joi, 30 mai 2013

FRAŢII PREŞNIAKOV / Ucide arbitrul

“Originari din Ural, fraţii Vladimir şi Oleg Preşniakov ( n. în 1969 şi 1974 ) şi-au făcut studiile de filosofie la Universitatea Maxim Gorki din Ekaterinburg, oraş în care au creat împreună un studio de teatru experimental. Autori dramatici, romancieri, regizori de teatru, fraţii Preşniakov au devenit cunoscuţi pe plan mondial în 2003, cînd piesa lorTerorism a avut premiera la Teatrul Royal Court din Londra. Piesele lor au fost montate la New York, Washington, Londra, Viena, Lisabona, Sydney, Sao Paolo, Torino, Berlin, Hamburg, etcetera ! ( subl. mea TO ). Vladimir şi Oleg Preşniakov sunt la ora actuală cei mai jucaţi dramaturgi ruşi din lume, după A.P.Cehov. Ucide arbitrul este primul lor roman.” – scrie pe pagina de gardă a volumului, apărut în 2009 la editura ART.
Cartea, scrisă la persoana întîi, are un subiect pe cît de simplu, pe atît de bine exploatat : patru prieteni, trei băieţi şi o fată, enervaţi că în finala campionatului european de fotbal, echipa Rusiei a fost nedreptăţită, se hotărăsc mai în glumă mai în serios, să ucidă arbitrul!
Naratorul, lunetist la uzina atomică dintr-un orăşel în care “poţi intra doar cu un permis special”, cei doi prieteni ai săi nedespărţiţi  – Pepsi şi Hot-Dog – ( chiar aşa se numesc personajele în roman !) şi Nataşa, se hotărăsc brusc să afle unde eete arbitrul respectiv şi să-i facă de petrecanie. Nataşa, care conduce o ageţie matrimonială, caută pe internet şi află că respectivul arbitru, se află în concediu, în Turcia. Tot ea rezervă camere într-un hotel All-Inclusive, cumpără bilete de avion şi pornesc la drum. Bineînţeles că nu au nici-un plan concret, bineînţeles că habar nu au în ce localitate este arbitrul, dar entuziasmul lor este prea mare pentru a mai sta pe gînduri din cauza unor astfel de fleacuri. Fleacuri cum ar fi de exemplu, că nici bani nu prea au, în afară de banii pentru întoarcere.
 Întreaga acţiune se desfăşoară în incinta acelui complex turistic, unde totul este la îndemîna tuturor : distracţii, băutură, mîncare, totul din belşug. Dedaţi la bine, năzdrăvanii aceştia dau iama în băuturi de soi, joacă bowling, pe scurt, profită din plin de binefacerile all-inclusivmirîndu-se necontenit că peste tot este suficient să dea cardul care le fusese înmînat o dată cu cheia de la cameră. În aceste pagini, cei doi autori fac o subtilă analiză a diferenţei structurale între mentalitatea rusă şi mentalitatea europeană. Ei, ruşii, se comportă ca nişte învingători, aşa au fost învăţaţi de mici, că li se cuvine totul, fără să plătească nimic. Aici află ca mafia rusă este omni-prezentă ( deşi cam bănuiau că Nataşa  plasa fete în străinătate, nu doar în calitate de soţii ci şi în calitate de agente ), văd că o parte din personalul hotelului este tot de prin fosta uniune sovietică, pe scurt, parcurg o suită de situaţii, veritabile studii de caz; unele hazlii, altele nu prea. Iar cînd află că de fapt ceea ce consumau ei cînd li se cerea cardul nu era inclus în all-inclusive şi deci trebuie să plătească, plătesc, dar rămîn fără bani de întoarcere. Ca să o scoată la capat,  acceptă să facă striptis, dar sunt excrocaţi şi iar rămîn fără bani. Pînă la urmă, cad în mrejele unui traficant de icre negre şi astfel reuşesc să cîştige nişte bani pentru biletele de avion.
 Dar pe arbitru, l-au ucis ? Ei aş ! Deşi aflaseră că prin cel mai pur hazard, arbitrul acela ticălos, se afla chiar în hotelul în care erau şi ei, comit o tentativă de omor, organizată după toate regulile absurdului, cu o armă improvizată dintr-un arc de tir defect, tentativă în urma căreia, ei chiar sunt încredinţaţi că l-au ucis. Înainte de a se întoarce acasă, după ce duc la bun sfîrşit, primul transport clandestin de icre negre, văd că tentativa lor nu avusese nici cel mai mic succes : “ – O, uitaţi-vă, arbitrul nostru! Chelul e viu ?!! Pepsi a arătat spre televizor cu un deget îngheţat. Muzica din restaurant s-a auzit şi mai tare şi, după sunetele unei straşnice tamburine naţionale, un gînd foarte interesant mi s-a învîrtit prin cap : atît timp cît el e viu, eu nu mă voi întoarce acasă …”
 Cartea nu excelează prin descrieri, dar excelează prin comicul situaţiilor şi mai ales prin dialogurile extrem de vii. Se vede că în primul rînd, Fraţii Preşniakov sunt dramaturgi. Şi se înţelege din ritmul alert al cărţii şi de ce au un asemenea imens succes.

marți, 28 mai 2013

Avantpremieră

 Printre multe alte cărţi pe care le voi cumpăra mîine şi poimîine de la Bookfest se va număra şi această carte despre care domnul Pătrăşconiu afirmă: “”Pe Ion Iliescu l-am văzut, în cel mult cinci rânduri, de la distanţă relativ mare. Cu Emil Constantinescu am vorbit de trei ori – o dată am făcut şi un interviu – după ce nu a mai fost preşedinte. Cu Traian Băsescu am vorbit o singură dată (în calitate de reporter la un cotidian timişorean) – preţ de două-trei minute – înainte să ajungă preşedinte al României, apoi l-am văzut de la distanţă în câteva rânduri, cu precădere la dezbateri publice.
Am votat cel puţin o dată cu fiecare dintre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 – cu Emil Constantinescu în 1996, cu Ion Iliescu în turul al doilea din 2000, cu Traian Băsescu şi în 2004, şi în 2009. Cu nici unul dintre ei nu voi mai vota, în nici o condiţie, niciodată. Convingerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deși inegal, uneori brutal, alteori din datorie şi nu din înclinaţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip liberal.
Aştept însă un alt tip de preşedinte…”
Aşa şi este. După cei patru preşedinţi …escu, poate că ar fi necesar şi un alt fel de preşedinte. De ce nu, MR Ungureanu?
Pe blogul domnului Tismăneanu, avem o mostră din carte:
Cristian Pătrăşconiu: Cu ce personaje din literatură seamănă preşedinţii României de după 1989?
Vladimir Tismăneanu: Iliescu cu Macbeth, Constantinescu cu Hamlet, Băsescu cu Henric V.
Continuaţi lectura, AICI. Restul, în carte :)

28 mai 2013

Bună dimi :)
Cei interesaţi de mersul treburilor ţării pot citi o revistă a presei, AICI
Citiţi revista presei internaţionale AICI
Ni se pregăteşte de zor o nouă Constituţie. Un editorial la temă puteţi citi AICI
Vă reamintesc că mîine începe Bookfest 2013 – Bucureşti.
Salonul Internațional de Carte Bookfest va avea loc între 29 mai și 2 iunie, la ROMEXPO, pavilioanele C1-C5. Programul de vizitare este: miercuri, 29 mai, și joi, 30 mai, între orele 10.00 și 20.00, vineri și sâmbătă, între 10.00 și 22.00, iar duminică, de la 10.00 la 20.00. Intrarea publicului este liberă!
Alte amănunte Aici
Vă urez o zi plăcută!

luni, 27 mai 2013

Desenele străzii

Fiecare dintre noi este legat de locul natal, fie acest loc un sat pitoresc înfrăţit cu natura sau un oraş mai mult sau mai puţin dinamic. Ne lăudăm cu locul de baştină fiecare cum şi cu ce poate. La noi... şi povestim cu ochii pierduţi în zare, ceea ce ne plăcea (sau poate nu) din acele locuri. M-am născut în mahalaua bucureştană Rahova, la doi paşi de alt cartier faimos, Ferentari. Locuiam într-o casă tip vagon, construită într-o curte lungă şi destul de îngustă, cu o alee de beton la mijloc şi un strat de flori pe partea stîngă a curţii. Un vişin şi un cais completau peisajul, iar curtea vecinului plină cu pomi fructiferi îmi dădea senzaţia că trăiesc într-un paradis. Şi ca să nu ne luăm nasul la purtare şi să credem că suntem chiar orăşeni, J strada nu era prevăzută cu apă curentă sau canalizare. Să trecem peste...
Jocurile copilăriei mele nu se mai regăsesc în preocupările copiiilor de azi: cercul, de-a ascunselea, leapşa, ţurca, lapte gros, capra; poate doar, şotron am mai văzut pe ici pe colo, desenat ori pe aleile dintre blocuri, ori trasat cu cretă prin parcuri. Şi tot cu cretă desenam pe garduri tot felul de lucruşoare, pisici sau şoricei, case, flori, uneori caricaturi văzute prin revistele de benzi desenate. Copii nepricepuţi cum eram, habar n-aveam noi că desenele noastre aveau un nume şi o istorie, graffiti.
În zilele noastre, graffiti au împînzit pereţii caselor, ferestrele tramvaielor, aleile parcurilor, cam peste tot acolo unde se poate desena sau mîzgăli ceva. De la banala cretă s-a ajuns la unelte moderne, sprayuri cu vopsea, pensule, markere, cărbune, creioane colorate şi cîte şi mai cîte. Marea majoritate a acestor graffiti, sunt făcute fără acordul nimănui deci, sunt pur şi simplu, ilicite. Multe dintre aceste graffiti nu fac decît să vandalizeze spaţiul unde sunt desfăşurate, unele au mesaje obscure sau chiar obscene.
De prin 1920 acest tip de creativitate umană a fost bineînţeles prins în forme organizate de manifestare, iar rădăcinile sale merg pînă în Roma antică sau oraşul mayaş Tikal din Guatemala. Prin graffiti se pot reda imagini de o varietate uluitoare, de la peisaje la personaje mitice sau imaginare, de la declaraţii de dragoste la mesaje cu caracter propagandistic sau mobilizator.
Primul Festival organizat în Romania s-a desfăşurat în anul 2011 la Timişoara, iar anul acesta se va desfăşura tot acolo, în prima parte a lunii septembrie. O mulţime de artişti mai cunoscuţi sau anonimi îşi vor da întîlnire acolo pentru a se manifesta prin acest fel de activitate, asupra căreia controversele se menţin: artă vs kitch.
Nu pot încheia această scurtă expunere despre desenele străzii fără să amintesc de unul dintre marii graficieni români, Dan Perjovschi, artist binecunoscut peste hotare şi practic necunoscut la el acasă, pe deasupra fiind copios şicanat atunci cînd doreşte să-şi expună arta publicului român, deşi acest artist este invitat în permanenţă în mai toate capitalele lumii pentru a decora cu arta sa, spaţiile anume destinate maeştrilor graffiti.

Voi aţi desenat pe garduri în copilărie? Ce părere aveţi despre graffiti? 

duminică, 26 mai 2013

A blogui, bloguire

Reiau subiectul acesta, nu ştiu pentru a cîta oară. Nu mai caut prin arhive, sper că sînt consecvent în ce gîndesc şi afirm. Nu voi face nici măcar o minimă clasificare a tipurilor de blog pe care le-am întîlnit şi frecventat pînă acum (nişă, integralist, politic, literar, etc), că despre ierarhizare, nici măcar nu poate fi vorba. Cel mai bun exemplu este chiar Zelist şi nu insist pentru că ştiţi (aproape) cu toţii despre ce este vorba.
Deci. Orice blog are cititori. Mai mulţi sau mai puţini, nu contează, acum. Cititorii - indiferent dacă-s constanţi sau numai ocazionali - sunt de două feluri mari şi foarte clare: comentatori activi sau tăcuţi.
Fac parte din ambele categorii de cititori şi ştiu sigur că şi alţi bloggeri procedează la fel, din diverse motive  cum ar fi de exemplu, timp, interes faţă de subiect, acord sau dezacord faţă de modul de abordare, orientarea socială sau politică a proprietarului blogului, şamd.
S-a întîmplat în istoria de peste trei ani de zile a blogului, să încheg uneori cîte-o micuţă comunitate. Cum s-a închegat, aşa s-a spulberat. Nu ştiu motivele şi nici nu m-am preocupat prea mult de acest lucru. Nu spun că acest lucru nu m-a afectat. M-a afectat însă, am învăţat cu timpul să trec peste orgoliu şi să merg mai departe deşi, nu ştiu de cîte ori am fost tentat să spun punct blogărelii. N-am pus punct şi cred că bine am făcut.
Ştiu precis că printre multele fleacuri pe care le-am etalat cu nonşalanţă pe acest blog, am scris şi despre  lucruri minunate cum ar fi în special cărţile pe care le-am citit sau scurtele excursii pe care le-am făcut. De asemenea, am etalat fotografii din care unele sunt chiar grozave, sau am versificat uneori cu rime şchioape gînduri fugare, dar ştiu că unele versuri sunt chiar reuşite.
Se întîmplă uneori, ca unele dintre articolele mele să fie cufundate într-o tăcere care sincer să fiu, nu-mi pică tocmai bine dar, nici nu mă mai descurajează. Desigur că am şi eu momente de îndoială, uneori mi se pare că ceea ce fac eu aici este pueril, la limita şcolărescului dar, sincer, sînt destul de mîndru cînd constat că unele dintre lucrurile spuse de mine aici, pe acest blog, sunt noutăţi absolute pentru o parte dintre cei care-mi frecventează blogul, iar acest lucru mă motivează să merg mai departe.
Ce am avut de spus despre mine am spus la rubrica respectivă, iar cei care au intrat cu mine în dialog, au aflat mult mai multe decît intenţionasem eu  vreodată, să spun. După cum aţi constatat singuri, blogul meu este deschis, nu practic moderarea preventivă şi am spus de ce: pe acest blog intră să citească oricine vrea, rămîne  la comentarii numai cine vreau eu. N-am decît vreo trei inşi băgaţi la spam în aproape 40 de luni de zile aşa că, loc mai am acolo :)
Concluzionez pe scurt: blogul merge mai departe, cu sau  fără comentarii. În afară de Clubul psi şi uneori la MFC, nu mai particip la alte blogginguri interactive. N-am orar fix de publicare deşi intenţionasem aşa ceva la un moment dat, şi n-am nici o direcţie anume stabilită. Blogul rămîne aşa cum este acum deşi, altceva intenţionasem atît la început, cît şi pe parcurs. Deci, dacă vă place ghiveciul preparat pe acest blog, serviţi-vă fără reţinere şi dacă aveţi ceva de comentat, vă rog să nu ezitaţi chiar dacă, nu este obligatoriu să mă lăsaţi şi pe mine să aflu ce gîndiţi despre operele mele :) Pentru cunoscători, ţuc şi hug!


vineri, 24 mai 2013

Return


Din cer plumburiu
Stelele cad luminînd
Covor de omăt
- – -
zic:
- – -
Cît am să fiu, ştiu
Că mîine, nu e curînd
Şi plec îndărăt


.

marți, 21 mai 2013

Arghezi - Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor meï.

Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

21 Mai


Ziua bună, tuturor! :)
Mi-am cercetat blogrollul şi n-am observat* a avea legătură către vre-un Costel sau vre-o Elenă; Nu-i nimic,  le urez tuturor celor care-şi serbează astăzi ziua, un mare La Mulţi Ani!
“Sfînţii Împăraţi Constantin şi Elena este o sărbătoare în calendarul bizantin (folosit de Bisericile Ortodoxe și deBisericile Unite cu Roma), fixată pe data de 21 mai. Sărbătoarea îi evocă pe împăratul Constantin cel Mare și pe mama sa, Elena Augusta.” – spune Wikipedia, unde se poate citi şi legenda potrivit căreia, Constantin, la îndemnul mamei sale, a creştinat imperiul roman.
*Ce bine este să ai prieteni.
A observat Minnie (mulţumesc) că am în blogroll o Elenă:)
 ”Cea mai insemnata realizare a imparatului Constantin a fost Edictul de la Milano (313), prin care crestinismul ajunge sa fie recunoscut de stat. Insa, el va deveni religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare (379-395).
Dupa edictul din 313, imparatul scuteste Biserica de impozite, ii acorda dreptul de a primi donatii si le da episcopilor dreptul sa judece pe cei ce nu doreau sa fie judecati dupa legile statului. Va inlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestinismului, precum: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu).” Citiţi mai departe AICI, pe Creştin Ortodox.
Să petreceţi bine! 

vineri, 17 mai 2013

Ce vrem?


Clamăm iubirea, cu fruntea în pământ; nu mai avem nimic prea sfînt; aşa ni-i firea: dezonorarăm truda şi-l prea slăvim pe Iuda; piroanele lui Crist, le-nveşmîntăm în aur, primim ca pe-un tezaur, acest spectacol, trist. Batjocorim elite, căci vremea ne permite, amalgamăm senzaţii cu simplele relaţii: nu mai ştim cînd oamenii, seamănă cu famenii. Iar în lumea asta mare, rătăcind printre ruine, nu mai ştim căror strămoşi să le-aprindem lumânare: asta are, asta n-are, mergem către nici-o zare... Dar gomoşi, ne-ndreptăm spre nici-un bine! 
ps. cele douăsprezece cuvinte bolduite, se pot regăsi în textele membrilor clubului psi

Reflexii - Stînci la Antalya






Mai multe reflexii în oglindă la SoriN 

joi, 16 mai 2013

Mevlana

 Dacă tot am zăbovit în Konia cîteva ore (vezi postarea AICIşi am vizitat mausoleul unde este înmormîntat Rumî*, cred că ar fi util să le spun celor interesaţi cîteva vorbe despre acest mare om de cultură, filosof şi poet, părintele Ordinului dervişilor rotitori. Precizez de la bun început că nu am competenţe pe cultura oriental - islamică; tot ce spun în această postare este extras dintr-o carte tipărită la Editura Herald, respectiv Mathnawî.  Aş fi preferat să citez integral unele pasaje dar, prefaţa este prea lungă şi nici nu am această permisiune din partea editurii. Deci J
Pe numele său întreg, Mawlânâ Muhammad Djalal-ud-Dîn Rumî, mai cunoscut ca Mevlana sau mai simplu, Rumî,  Mevlana s-a născut pe 1 octombrie (după alte surse 30 septembrie) 1207 la Balkh din Khorassan, oraş renumit pentru frumuseţea sa (aflat astăzi pe teritoriul Afghanistanului). Tatăl său, Baha-ud-Dîn Walad, era un cunoscut teolog şi foarte popular ca maestru sufi. Primele stări extatice, Rumî le-a avut încă de la vîrsta de cinci ani. Din cauza pericolului invaziei mongolilor, familia sa părăseşte Balkh şi după o lungă călătorie (Mecca, Bagdad), se stabileşte la Konia, în Turcia, unde tatăl său primeşte un post de predicator la Universitate, post pe care Muhammad Djalal-ud-Dîn îl va ocupa după moartea tatălui său, în 1231.
Nu voi insista prea mult pe traseul desăvîrşirii spirituale al lui Mevlana; numele personalităţilor care i-au influenţat destinul spiritual, oricum sunt prea puţin cunoscute europenilor. Totuşi. Primele învăţături le-a primit evident, de la tatăl său. La zece ani de la moartea acestuia, la Konia a venit Sayyid Buha-ud-Din din Balkh. Timp de nouă ani, acesta l-a iniţiat pe Rumî în „ştiinţa profeţilor şi a lumii” care includea „retrageri strategice de patruzeci de zile cu respectarea preceptelor coranice”.
Timp de patru ani de zile, Djalal-ud-Dîn a studiat la Alepp şi la Damasc.  Dar momentul care-l va marca pe Medlana pentru tot restul vieţii a fost întîlnirea cu rătăcitorul Shams din Tabrîz, „un mesager al Sursei, unul care aduce lumină celui care poate să o primească” (...) „După ce a primit-o, el a putut să transmită acest mesaj spre folosul întregii umanităţi. Shams ardea şi Rumî a luat foc”.
Pe scurt, despre Mathnawî. Acesta este „un vast poem de 25.000 de versuri, împărţit în şase cărţi sau daftar”, care tratează o mare varietate de subiecte care cuprinde istorisiri, fabule, parabole, texte coranice, toate îmbibate de spiritul învăţăturilor sufite în care „Islamul, este înţeles ca o continuare a tradiţiei abrahamice sau iudeo-creştine, cinstind profeţii evrei precum şi pe Iisus şi pe Maria”. Ediţia românească a acestei cărţi este o prescurtare într-un singur volum, originalul fiind alcătuit din şase volume.  
Cei interesaţi pot citi cîte ceva despre dervişii rotitori, AICI. Noi n-am avut parte în excursia noastră de un astfel de spectacol. Doamna ghid ne-a oferit în schimb, o prezentare de modă.
Redactarea tuturor operelor sale, a durat pînă la moartea lui Mevlana, în 18 decembrie 1273 şi a fost în principal grija prietenului său spiritual, Husâm-ud-Dîn Celebî. „La moartea sa, toţi locuitorii din Konia, fără deosebire de credinţă, s-au rugat şi au ţinut doliu. A fost înmormîntat lîngă familia sa şi un mausoleu verde a fost înălţat în cinstea sa de notabilităţile oraşului”.
*Deoarece Mawlânâ şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în Konya, a fost supranumit Rumi, adică „turcul”.
  

Goreme. Valea porumbeilor


marți, 14 mai 2013

Turcia mea – Istanbul


Avem de petrecut o zi întreagă aici. Autocarul ne duce pînă la o parcare aflată lîngă Turnul Alb de la malul mării,  în apropiere de Top Kapî. Urcăm per pedes o stradă în pantă şi gîfîind ajungem la porţile palatului. Prima grădină este publică şi oricine se poate plimba sau căsca gura în voie, pe aici. Lîngă nelipsitul magazin de artizanat şi suveniruri, sunt casele de bilete. Vrei doar la Palat, scoţi 25 T.L. Vrei şi la Harem, mai scoţi încă 15; cam scumpişor...  (la Dolmabahce am fost taxaţi doar cu cîte 30 de lire turceşti). Mai întîi de toate, lumea se înghesuie să vadă cele trei încăperi ale tezaurului, unde este expusă o vastă colecţie de bijuterii. Cum aurul nu ne-a atras niciodată, mergem în pas alegător. Trecem în pas de defilare şi prin cele cîteva odăi deschise pentru public. Musulmanii sunt foarte interesaţi de obiectele expuse şi se opresc îndelung să le studieze.
Palatul este vechi, a fost construit între 1459 şi 1465 şi este compus din mai multe clădiri separate. Într-una dintre ele, Turnul Mantiei, se odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Profetului Mahomed. Fotografiatul este permis numai în grădini şi la Harem. Trecem în  revistă şi cele cîteva încăperi deschise pentru public. Totul este vechi şi se vede. Dalele sunt tocite şi nu ştiu de ce, nu-s prea impresionat. Cum am ochit printr-o firidă o terasă în incinta palatului, pas alergător într-acolo. Deşi este vremea prînzului, restaurantul Konyali nu este aglomerat. Am luat un prînz pe cinste aici, cu o vedere minunată spre Bosfor. A meritat să plătim 100 T.L.?
Cu vîrf şi îndesat! Silvia a mîncat cea mai bună friptură de miel din viaţa ei (Incik Kebabi), iar eu am topit o porţie de chiftele îmbrăcate într-o crustă de brînză prăjită (Kasarli Kofte). O bunătate! Dar, ce să-i faci? În casa turcului, joci după regulile sale: no alcohool deşi, îmi sticleau ochii după o berică sau un vinişor, ceva J. Ne-am mulţumit, eu cu apă minerală, iar Silvia cu un ceai.
Apoi am zăbovit ceva vreme, la Agia Sofia. Deşi suntem taxaţi destul de bine la intrare – 25 T.L. – această catedrală ar merita o soartă mai bună. Se văd schele mai peste tot dar, nu văd că cineva ar da în brînci să o restaureze deşi are mare nevoie de aşa ceva. Mai ştii? Poate n-am văzut eu bine şi totuşi, se lucrează. Este cu adevărat impresionantă şi este mare păcat că acest centru al creştinismului nu este în administrarea creştinilor. Dar, dacă asta este voia lui Dumnezeu, ce pot oamenii să facă?
Practic, pentru acest obiectiv venisem în Turcia. Credeam că voi închide un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Din punctul meu de vedere, tripticul acesta, încă rămîne deschis.
Palatul Dolmabahce este practic, ultimul obiectiv vizitat de noi, în acestă excursie. Situat tot la malul mării, a fost reşedinţa ultimilor şase paşi şi reşedinţa de vară a primului preşedinte al Turciei, Kemal Ataturc. Nici aici n-am fost prea impresionat. Prea multe ornamentaţii aurite pentru gustul meu. Prea multă stucatură. Candelabrele masive din cristal, încearcă să dea un aer sărbătoresc edificiului dar, fără să reuşească, după părerea mea. Plus de asta, aerul acela îmbîcsit din încăperi, mi-a stîrnit astmul şi ... Dar gata. Pun punct aici relatării. Am fost anunţaţi că a doua zi, vine un autocar să ne ia pe noi, avionarii şi să ne ducă la aeroport. Deşi în contract era trecut avionul de la ora 21, vom zbura cu avionul de la 15,30. Pierdem o zi de Istambul dar, nu mai contează. Oricum acasă va trebui să-mi tratez răceala straşnică pe care-am contractat-o de la aerul condiţionat din autocar. La revedere Turcia? Nu prea cred. 

.

Turcia mea – Ankara


După alte cinci ore de mers pe o autostradă aflată pe alocuri în suferinţă, ajungem la hotel. De data asta, suntem cazaţi omeneşte. Acum înţelegem de ce-am fost cazaţi în condiţii mizerabile pînă acum. Cu o candoare perfecta, doamna ghid ne liniştiştise pe drum: „- n-am avut niciodată probleme cu cazarea la Ankara; o lege specială nu le pemite hotelierilor cazarea străinilor, decît în condiţii foarte bune”. Deci, aşa: mai şi bubuie pe deasupra, nu este doar incompetentă. Asta e.
Ghinionul nostru este că Ankara, nefiind tocmai o destinaţie turistică, încremeneşte pe la ora 22, adică exact ora la care am ajuns noi. Nu mai avem nici chef, nici energie pentru a trece în revistă cele cîteva vestigii cum ar fi Coloana lui Iulian, Băile romane, Templul lui Augustus, sau Moscheea Haci Bayram Camii, ridicată în secolul al XV-lea. Găsim în centru o plăcintărie de unde tîrguim o cină frugală. Mai bine decît nimic.
Nu-i de zăbovit prea multă vreme pe străzi. Turcii se uită la noi de parcă n-ar mai fi văzut oameni niciodată. Se pare că pe aici, europenizarea n-a prins rădăcini. Femeile sunt tratate foarte rău, nu prea au voie să iasă din casă, iar cele cîteva care se încumetă să aibă o sursă de venit independentă (o slujbă) sunt ostracizate; chiar şi turistele sunt privite cu ostilitate. La hotel cu noi, că ochisem la barul de lîngă recepţie nişte bere.
După un somn în condiţii omeneşti şi după o baie bună, găsim un mic dejun cumsecade şi ne ospătăm copios. La autocar, izbucneşte iar, cearta. Grupul de zgomote vrea musai la Mausoleul lui Ataturc pe care-l văzusem aseară din autocar, pe dinafară. Ceilalţi, ar fi dispuşi să renunţe pentru a mai prinde deschis Top Kapî (care închide porţile la ora 18). Nouă oricum nu ne mai pasă. Cu sau fără mausoleu, ce-am avut de văzut – Cappadocia – am văzut.
Pînă la urmă, doamna ghid pune piciorul în prag şi ne aşternem la drum. E de bine: nici mausoleul nu l-am văzut, nici la Top Kapî n-am ajuns la timp. Sfînta Sofia este închisă pe motiv că-i zi de luni, dar intrăm la Moscheea Albastră. Impresionantă! Pozele mele sunt foarte neclare, cred că trebuie să-mi iau alt aparat. Lume multă, musulmani majoritatea. Cîţiva se prosternează şi fac temenele adînci prinşi într-o rugăciune aproape de extaz.
Ne adunăm la autocar şi purcedem către hotel. Noroc cu puştiul acela cu  telefonul cu gsp că altfel am mai fi rătăcit în căutarea hotelului chiar şi acum. Bineînţeles că ajungem noaptea şi bineînţeles că nu mai găsim aproape nimic pentru că suntem cazaţi la o distanţă de zece kilometri de centrul vechi. Măcar hotelul este destul de bun, ne odihnim şi ne calmăm nervii. Mai este şi mîine o zi.  

luni, 13 mai 2013

Turcia mea - Goreme


Cum am avut ca de obicei timp limitat (suficient de data asta) după ce coborîm din Castelul de la Uchisar, mai avem vreme de o cafea. Ai de unde alege. Terase şi restaurante la tot pasul. Ne strecurăm printre tarabele cu artizanat şi cu fructe din producţia localnicilor, ne aşezăm la o terasă mititică cu doar două mese şi încep tîrguiala cu turcaleţul. În afară de turceşte nu ştie decît vreo două boabe englezeşte dar nu pricep absolut nimic. Şi atunci, am ideea salvatoare!
Iupiiiiiu, scot agenda unde îmi notasem învăţăturile dragei Gabriela în materie de cafea şi fălos nevoie mare, spun: ORTA ŞEKERLI (cafea mediu dulce); un pic supărat îmi corectează pronunţia dar, după vreo zece minute ne aduce două cafele mititele dar buneeee, buneeee de numa-numa J. Nici preţul (afişat) nu-i tocmai de colea: 15 lire turceşti cu ciubuc cu tot. Dar, a meritat.
Mergem spre autocar, unde minune: s-a modificat schimbarea. Nu plecăm mai departe ci, avem parte de o surpriză: vom merge la magazinul unei fabrici de haine din piele, unde vom avea parte de o prezentare de modă după care, ne vom opri să mîncăm la un restaurant All Inclusiv la preţul de 12 TL de persoană. Sună apetisant!
Coborîm încetişor pe lîngă Valea Porumbeilor, un loc absolut fascinant.  Pe versantul muntelui calcaros, acolo unde oamenii n-au putut să-şi amenajeze locuinţele săpate în stîncă, le-au amenajat pentru porumbei (şi alte zburătoare) în speranţa că acestea vor fertiliza solul. Ceea ce parţial s-a întîmplat şi se întîmplă în continuare. Deosebit de ingenios!
Prezentarea de modă nu este cine ştie ce; hainele şi gecile din piele de miel sunt de trei calităţi şi par destul de atractive dar, cu toată reducerea de 50 % promisă, sunt scumpe foc. Chiar nu-s dispus să plătesc 1500 RON pe o geacă subţirică şi mititică din piele. Nici alţii nu par interesaţi aşa că, ioc comision pentru doamna ghid, aşa cum sugerează echipa de zgomote a autocarului J.
Masa în schimb, a fost foarte bună. Deşi felul principal a fost numai kebap de pui, cele patru feluri de garnituri la discreţie, sosurile şi salata verde, cele două feluri de ciorbă-supă-cremă, cele nu ştiu cîte fel-de-fel de feluri de dulce şi de fructe + pîine din belşug, ar fi putut mulţumi orice gurmand sau chiar gourmet. Chiar nu i-am înţeles pe cei care au vociferat. Normal, vinul şi apa le-am plătit separat. 
Nu departe de aici, sunt celebrele biserici creştine săpate în stîncă. În apropiere de ele, s-a dezvoltat o mică staţiune de lux, unde unele hoteluri şi chiar reşedinţe sunt construite direct în peşterile din munte, iar unele dintre ele au şi adăogiri de tip mai modern. Chiar şi restaurante se văd în aceste  peşteri naturale. Am înţeles însă că preţurile pe aici, sunt destul de piperate. Amatorii de zbor cu balonul cu aer cald, îşi pot pune curajul la încercare contra a 50-60 euro ½ h. Sînt şi terase normale, unde probabil că am fi prînzit dacă nu ne-am fi oprit pentru prezentarea de pielărie (în treacăt fie spus, cele cîteva fete şi manechinul din dotare chiar s-au mişcat bine pe scenă). Am ajuns.
Acest ansamblu  este mult prea interesant şi nu cred că trebuie tratat cu superficialitate. De aceea, prefer să vă dau legătura  la Creştin ortodox unde veţi găsi explicaţii calificate şi poze mult mai reuşite decît ale mele. Eu nu pot spune decît că i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a permis ca aflaţi pe pămînt islamic, să ne rugăm în Sfînta zi de Paşte în faţa cîtorva  icoane creştine. Hristos a Înviat!









.


Turcia mea - Nevşehir

Ne-am trezit dimineaţă (de data asta n-am mai auzit muezinul) şi după ce ne-am luat repejor bagajele am coborît în viteză. N-aş fi crezut niciodată că o astfel de speluncă poate fi folosită în turism. N-are rost să descriu în ce condiţii ne-am petrecut noaptea de înviere.
Mulţumim doamnei ghide că a făcut  tot posibilul să ajungem la o oră atît de imposibilă, că n-am mai avut puterea de a cere schimbarea hotelului. Toată lumea mocneşte dar, tace.
Privim pe geamurile jegoase ale autocarului, un peisaj variat. Aceleaşi ogoare îngrijite, aceiaşi grijă pentru a planta pe marginea şoselei, copaci. Munţii care se văd în apropiere, au aspect de dealuri - ca în Dobrogea Munţii Măcin -, din cauza eroziunii. Locurile acestea sunt de puţină vreme date în uz turistic; cam prin anii 1950 a fost descoperit oraşul subteran către care ne îndreptăm, din centrul localităţii Kaimaclî.
Nu se ştie cine a construit acest vast edificiu subteran. Cert este că a fost folosit de creştinii care se refugiau aici, din calea arabilor, pare-se între secolele VII-XI (adică în plină expansiune a islamului). Întins pe opt nivele din care se pot vizita doar cinci, merge în fundul pămîntului pînă la adîncimea de 130 de metri. Acum este luminat artificial şi deci accesibil oricărui turist nu suferă de claustrofobie. Ventilaţia este asigurată de un puţ central iar alimentarea cu apă din isvoare subterane.
De altfel, întreaga Turcie şi deci şi această regiune, este împînzită cu ape freatice din care este obţinută apa pentru irigaţii. Un şir de  săgeţi roşii arată drumul către adînc, iar alt şir de săgeţi albastre arată drumul către suprafaţă. Fiecare nivel al construcţiei este independent de celelalte şi se autogospodărea, avînd dormitoare, bucătării, cimitire şi chiar închisori proprii. Mare lucru totuşi nu este de văzut pe aici aşa că dibuim o săgeată albastră şi ieşim la suprafaţă unde, la marginea bazarului, am remarcat existenţa unui fast-food J : un turcaleţ simpatic introducea în cîte-un cartof un  dispozitiv care transforma cartoful într-o spirală, tocmai bună de pus la prăjit. Cum la spelunca aia nu putea fi vorba de mic dejun (unii nu l-au refuzat) am zis să luăm şi noi masa, în oraş J Bun cartoful? Foarte bun! J
Ne îmbarcăm în autocar şi purcedem la drum. Se observă lesne că turismul a adus prosperitate locuitorilor din zonă. Vechile case de tuf vulcanic sunt abandonate şi acum localnicii au case din cărămidă. Falnice case şi frumos ornamentate cu flori. Trecem pe lîngă o închisoare şi şerpuim pe drumul care ba urcă, ba coboară. Suntem în Valea Goreme care este considerată Parc Naţional. Aici suntem de fapt, în inima Capadokyei (amănunte AICI), şi vom vizita o falnică cetate săpată în inima  muntelui calcaros, cetate denumită Castelul de la Uchisar.
Lăsăm autocarul în centrul localităţii şi luăm pieptiş o pantă mai abruptă pînă la intrarea în castel. De aici, după ce urcăm vreo patruzeci de trepte săpate în interiorul muntelui, ieşim la aer liber şi fiecare se caţără în sus, pînă unde poate sau vrea. Sunt încă 192 de trepte pînă aproape de vîrf, iar de acolo, căţărîndu-ne ca nişte veritabile capre negre, ajungem lîngă steagul înfipt pe culme. Trebuie să mărturisesc că peisajul este excepţional şi a meritat efortul de a urca pînă aici, cu tot astmul meu  cu tot. 








Click pentru mărire