? huoooooooooooooo. 

Miercurea Fără Cuvinte - RAI :)



Dacă vrei, poţi şi tu să te înscrii, la CARMEN. E simplu şi amuzant! :)
Happy WW!

marți, 2 aprilie 2013

Ce mai citiţi?


În acest moment, citesc Cartea fugilor, autor J.M.G. Le Clezio, carte apărută la Polirom. O petinentă prezentare a cărţii, puteţi citi AICI. Cîteva pagini din carte, puteţi citi AICI. Am mai citit o carte a acestui autor laureat cu Premiul Nobel în urmă cu vreo trei ani, carte despre care am scris AICI.
Revenind la Cartea Fugilor. Primele pagini oferă senzaţia unui delir verbal. Înarmat cu răbdare şi cu experienţă de cititor împătimit mergi mai departe şi descoperi un autor robust, cu o vastă operă la activ (peste 50 de volume din care în româneşte au fost traduse numai cîteva) care protestează iar, împotriva alienării la care suntem supuşi în şi de lumea contemporană. Nevoia de a ieşi din rutină, imperioasa nevoie de a sparge false ierarhii sociale şi false convenienţe, nevoia de a evada din cenuşiul cotidian ne bîntuie mai pe toţi. Neavînd curaj să ne aventurăm în necunoscut, aşezaţi confortabil în tihna căminelor noastre, citim ce peripeţii îi aşteaptă pe temerarii care se încumetă. Şi ce găsim? Indiferent unde încercăm să evadăm, constatăm cu stupoare că lumea deşi pare imensă, este de fapt atît de mică încît ne izbim peste tot, de aceleaşi metehne, constatăm că degeaba traversăm oceane şi graniţe, degeaba căutăm în alte ţări ceea ce nu ne mulţumeşte la noi acasă. Mai devreme sau mai tîrziu, descoperi că peste tot alienarea este prezentă şi n-ai unde să evadezi. Trebuia scrisă o carte pentru acest lucru? J.M.G. Le Clezio oferă un posibil răspuns:
„Romane care bombăne, romane care flecăresc precum bătrînele. Romane fără aventuri, scrise de oameni fără poveşti! Romane ca un joc de bile… Romane scrise la persoana întîi, dar la care naratorul este foarte departe, ascuns după pereţii lui de hîrtie. Romane psihologice, romane de dragoste, romane de capă şi spadă, romane realiste, romane-fluviu, romane satirice, romane poliţiste, romane-poem, romane-eseu, romane-roman! Toate făcute pentru oameni, cunoscîndu-şi defectele, flatîndu-şi laşitpţile, torcînd încetişor împreună cu ei. Niciodată romane de dincolo de moarte, niciodată romane pentru renaştere sau pentru supravieţuire!
Romane cu personaje:
- scrise de femei: „Lucie e o tînără de treizeci de ani. Etc.”
- scrise de bărbaţi: „A doua zi după încetarea războiului, pe care l-a traversat fără să-l cunoască, ce trebuie Carlos să facă? Ce viitor îl aşteaptă? Beatrice, soţia sa, în care nu-şi mai pune nici o speranţă? Etc.”
Vin o femeie de treizeci de ani şi un bărbat pe care-l cheamă Carlos şi cumpără cartea, apoi spun: „Ce bine e scris. Parcă e vorba despre mine”. Bucuroşi că n-au trebuit să se mire.
Şi-atunci, ce am eu de spus? Carlos, Hogan, Lucie, nu-i oare acelaşi lucru? Oare eu nu vorbesc despre probleme? Scriu eu oare pentru oameni sau pentru muşte?
Cartea fugilor, bine, de acord. Dar, fugind, nu mă întorc din cînd în cînd. cît să arunc o privire, ca să văd dacă nu merg prea repede, dacă ceilalţi mă urmează încă? Hm?”
Pe voi ce dor de evadare vă (mai) îmboldeşte? Sau măcar, ce mai citiţi?