vineri, 29 iunie 2012

Ieri, azi, mîine


Aş fi preferat să trăiesc în vremuri normale, nu în vremurile în care peisajul politic este incandescent. Se pare că deocamdată, din gena educaţională a românilor lipseşte încă, şi asta de multă vreme, tocmai piatra de temelie a unui adevărat stat de drept. Ne învîrtim perpetuu, de sute de ani, în cercuri  lipsite de un minim alfabet al democraţiei. Trăim într-o societate captivă unor umori individuale ale unor indivizi care din punct de vedere etic, au un contur incert. Trăim din păcate, bucăţi de istorie fără un proiect comun. Dăm la fiecare patru ani de zile un cec în alb celor care ne promit cea ce ne place să auzim, fără să percepem că de fapt, pariul nostru pe cei aleşi este numai, prinsoarea la care pierdem de fiecare dată. Şi ne mirăm de sute de ani, că pulberea se alege de speranţele noastre învestite în viitor. Probabil că va trebui să inventăm un soi de săpun politic cu care spălăm această ruşine. Eu cred că merităm o altă soartă ca popor, ca neam, ca ţară. Dacă nu vom reuşi în scurtă vreme, să facem acest lucru, nu vom mai avea dreptul de a ne căina. Vă rog, dragilor: denunţaţi cîtă vreme mai este posibil, impostura. Vi se pare greu de făcut acest lucru elementar? Alte popoare au reuşit. Noi de ce nu am reuşi? Măcar urmaşii noştri să trăiască vremuri normale. De ce nu? Eu cred că este posibil. Cred că stă în puterea noastră, a tuturor, acest deziderat nobil. Voi, ce credeţi? Este posibil?

Vrem o ţară ca afară

"A venit timpul sa ne dezmortim picioarele!  A venit timpul sa ne aparam drepturile cetatenesti! A venit timpul sa iesim in apararea statului de drept si impotriva celor care doresc sa-l anihileze."
Citeşte mai departe aici: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2012/06/29/invitatie-vrem-o-tara-ca-afara/ 
Rog răspîndiţi mesajul. 

joi, 28 iunie 2012

Era previzibil


Ca urmare a recentelor evolutii din Romania referitoare la cazul in care o hotarare a Curtii Constitutionale cu privire la participarea presedintelui la Consiliul European a fost ignorata de catre premier, presedintele celui mai mare grup politic din Parlamentul European a facut urmatoarea declaratie:

"Sunt profund ingrijorat de nerespectarea statului de drept in Romania. Am fost extrem de neplacut surprins sa aflu ca Victor Ponta a ignorat decizia Curtii Constitutionale cu privire la reprezentarea Romaniei la Consiliul European. In plus, nefiind multumit de aceasta decizie, a mers mai departe, trecand Monitorul Oficial, care ar fi trebuit sa publice decizia respectiva in scopul intrarii acesteia in vigoare, sub autoritatea Guvernului.

Aceste practici ma fac sa ma intreb daca nu cumva democratia din Romania este grav amenintata. Voi cere o dezbatere in Parlamentul European pe acest subiect.

Mesajul meu catre premierul roman este ca nimeni nu este mai presus de lege. Legile sunt create pentru a fi respectate, nu comentate sau modificate atunci cand acestea nu servesc interesul primului- ministru. Fac apel la primul ministru sa respecte poporul roman si institutiile sale. Reamintesc, de asemenea, ca, in conformitate cu standardele europene si jurisprudenta clar stabilita, premierul roman nu poate conduce un guvern al unei tari a Uniunii Europene in cazul in care a comis o frauda in obtinerea gradului sau universitar. Aceasta chestiune trebuie sa fie clarificata cat mai curand posibil, deoarece nu este pusa in joc doar credibilitatea unui stat membru, ci credibilitatea Uniunii Europene ca intreg. Sper ca nu se va schimba o lege sau recurge la amenintarea oficialilor comisiei de ancheta, in scopul acoperirii presupusei fraude.

(tradus din originalul in limba engleza)

Pentru informaţii suplimentare:
Joseph Daul, preşedinte al Grupului PPE, Tel: +32-2-2847525
Antoine Ripoll, purtător de cuvânt al preşedintelui, Tel: +32-475-856290

Nota catre editori:
Grupul PPE este cel mai numeros grup politic din Parlamentul European cu 271 de membri si 3 observatori din Croatia.

Formular


-Numele şi prenumele?
-Eu.

-Anul de naştere?
-Cel mai tânăr an
când se iubeau
părinţii mei.

-Originea?
-As şi semăn
Dealul acela din prelungirea codrilor.
Ştiu toate doinele.

-Profesiunea?
-Ostenesc în ocna cuvintelor.

-Părinţii?
-Am numai mamă.

-Numele mamei?
-Mama.

-Ocupaţia ei?
-Aşteaptă.

-Ai fost supus
Judecăţii vreodată?
-Am stat nişte ani închis
În sine.

-Rubedenii peste hotare ai?
-Da. Pe tata. Îngropat.
În pământ străin. Anul 1945.
- - -
Grigore Vieru

miercuri, 27 iunie 2012

Cîteva vorbe, despre MFC

Îi mulţumesc în mod special Doamnei CARMEN pentru susţinere. Le mulţumesc şi celor care au comentat la aceste postări ale mele, în care am lăsat deoparte frumuseţea florilor şi a animăluţelor. Am postat în decursul vremii, destule imagini superbe din diversele locuri în care am avut norocul să călătoresc, fie şi numai pentru scurte perioade. Mă necăjeşte faptul că în timp ce ţara mea - a noastră de fapt - trece prin vremuri extrem de dificile, ne refugiem în în oniric. După aproape un an de zile de MFC şi de LIP, am rămas cu un gust amar: am senzaţia că trăim cu toţii, mînaţi de o cecitate înfiorătoare: vorbim despre sexul îngerilor în timp ce valorile fragile ale statului de drept sunt puse între paranteze. Asta vrem? asta vom avea.

Bruxelles, dragostea mea

În scurtele mele peripluri prin lume, am reuşit printre altele, să ajung şi la Strassbourg. Nu cred că îmi ajunge acest lucru. Pofta ce-o pontesc acum, este să merg la Bruxelles. Dacă există unii care cred că ţara mea, România, nu are şef de stat care să mă reprezinte acolo, cred că şi eu sînt perfect îndreptăţit să reprezint acolo, România mea. Rog Ministerul de externe să facă în regim de urgenţă, toate diligenţele necesare acestui scop al meu, pur cetăţenesc. Nu doresc în mod expres semnătura preşedintelui pe această eventuală delegaţie.

Samurai

Miercurea suntem invitaţi la CARMEN

Sursa foto http://sareinochi.com/
Happy WW

marți, 26 iunie 2012

Remember

Cînd te necăjeşti din cauza banilor adu-ţi aminte: cu bani poţi cumpăra
- o casă, dar niciodată un cămin
- un pat, dar nu somn şi odihnă
- cărţi, dar nu înţelepciune
- cosmetice, dar nu frumuseţe
- alimente, dar nu poftă de mîncare
- opere de artă, dar nu cultură
- un loc în biserică, dar nu în cer!
Şi nu uita: să ai bani şi să ai prieteni e uşor; să ai prieteni atunci cînd nu ai bani, este mare lucru.
Iar proştii fac uneori bani, dar şi banii fac destui proşti.

Apel către preşedintele Băsescu

Domnule preşedinte, stă în puterea prerogativelor pe care le aveţi conferite de Constituţia ţării, să-l graţiaţi pe domnul fost ministru şi fost Prim Ministru, Năstase Adrian. Cred că ar fi un gest de maximă inteligenţă politică din partea dumneavoastră să-l graţiaţi pe cel care chiar a devenit atît de mic, încît nici măcar cei mai duri oponenţi ai domniei sale, nu credeau. Justiţia a avut o tresărie de orgoliu şi l-a declarat pe domnul Năstase, puşcăriabil. Cred că este suficient. A devenit irelevant dacă domnul Năstase va mai fi încarcerat, sau, nu. Justiţia l-a declarat infractor, şi aşa va rămîne în pofida tuturor eforturilor avocaţilor domniei sale de a-i mai spăla imaginea, cît de cît. Este din ce mai în ce mai limpede, că Parlamentul României s-a pus într-o poziţie extrem de periculoasă pentru democraţie în general, pentru firava democraţie din România, în special. Dacă parlamentul doreşte abitir, să instaureze o dictatură parlamentară, probabil că cel mai inteligent pas dpdv politic, este să lăsaţi parlamentul să-şi ducă intenţia, pînă la capăt. Dacă nici măcar acest duş rece, nu îi poate trezi pe românii care cred în valorile promovate acum de USL, nimic nu îi mai poate trezi. Ştiţi şi dumneavoastră ca mai toată lumea, că binele cu forţa nu se poate face. Dacă poporul român alege să fie dominat de plagiatori şi de impostori, îşi merită aleşii. Şi soarta. Dacă numai prin acest duş rece, poporul român va înţelege ce are de făcut şi de votat pentru viitorul său, lăsaţi poporul să decidă. Sper totuşi că Parlamentul nu va avea sorţi de izbîndă pînă nu va schimba actuala Constituţie. Graţiindu-l pe Năstase Adrian, domnule preşedinte Băsescu, veţi da dovadă, cred eu, de înţelepciune politică. Politica dumneavoastră a fost îndreptată împotriva sistemului ticăloşit, nu împotriva unui individ. Dacă justiţia a început să funcţioneze, este cum nu se poate mai bine. Acest punct din programul dumneavoastră politic a fost deja atins şi cred că este un pas enorm pentru România. Nu vă aşteptaţi la gratitudine, din partea românilor. Oamenii sunt de obicei, interesaţi numai de viaţa lor care le ocupă, tot timpul. Nu pledez pentru Năstase Adrian. Pledez pentru detensionarea unei situaţii care a devenit absurdă în toate manifestările sale, atît pe plan local cît şi pe plan internaţional. Nu cred că ar trebui să vă temeţi că prin graţierea lui Năstase, acest gest ar putea fi interpretat ca un gest de slăbicine în faţa infractorilor sau a corupţilor. Acest gest repet, ar fi interpretat ca un gest politic, inteligent. 
ps. cele două teme puse în discuţie, sunt conexe. 

luni, 25 iunie 2012

Invers


“De vreme ce substanţa în care se petrec operaţiunile erosului şi ale magiei este unică – pneuma universală – cele două tehnici sunt puternic înrudite şi chiar identice. Mai mult, erosul e cel care prezidînd toate activităţile spirituale, asigură colaborarea dintre sectoarele universului, acesta fiind însufleţit de aceeaşi pneuma în toate părţile sale, de la stele pînă la cel mai umil fir de iarbă. Iubire este numele dat forţei ce asigură continuitatea lanţului neîntrerupt de fiinţe; pneuma este numele dat substanţei comune şi unice care pune aceste fiinţe în relaţie mutuală. Datorită erosului şi prin el, natura întreagă se transformă într-un mare magician. Dacă magia e iubire, inversul nu e mai puţin adevărat… iubirea este, la rîndul ei, magie, fiindcă operaţiunile ei sunt identice operaţiunilor magice. Într-adevăr, ce face oare îndrăgostitul, prin toate gesturile, cuvintele, serviciile şi darurile sale, dacă nu să creeze o reţea magică în jurul obiectului dragostei sale? “
Acest text deşi nu îmi aparţine, NU ESTE UN PLAGIAT! Am pus ghilimelele de rigoare şi anunţ că l-am copiat de la pagina 125 din cartea lui Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere; 1484, 

Întrebare

În ultima lună de zile, curentul electric cade din ce în ce mai des în cartierul din Bucureşti în care locuiesc. Deja diferenţele de tensiune, mi-au prăjit calculatorul. Acum, sînt agăţat de un note-book banal, de pe care nu pot posta ceva cît de cît, consistent. Pînă îmi voi repara calculatorul, intru fără să vreau în tăcere. Aş vrea să ştiu dacă şi la alţi trăitori din Ro, li se întîmplă acelaşi lucru. Deci?

vineri, 22 iunie 2012

Plînge inima mea


Am început să mă întreb: de cîte răstimpuri mai are nevoie neamul în sînul căruia m-am născut, pînă va atinge un prag de la care desprinderea de un trecut nefast, să fie atît de dens încît să atingă punctul critic de coagulare viabil către un viitor fast?
La ce margini trebuie să ajungem, pentru a vedea că aşa nu se mai poate?
În aceste momente, aproape oriunde în lume, suntem puşi la colţ.
Cum poate poporul acesta, să-l ia în braţe pe un plagiator?
Am început să mă simt pus la colţ de toţi elogiaturii imposturii, care mă sfidează numărîndu-şi banii (citeşte boabe de grîu nemeritat).
Mă simt ca o frunză în vînt…
Mă doare tîmpla şi cred că încep să consider că şi viaţa mea, a fost zadarnică.
N-am putut contribui cu nimic la bunăstarea neamului meu, din laşitate.
Am preferat să-mi trăiesc viaţa sperînd că alţii! vor duce acest război în numele meu.
Am greşit şi recunosc: sînt vinovat.
Mă apropii de marea trecere, cu o singură satisfacţie: l-am ferit pe fiul meu de această umilinţă.
Cel puţin, aşa îmi place să cred.
Sînt stingher

miercuri, 20 iunie 2012

MFC - gunoaie

Vrem o ţară ca afară? OK!
Hai să începem cu gunoaiele care nu se ocupă de gunoaie.
Ce avem
Asta vrem?
Depinde numai de noi.
Sper că veţi găsi imagini mult mai reconfortante, la CARMEN.
Happy WW!

duminică, 17 iunie 2012

Femeia întoarsă


Se spune: ”Femeia care iubeşte, înşeală dar nu părăseşte”. 
Nu o judecaţi prea aspru pe femeia care greşeşte. Oare greşeşte? Cine poate să judece aşa ceva? În definitiv, de ce bărbatului i se permite ceea ce femeii îi este refuzat? Respectiv dreptul la libera alegere a partenerului de viaţă – sau de aventură? 
De ce, de ce, de ce? 
Pentru că mai suntem încă tributari imaginii femeii care trebuie să fie imaculată? În definitiv, ce este macularea? Macularea înseamnă numai unirea femeii cu un bărbat, indiferent cine ar fi acesta? 
Bărbatul adulter, nu este maculat? 
Femeii îi este rezervat numai rolul de soţie care odată măritată, trebuie să îndure orice derapaj matrimonial al bărbatului, numai pentru că ea, femeia, îşi pierde bunul renume dacă ar proceda la fel? 
De ce privim cu bonomie fustangiul şi privim cu oprobriu femeia poligamă? 
De ce, de ce, de ce?
Nu pledez cîtuşi de puţin pentru “căsnicia deschisă” sau pentru nu ştiu ce alt soi de comportament sexual de natura! unui libertinism extrem. Nici vorbă de aşa ceva. Pledez pentru dreptul natural al femeii, de a-şi alege liberă, conduita de viaţă. 
Iubesc prea mult femeia – în general – pentru a putea fi de acord cu închistarea femeii într-un set de reguli sociale care îi exclud libertatea deplină.
Sigur că femeia ca parte a celulei sociale – familia – trebuie să se circumscrie unor reguli scrise şi nescrise. Dar aceleaşi reguli trebuie să le respecte şi bărbatul, tot ca parte a aceleiaşi celule de bază a societăţii. În mod egal!!!
În definitiv, ce înseamnă o femeie întoarsă?
 Refuz să cred că o femeie întoarsă înseamnă doar o femeie care se “întoarce” de la îndatoririle sale familiale.
Refuz să cred că o femeie întoarsă este numai femeia care se întoarce după o aventură, la îndatoririle sale de soţie, mamă, etc.
Cred că femeia întoarsă, este femeia care se întoarce cu privirea către propriul său destin. Destin pe care nu are drept nimeni să îl controleze, în afară de ea însăşi.
Din punctul meu de vedere, aceasta este singura femeie pe care o pot iubi: femeia liberă, întoarsă de pe drumul asupririi lumii masculilor, către ceea ce o poate defini pe ea însăşi: dreptul ei de avea propriul său liber arbitru dăruit tuturor oamenilor în egală măsură, de bunul Dumnezeu!
Hai să lăsăm făţărnicia deoparte şi să recunoaştem: ochii văd, inima cere…
Şi să lăsăm femeia, să se întoarcă exact şi numai către ce vrea ea; cînd şi dacă vrea. 
Dacă bărbatul nu este în stare să înţeleagă acest adevăr simplu, nu este decît un ratat stăpîn de harem… Un bărbat întors cu spatele la frumuseţea sufletului femeii, dar rob trupului său, este un bărbat care încearcă să-i controleze mintea pentru că se simte nesigur pe el. 
NU ? J
Mă opresc aici. Prefer să dezvoltăm tema, dacă doriţi, la comentarii. Bine?

Life in picture - Lord Byron


LIP un concept Costin Comba
Lord Byron – Romanta
A mea tînără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.
Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.
Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întîia ş-a din urmă răsplată de amor.
(trad. Ion Heliade Rădulescu)

sâmbătă, 16 iunie 2012

ICR


Nu vreau să mă refer la activitatea guvernului Ponta de cînd a fost învestit şi pînă acum. Nu vreau să mă refer nici măcar la conduita politică  expusă publicului de domnul prim ministru Ponta. E prea devreme. Electoratul va decide ce a fost bun şi ce a fost rău în această guvernare, la vremea potrivită.
Mă refer foarte pe scurt, numai la această hotărîre a guvernului Ponta, în ceea ce priveşte soarta ICR. Nu vreau nici să aprob, nici să dezaprob activitatea domnului Patapievici ca director al acestui institut. Sunt destule păreri pro şi contra, iar încă o părere personală, nu modifică pecepţia generală.
Am o singură nedumerire: de ce această grabă? În definitiv, domnul Patapievici îşi exprimase disponibilitatea de a se retrage de la conducerea acestui institut. Şi atunci? Argumentul că acest institut ar fi fost politizat, nu ţine absolut deloc. Abia după trecerea acestui institut în subordinea Senatului, acest institut va fi – lesne de observat – politizat.
Deci? Părerea mea este că în Ro, gesturile de onoare cum ar fi demisia, sunt privite ca o ameninţare la adresa tuturor celor care din diverse motive, chiar ar trebui să demisioneze dar, nu o fac. Exemplele pozitive, le dau frisoane celor care nu înţeleg acest lucru elementar. Despre asta este vorba, cred.
Adică: nu pleci tu, măi dragă tovarăşe, cînd vrei. Te dăm NOI afară, cînd avem noi, chef. Pentru că putem.
Păreri? :) 

vineri, 15 iunie 2012

Gînd de 15 iunie


Începînd de azi, sînt mai bătrîn cu o zi decît fratele meu care pînă acum, era cu opt ani mai mare decît mine. Unde a zburat această vreme? Şi cînd? Nu ştiu. Ştiu cu maximă tristeţe că fratele meu nu-mi mai poate transmite salutări, decît în oniricul viselor în care mă vizitează. Tare mi-este dor de fratele meu. Îmi este un dor cumplit. Fire veselă, bon viveour, spunea adesea cînd venea vorba despre moarte: vă duc crucea la toţi. Nu cred că dacă a plecat primul dintre noi, fraţi şi surori, a greşit: cred că ne duce crucea pe cealaltă lume. Pe lumea asta, eu o voi conduce în locul său la altar pe nepoata mea, fiica sa. Îmi revine această onoare. Îl voi reprezenta pe lumea aceasta, aşa cum şi el ne duce crucea pe lumea cealaltă. Te iubesc, frate al meu. Ultimele sale vorbe, au fost: azi este ziua în care mor geniile. A ştiut pînă în ultima clipă că ultima sa zi pe lumea aceasta, este ziua în care a murit geniul poeziei româneşti, Eminescu. A ştiut. În felul său, fratele meu a fost un geniu. A avut un talent la desen ieşit din comun, un talent pe care l-a luat în derîdere, întotdeauna. N-a încercat niciodată să-şi valorifice talentul. A preferat să-şi trăiască viaţa, ardent. Te salut, frate al meu! Te salut şi te asigur că fiica ta, nepoata mea preferată, este pe mîini bune. Odihneşte-te în pace. 

Mihai Eminescu 1850 - 1889

Cu mâine zilele-ţi adaogi... 

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

marți, 12 iunie 2012

Educaţia – definiţie*


“Să nu rămînă neclar ceea ce denumim educaţie. Atunci cînd criticăm sau lăudăm creşterea anumitor oameni, spunem despre cineva dintre noi că este educat, pe cînd despre altcineva spunem că este needucat, chiar fiind acesta din urmă cît se poate de instruit pentru meseria de mic comerciant, de cîrmaci de corabie ori pentru vreo altă meserie de acelaşi fel. Dar, după cît se pare, discursul de faţă nu consideră că educaţia constă în astfel de lucruri, ci socoate că ea este formarea copilului pentru virtute încă din copilărie, făcîndu-l pe acesta să năzuiască şi să-şi dorească să devină un cetăţean desăvîrşit, capabil să conducă şi să se lase condus după dreptate. Pe  cît cred, o dată definită o atare creştere, ea este singura căreia discursul nostru i-ar acorda numele de educaţie, iar pe cea care tinde spre dobîndirea bunurilor, a puterii sau a vreunei abilităţi lipsite de raţiune şi dreptate ar considera-o de condiţie proastă şi improprie unui om liber, întru totul nedemnă de a fi numită educaţie.!”

Asta spunea Platon în urmă cu vreo două milenii şi jumătate. Vi se pare de actualitate? Baftă (sau succes ???) celor care dau bacalaureatul.

*Fragment din volumul Filosofia politică a lui Platon (Polirom – 2006), volum coordonat deVasile Muscă şi Alexander Baumgarten. 

joi, 7 iunie 2012

Sufletul românesc şi muzica


Acest text este cel mai scurt dintre cele şapte texte care alcătuiesc un scurt volum al lui Constantin Noica, volum apărut prima dată în 1944 şi reditat la Humanitas în 1991 şi 2012. Volumule se numeşte Pagini despre sufletul românesc şi este o profundă privire aruncată în trei puncte socotite puncte-cheie de filosof în evoluţia noastră culturală ca popor, respectiv cartea Învăţăturile Lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, figura de om de cultură de talie europeană a lui Dimitrie Cantemir şi singularitatea lui Lucian Blaga ca filosof în peisajul filosofiei româneşti:

“Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 – observa într-un rînd un învăţat român – n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica nu cere numai inteligenţă…
Opresc aici şirul ideilor pe care le dezvolta atît de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Puşcariu. Nu e ceva de învăţat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sînul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase a vieţii spirituale ,dar, în zonele unde raza inteligenţei nu pătrunde, creşterea a întîrziat. Va mai întîrzia?
Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să “orchestreze”, în timp ce altele nu ştiu. De ce nu cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici-un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care “elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.
În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.
Numai din muzică – dacă n u cumva o ştii de-a dreptul – înveţi ce e creşterea şi devenirea. Simfonia singură îţi arată cum creşte materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ce nu este încă, pe care ai să-l regăseşti mai tîrziu peste tot acolo unde e viaţă: în tine, dacă în tine e viaţă; în istorie, acolo unde ţi se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiriazăm cu materia, să înţelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie (subl. mea, to). De cheia aceasta, cei mai mulţi dintre marii noştri înaintaşi au fost lipsiţi. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentaţia lui Lohengrin. Dar nu este nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate curînd în amintirea lui…
De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în românia e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi; iară e adevărat că mulţu nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca săţi înţelegem întunericul şi luminile.” (Vremea, 1942)
- - -
Ce cheie aveţi pentru muzică?

miercuri, 6 iunie 2012

Blog. Ce este un blog?


Redau încă un mic fragment din cartea domnului Liiceanu, Estul naivităţilor noastre (pagina 348):
“- Cum vă împăcaţi cu jurnalul modern – blogul? Aţi fost vreun moment tentat să-l  încercaţi?
- Nu, n-am fost, pentru că aparţin unui model cultural care s-a format înainte de apariţia blogului. În acest model, cartea deţine poziţia centrală. Nu mă pot desprinde încă de prestigiul cărţii. Blogul plăteşte spontaneitatea şi viteza comunicării cu un grad mare de efemer. Cartea se deschide ce-i drept, mai greu, dar, odată gestul deschiderii făcut, ea realizează un grad de complicitate cu cititorul pe care blogul nu-l poate obţine. La carte te poţi întoarce, o poţi redeschide după pofta inimii, poţi marca pasaje din ea… Nu cred că la un text postat pe un blog, odată consumată prima întîlnire, apuci să te mai întorci. Blogul este extinderea spiritului consumerist în lumea spiritului. Cărţile nu se aruncă după prima folosire.”
Nu este singurul motiv pentru care uneori, mă despart de ideile domnului Liiceanu. Şi eu iubesc mult mai mult cartea tipărită dar asta nu mă împiedică să citesc şi on-line, cărţi la care altfel, nu am momentan, acces; exemple puteţi găsi pe Scribd şi nu numai.
Revenind la blog. Nu cred că blogul păcătuieşte prin efemer. Prin efemer păcătuieşte – cred eu – mult mai mult, e-bookul, pe care în treacăt fie spus, domnul Liiceanu îl promovează constant şi în virtuţile căruia crede cu tărie. Nu insist.
Ideea aceasta - dihotomia între tipăritură şi alte moduri de exprimare, eventual blog - nu este foarte nouă, a fost excelent exprimată şi de Umberto Eco în cartea sa, Apocaliptici sau integraţi. Apocalipticii fiind cei care nu cred în variantele alternative de comunicare, iar integraţii fiind tocmai cei care le utilizează; asta pe foarte scurt.
În definitiv, întrebarea mea, este: de ce blog? 

WW - Alegeri

Dilema:

Mai multe imagini, la CARMEN

marți, 5 iunie 2012

De ce citim?


La recent încheiatul Bookfest, editura Humanitas a lansat printre cele 100 de noi titluri şi cea mai recentă carte a domnului Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre. Cartea este o culegere de 27 de interviuri acordate de domnul Liiceanu în decursul vremii, în diferite ocazii. Dintre acestea, numai cinci au mai fost incluse în cărţile domniei sale, (cărţile deja apărute) restul fiind total necunoscute cititorilor.
Se poate lesne remarca din paginile cărţii cu cîtă acurateţe a privit domnul Liiceanu desfăşurarea evenimentelor la care suntem contemporani încă din 1990 şi pînă în zilele noastre şi cu cîtă limpezime a reuşit să devoaleze resorturile care i-au îndemnat pe actorii politici ai vremii să ne conducă pînă la realităţile pe care le trăim.
M-am oprit la un scurtisim interviu acordat în decembrie 2004 Mirunei Mihalcea, pentru Jurnalul Naţional, interviu din care am extras un scurt pasaj:
“M.M. – Aş fi vrut să vă întreb despre bibliotecă. Avînd în vedere că sunteţi şi director de editură, daţi-mi aşadar o ddefiniţie a cărţii în toate formele şi scopurile pe care le deserveşte ea.
G.L. – M-a fascinat întotdeauna identitatea incertă a cărţii. Este ea un obiect la fel ca acelea care o înconjoară? Este ea ca pixul, ca guma de şters, ca lampa de birou? Evident, pot să o ţin în mînă ca pe orice obiect. Cu toate astea, ea nu este un obiect obişnuit, ci unul de citit. Asta înseamnă că ea este un obiect ambiguu, un corp spiritual. Cu toate că stă în faţa mea, pe masă, ea nu este încă. Ea începe să fie din clipa în care, deschizînd-o, încep să o citesc. O carte nedeschisă e doar o promisiune de carte.
M.M. Dar de ce citim? La ce sunt bune aceste “corpuri spirituale”? Cum definiţi cartea în raport cu utilizarea ei?
G.L. – Am să vă dau cîteva definiţii faimoase ale cărţii. Noica, de pildă, spunea că nu doar trupul poate fi nespălat, ci şi mintea, spiritul. Cititul este, mai întîi, un mod de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului, şi atunci cartea apare ca elementul central în igiena mentală. E un soi de săpun spiritual. Cartea nu există însă numai în raport cu mine. Prin ea, pot comunica şi ea devine, atunci, un principiu al dez-depărtării. ‘Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău’ – spunea tot Noica. Iar în acelaşi sens, Jean Paul, un scriitor romantic german, spune despre cărţi că sunt ‘scrisori mai groase scrise prietenilor’. În ambele cazuri este vorba despre anularea depărtării în timp sau în spaţiu. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu Seneca, după cum pot să mă întîlnesc, prin intermediul cărţii, cu cineva care locuieşte pe alt continent. Ideea a fost preluată de un gînditor german contemporan, Peter Sloterdijk, care a interpretat umanismul ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Orice pagină scrisă este o “seducţie la distanţă”, o “erotică a depărtării”. În sfîrşit, Ţuţea a explicat cititul ca pe un apanaj al “fiinţelor de interval”, adică al oamenilor, spunînd că fără cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că au prea multă, încît nu mai au nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă. Cărţile ar fi, aşadar, cîrje pentru mersul nostru către absolut.”
Eu unul, citesc pentru că aşa după cum foarte bine spunea Umberto Eco, cine nu citeşte, trăieşte doar propria sa viaţă pe cînd cititorul, trăieşte atîtea vieţi cîte cărţi a citit.
Voi de ce citiţi ?  

luni, 4 iunie 2012

Curcubeu

Dup-atîta frig şi ploaie, iar se-arată soarele.


În sfîrşit, după aproape două săptămîni de ploaie nesuferită, a ieşit soarele şi prin Bucale. J N-am apucat să văd curcubeul dar, nu mai contează. Important este că vremea şi-a mai venit o lecuţă în fire şi a început să semene a vară. Care vară, iute, iute va trece daaar, pînă atunci, mai e. n-am văzut de prea multe ori curcubeul în viaţa mea dar cele pe care le-am văzut, au fost magnifice. Primul care m-a încîntat a fost la vremea copilăriei, cînd am fost martorul unui fenomen rarisim: jumătate din strada unde locuiam era în plină ploaie, iar cealaltă jumătate era sub tutela unui cer senin încununat cu un splendid curcubeu. Geaba am întrebat-o pe mama ce este acela, că n-am înţeles mai nimic. Abia la şcoală am priceput taina ROGVAIV. Se spune (în popor) că deseori curcubeul, este semn al graţiei cereşti. Aşa să fie? Îmi aduc aminte că şi atunci cînd Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea, a vizitat România a ieşit un imens curcubeu, şi atunci cînd Bush junior a venit la Bucureşti, curcubeul s-a arătat. Îmi vine uneori să cred că pronia divină încă mai ocroteşte România, mult mai mult decît o fac unii dintre români… 

vineri, 1 iunie 2012

Copil fiind...


Drumul parcurs de mine din copilărie pînă acum n-a fost foarte lin dar a fost (dacă stau să mă gîndesc mai bine), frumos. Plin de dealuri şi de văi, uneori plin de hîrtoape şi de greutăţi, acest traseu de viaţă a fost în cea mai mare parte un dans în care destinul, parte făcut parte primit, m-a antrenat cu frenezie. Simt cu trecerea inexorabilă a timpului, un soi de desprindere de acele vremuri de demult; o detaşare; aş putea să spun chiar, că simt o dezlegare de sub imperiul a ceea ce-mi trecea pe atunci, prin cap… Am  luat o binemeritată distanţă faţă de unele amintiri, care mai dor… Mare parte dintre amintirile mele de atunci, sunt totuşi foarte frumoase. Jocurile copilăriei mele erau – cred eu – mult mai frumoase decît jocurile – de acum, pe calculator. Nu le mai amintesc pe toate. Îmi aduc aminte cum influenţaţi de filme şi de cărţi, ne jucam dea luptătorii. Ne confecţionam săbii şi scuturi de lemn şi ne înfruntam în luptă dreaptă – pedestraş vs pedestraş – fiecare dintre noi, copii plini de candoare, visînd să devină un brav comandant de oşti. Inutil să mai spun că pe atunci, nu prea ştiam noi ce înseamnă să fii, măcar decurion. J Tare frumoasă mai este dimineaţa copilăriei! Dar cea mai dulce amintire de - pe - atunci, a fost declaraţia stîngace pe care i-am făcut-o unei colege îmbrăcată ca o păpuşă - ce era - într-o rochiţă dantelată: vrei să fii prietena mea? J .  

Tuşa Vera

Am cunoscut-o – în mediul virtual – prin intermediul blogului, în urmă cu vreun an de zile, cred. Cititor pasionat cum sînt, am remarcat la iuţeală curgerea măiastră a cuvintelor din condeiul său fermecat (şi) de motanul Grişka. J Am citit pe blogul său mai multe povestioare; unele cu cap şi coadă,  altele rămase în suspans, undeva la întretăierea imprevizibilelor finaluri ale poveştilor sale cu timpul drastic limitat – acaparat în cvasitotalitate, de cîştigarea traiului de zi de zi, prin traduceri.
În afară de timpul ocupat cu povestioarele SF pentru care a fost copios premiată în decursul vremii, Ana-Veronica Mircea este şi o foarte sensibilă poetă şi dacă acum asistăm la apariţia acestui volum cu povestiri, sper ca în curînd să vedem adunate între coperţi şi o sumă dintre frumoasele sale poezii.
În povestirile din volumul Flori de loldilal, Tuşa Vera ne poartă cu mare uşurinţă în lumea basmelor (ca Grimm), în lumile viitorului şi uneori ale trecutului (ca Verne), ne reaminteşte prezentul şi ne încîntă cu personaje care mai de care mai pitoreşti. Dezvoltă teme dificile cum ar fi lumile mono, bi sau multidimensionale, (ca Lewis Caroll) atinge în treacăt teme care au constituit substanţa unor mari mituri ale lumii (ca Eco), sau construieşte lumi surprinzătoare ( ca Mievile). Abordează cu o uşurinţă surprinzătoare mai multe stiluri păstrînd coerenţa şi parfumul unui stil propriu, inconfundabil: parfumul florii de loldilal.
Dincolo de caracterul fantast al scrierilor sale, tuşa Vera ne ţine prezentul sub ochi, sub formă de simbol: mireasma fascinantă a loldilalului. “Acesta e mirosul nostru… E mirosul lumii noastre de baştină. Al lumii strămoşilor… Ştiai că străbunicul tău… a aclimatizat loldilalul la planeta asta? Pe planeta asta pe care nu primiţi pe nimeni în afara cîtorva ticăloşi gata să-şi vîndă nu numai semenii, ci şi sufletul… pe planeta asta care poate oferi mai mult decît vă trebuie, dar pe care o păstraţi numai pentru voi, cu un egoism feroce…”
Lumea – sau lumile – tuşei Vero sunt acaparante, ţin sufletul la gură şi atenţia încordată pînă la ultima literă a ultimului cuvînt din ultima propoziţie. Prin lumile acestea se pot plimba cu uşurinţă toţi copiii de la cele mai fragede vîrste, pînă la cei cu tîmple încărunţite.
La Mulţi Ani! copii de toate vîrstele. Vă dau întîlnire la Bookfest, standul Nemira, sîmbătă 2 iunie ora 15. Veniţi şi admiraţi FLOAREA DE LOLDILAL.

Ou

În urmă cu vreo cîteva zile, s-au împlinit 166 de ani de cînd "Oul Faberge" s-a impus în conştiinţa iubitorilor de artă şi de "frumos". Fără să duc în derizoriu acest obiect de artă în diferitele sale ipostaze, îmi vine să întreb: DE CE DOAR OUL FABERGE?.
Am şi eu un “ou Faberge”. Ia să vedem dacă îl descoperiţi :) 

Ştiţi ceva? Ţin mult mai mult la ouăle tradiţionale expuse în această fotografie; ţin foarte mult, inclusiv la oul de struţ adus din RSA; cel mai mult, îmi place oul galben; l-am adus, tooocmai din Elveţia! :)
Vouă, vă plac ouăle faberge?