miercuri, 30 mai 2012

WW


În această zi de miercuri iniţiată de CARMEN, zi care ar trebui să fie fără cuvinte, am de gînd să vă spun cu foarte puţine cuvinte de ce uneori, tac.
În puţine cuvinte vă spun: pentru că de cîte ori tac, mă întreb dacă sînt înţelept sau sînt numai, indecis. 
Happy WW!


marți, 29 mai 2012

Magie şi Eros


Se pare că între aceste două coordonate se “petrece” întreaga noastră viaţă. De cînd apărem pe această lume, suntem legănaţi pe şi de magia poveştilor care ne sunt spuse. Ochii noştri se deschid mari, către tărîmurile de vis pe care suntem invitaţi să hălăduim încă de cînd începem să fim cît de cît conştienţi că suntem prezenţi, în această lume. De pe la vreo trei anişori…
Ne spun poveşti părinţii noştri, bunicii noştri, ne spun poveşti educatorii şi profesorii noştri. Toată lumea, ne spune poveşti.
Şi tot de la începuturile copilăriei noastre, suntem iniţiaţi în EROS. Suntem invitaţi de mici copii, să înţelegem ce este de fapt, iubirea.
– “ Pe cine iubeşti tu mai mult, pe maaaami, sau pe taaaati – suntem întrebaţi la vîrsta la care cei care ne întreabă, cred că le putem da răspunsuri. Şi noi copii neştiutori, răspundem: pe: J .
Sigur că noi copii fiind, habar nu avem ce spunem şi nici de ce spunem ce răspundem la întrebările celor care ne întreabă. Dar aceste întrebări ne rămîn săpate adînc în memorie. Nu şi răspunsurile. Răspunsurile pe care le dăm atunci, ne sunt amintite cu nostalgie mult mai tîrziu, abia atunci cînd începem să ne afirmăm ca tineri care chiar încep să înţeleagă, măcar, cîte ceva.
Tineri fiind, începem să fim dominaţi de EROS. Ne îndrăgostim de colegi/colege, de prieteni/prietene, ne îndrăgostim de profesori/profesoare, de vecini sau de vecine. Hormoni? Este ceva mult mai mult decît atît. Este vorba despre o trăsătură adînc săpată în genomul nostru. Şi nu spun vorbe mari. Sînt absolut sigur, că nimeni nu poate trăi pe această lume, dacă această magie a erosului nu ne-ar conduce viaţa de la început, pînă la sfîrşit…
De ce spun acest lucru? Simplu: pentru că fără erosul care ne domină, n-am crede în magia pe care o pot adăuga lumii pe care ne pregătim să o părăsim, copiii şi nepoţii noştri. NU? J
Şi întocmai cum au făcut predecesorii noşti, le spunem urmaşilor noştri, poveşti magice dominaţi fiind, de eros. 

luni, 28 mai 2012

Bunica


Copil venit pe lume în amurgul tinereţii părinţilor mei, nu mi-am cunoscut bunicii.. N-am fost legănat de savoarea poveştilor lor, n-am fost purtat prin tărîmurile de basm povestite de ei, poveşti atît de necesare copilăriei. A trebuit să mă înscriu de mic copil, pe traiectoria  strict realistă a vieţii. Dar asta nu mă împiedică să visez. Ce visez? Iată:
“Te privesc femeie a sufletului meu, cu ochi din ce în ce mai lucitori pe măsură ce vremea, trece. Nu-mi pasă cîtuşi de puţin dacă timpul ţi-a săpat pe chip, urmele trecerii sale. De ce mi-ar păsa? Ţie îţi pasă? Ştiu că nu. Ochii sufletului meu, nu privesc decît frumuseţea sufletului tău, iar amintirea cărnii, s-a refugiat în sensuri mult mai înalte: vreau să facem dragoste necuprinsă în iubirea noastră de tinerei neştiutori; vreau să facem dragoste închinată viiitorimii noastre: nepoţii. Abia aştept femeie dragă, ca fiul nostru să ne transforme în bunici. Ştiu de pe acum, iubita mea, că bunică mai frumoasă decît tine, n-a existat şi nu va exista pe lumea aceasta. Ştiu.”
Nu m-am trezit din acest vis. Ştiu că acest vis, va deveni realitate. Ştiu iubita mea, ştiu. Copilul care-am fost, se va metamorfoza curînd, într-un bunic. Bunic iubit de cea mai frumoasă bunică de pe lumea aceasta: iubita mea. 

duminică, 27 mai 2012

Duminică 27 mai = Life în pictures la Costin Comba 
Sîmbătă 02 iunie ora 15 standul editurii Nemira = Lansare de carte 



Copacii 

Se închircesc sub arşiţă copacii 

Şi – palidă – îşi scuipă frunza-n praf.

E scumpă apa, sunt săraci săracii

Şi sunt hulpavi bogaţii puşi pe jaf.

.

Noroc că roua, cea subvenţionată,

Mai pică pe ici-colo, când şi când;

Noroc că, în pădurea democrată,

Urlă copacii – liberi la cuvânt.

.

Noroc că pot copacii să renunţe

La rădăcina ce li s-a impus,

Urmând s-aştepte să li se anunţe

C-au fost admişi în Codrul de Apus...

.

Noroc că-i lasă Legea să tot crească,

Să facă umbră altora – mai mici! -,

De umbra celor nalţi să se ferească

Bătându-se pe posturi de furnici.

.

Trag seva pentru alţii ei, copacii,

Cei fără capital stocat din jaf.

Se închircesc sub datorii săracii

Şi – searbădă – îşi scuipă viaţa-n praf!


Poezia e inclusă în “Revelion cu scăunel şi pisică”, una dintre cele 16 povestiri care alcătuiesc volumul Floarea de Loldilal .




sâmbătă, 26 mai 2012

Citate


Democraţia este o credinţă jalnică în înţelepciunea colectivă a ignoranţei individuale. H.L. MENCKEN
Este adevărat că libertatea este preţioasă – atît de preţioasă că trebuie raţionalizată atent. V.I. LENIN
Politica este arta de a alege între dezastruos şi nedigerabil. JOHN KENNETH GALBRAITH
Funcţia socialismului este să ridice suferinţa la un nivel superior. NORMAN MAILER.
Atrage-i pe toţi proştii de partea ta şi poţi să fii ales oriunde. FRANK DANE 
- - -
Vi se par actuale? 

vineri, 25 mai 2012

Dacă puteţi, zîmbiţi


Pontulă, uzurpatorul domnului Bulă: l-am dat afară pe nenorocitul care nu m-a consultat înainte de-a face ce-a făcut, pentru că şi-a asumat ca un idiot ce e, poziţia de iubitor al nenorocitului de Cuza cu ocaua lui cu tot.
Precizez: ocaua mică, NU ocara mare.
Uite cum un grăjdar tîmpit, duce în derizoriu 150 de ani de istorie de luptă împotriva celor care denunţă ocaua mică.
Prostul naibii. N-a aflat că acum se măsoară mini-ocara cu miliard-ocaua mare? 

Decojind ceapa


Citesc această carte autobiografică a laureatului Nobel - Gunter Grass -, cu dezgust; cu scîrbă; cu oroare; cu stupoare; cu indignare; cu surdă revoltă.
N-am abandonat niciodată o carte pe care am început să o citesc. O voi citi pînă la capăt, şi pe aceasta (deşi regret că am început-o). Nu o recomand decît celor cu nervi tari; sau, celor cinici care spun: aşa au fost vremurile (atunci).
La adăpostul vîrstei înaintate şi a succesului literar dobîndit între timp, GG încearcă să motiveze nu atît propria sa rătăcire de moment - (era doar! un adolescent cînd s-a înscris benevol în armata lui Hiter) - cît încearcă să motiveze cu meşteşugite figuri de stil atent şi îndelung şlefuite în întreaga sa activitate literară, atitudinea societăţii germane de atunci, începînd cu tatăl său pe care pretinde ipocrit în această carte, că nu-l prea iubea.
Nu cred că GG, decojind ceapa trecutului său, a vărsat măcar o lacrimă. 
Această carte este exact! biblia tuturor ticăloşilor din toate vremurile, ticăloşi care motivează în tonuri suave, grozăvii de neiertat.
Biblie după care se orienteză şi absolut toţi ticăloşii, de acum, indiferent dacă au citit această carte, sau, NU.
Exemple avem din belşug aşa că, nu insist.
Ps. Am o singură întrebare: oameni buni, mai există scăpare din Imperiul Răului? 

joi, 24 mai 2012

Căpitanul Alatriste


“Nu era nici cel mai cinstit, nici cel mai cucernic dintre oameni, dar era viteaz – spune povestitorul din carte (scrisă la persoana întîi) – şi luptase ca soldat al corpurilor noastre de infanterie tercios viejos în războaiele din Flandra. Cînd l-am cunoscut, trăia de azi pe mîine la Madrid, lăsîndu-se năimit pe nimica toată pentru treburi greu de mărturisit, adesea ca spadasin în slujba altora care nu aveau dibăcia, nici cutezanţa să-şi rezolve singuri problemele. Ştiţi domniile voastre: colo un soţ încornorat, doncolo un proces pentru o moştenire dubioasă, ba niscai datorii la jocul de cărţi plătite doar pe jumătate, ba cîte altele.”
Inigo, căci acesta este povestitorul, este un copil de vreo doisprezece ani, fiul unui fost camarad de oaste al căpitanului Alatriste care îşi lăsase oasele pe cîmpul de luptă, şi al unei femei care preferase să-şi trimită copilul în grija căpitanului, ea avînd cu totul alte lucruri de făcut decît să mai hrănească un plod destul de mare, după părerea sa.
Dar substanţa acestui savuros roman este alta decît măruntele intrigi ale borfaşilor sau ale soţilor încornoraţi, se pare foarte numeroşi încă de pe vremurile acelea, pînă în zilele noastre. :) În această carte este descrisă lupta de culise de la Curtea regelui Spaniei, în care o parte dintre curteni dorea o alinţă cu Anglia, alianţă la care cealaltă parte dintre curteni se opunea cu străşnicie. Alianţa ar fi trebuit să fie întărită de căsătoria vlăstarelor regale, fata regelui spaniol şi băiatul regelui Angliei.
Alatriste fusese angajat să sperie şi să prade doi emisari care veneau din Anglia. Eventual, să-l rănească pe unul dintre ei, dar nu mai mult. Cine îl angajase? Aţi ghicit: însuşi Contele de Olivares care îi încredinţase misiunea, protejat de o mască. Numai că Biserica Catolică se opunea cu străşnicie acestei alianţe cu “ereticii” şi prin urmare ordonase căpitanului uciderea emisarilor. Care se răzgîndeşte exact în toiul ambuscadei în care cei doi emisari, fuseseră atraşi. De ce se răzgîndise Alatriste şi ce duşmani îşi făcuse cu acest prilej, veţi afla citind cartea. :) . Şi chiar mai mult decît atît. Lectură plăcută. :) 
Despre autor – Arturo Perez-Reverte – (şi despre altă carte a sa)  am mai scris odată AICI 

Înălţarea


“Astazi crestinii sarbatoresc Înălțarea Domnului, mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Isus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere. Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6). Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos. Mai multe, aici.” Preluare de la Teofil.
“Pe Muntele Maslinilor se află Biserica Rusească a Înălţării, ridicată în 1878. Aici se spune că a  îngenunchiat Maica Domnului văzîndu-L. Locul acesta a fost cumpărat de ruşi de la otomani; în imediata apropiere, într-o capelă mică, este înmormîntat capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Tot aici se prepară mirul cel mai autentic : se iau paisprezece picături de mir de la cele paisprezece mănăstiri şi se sporesc cu NARD-ul din Liban şi cu arome, apoi se îmbuteliază în flacoane; cine vrea, poate să cumpere orice cantitate doreşte, (ŞI) vrac
Muntele Măslinilor este considerat un loc sfînt atît de către evrei, de musulmani cît şi de către creştini. Evreii îl aşteaptă aici să vină pe Mesia, musulmanii pe Mahdi iar creştinii, după Înălţare, aşteaptă Parusia (a doua venire a Mîntuitorului). În curtea bisericii, este bineînţeles, o livadă de măslini.” Din amintirile călătoriei în Israel.
Evanghelia după Luca 24, 36-53
Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

miercuri, 23 mai 2012

WW - Bacovia


În miercurea iniţiată de CARMEN  
propun două poze luate azi, de la fereastra casei mele 






şi un poem ceva mai vechi: 


Plouă
Da, ploua cum n-am mai vazut...
Si grele talangi adormite,
Cum suna sub suri invechite!
Cum suna in sufletu-mi mut!

Oh, plansul talangii cand ploua!
Si ce enervare pe gand!
Ce zi primitiva de tina!
O bolnava fata vecina
Racneste la ploaie, razand...

Oh, plansul talangii cand ploua!

Da, ploua... si suna umil
Ca tot ce-i iubire si ura-
Cu-o muzica trista, de gura,
Pe-aproape s-aude-un copil.

Oh, plansul talangii cand ploua!
Ce basme talangile spun!
Ce lume-asa goala de vise!
... Si cum sa nu plangi in abise,
Da, cum sa nu mori si nebun?

Oh, plansul talangii cand ploua!


Pe 22 mai 1957, Bacovia ne-a părăsit ... 

marți, 22 mai 2012

BULGAKOV


“Mihail Afanasievici Bulgakov, născut la Kiev în 1891, fiul unui profesor de dogmatică de la Academia de Teologie din oraş, se înscrie şi termină strălucit Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, practicîndu-şi timp de patru ani profesiunea cu deosebită competenţă. Stabilit definitiv la Moskova în 1921, renunţă la medicină în favoarea literaturii şi publicisticii. De o mare diversitate – foileton, schiţă, povestire, nuvelă, roman, farsă, dramă etc – scrierile sale conturează o viziune de o surprinzătoare coerenţă. Contestat adesea cu virulenţă de critica vremii … a reuşit să publice prea puţin în timpul vieţii, antologicele naraţiuni fantastice Diavoliada şi Ouăle fatale, precum şi romanul Garda albă numărîndu-se printre excepţii. Adevărata glorie a lui Bulgakov este postumă. Pînă şi capodopera sa, Maestrul şi Margareta, la care a lucrat şi după ce şi-a pierdut vederea, pînă în ultima zi a vieţii (d.1940), a văzut lumina tiparului în URSS abia în 1967, an ce marchează începutul publicării masive a operelor lui Bulgakov peste graniţă, inclusiv în România.” – pagina de gardă a volumului Ouăle fatale ¤ Diavoliada.
Diavoliada poate fi citită în registru comic pentru că povestitorul decupează o zi din viaţa “unui mediocru angajat al registraturii care se trezeşte prins, ca într-o poveste kafkiană, în iţele unui coşmar birocratic” în care nici măcar de identitatea sa proprie nu mai poate fi sigur. În fapt, autorul denunţă acceleratul proces de depersonalizare la care a fost supus cetăţeanul obişnuit din societatea sovietică în perioada în care Bulgakov s-a consacrat literelor: 1920 – 1940. departe de a fi rodul întîmplării sau rodul unui coşmar trecător, această depersonalizare a fost înfăptuită temeinic şi cu metodă. Noua putere a construit o imensă reţea birocratică în care individul odată prins se zbate dar nu are scăpare. Eident, vorbim despre individul care încă mai nutreşte iluzia că îşi poate aparţine sie nu sistemului. Cei care acceptă noile reguli sunt evident, promovaţi. Lucruri cunoscute, nu vi se pare?
“În Ouăle fatale, un profesor nebun inventează o rază de lumină, raza vieţii, care printr-un accident, aduce lumea într-un coşmar SF.”
Ca mai toate marile descoperiri, şi această rază a vieţii a fost descoperită de profesorul (care numai nebun nu prea era) Persikov printr-o întîmplare. Specialist în broaşte şi reptile, profesorul a observat la microscop că o rază naturală de lumină, mărită de microscop a căpătat puteri magice: nu doar că readucea la viaţă microorganisme moarte dar, le conferea şi o uriaşă putere de reproducere şi nu numai; noile organisme căpătau proporţii gigantice în timp record. Cu toate precauţiile profesorului, presa află şi odată cu presa află şi opinia publică şi evident, află şi noile organe ale puterii despre descoperire. Bineînţeles că şi spionii află, îl ofertează pe profesor cu o sumă consistentă dar acesta patriot, îi trimite la dracu’ urgent. Pentru a putea să experimenteze pe scară mai largă, profesorul îl pune pe asistentul său să inventeze nişte dispozitive mai mari, ceea ce acesta şi reuşeşte să facă rapid (ca în poveşti J ). Ca mai în toate poveştile lui Bulgakov, este vremea potrivită ca însuşi Aghiuţă să-şi bage coada în evenimente şi să le influenţeze. Pe scurt, o boală misterioasă ucide în timp record toate găinile din ţară. Atît profesorul cît şi un specialist în galinacee se apucă să studieze problema.
Este vremea potrivită ca Bulgakov să-l introducă în scenă şi pe cel care avea să producă dezastrul: directorul unui sovhoz în mintea căruia încolţeşte ideea să pună descoperirea  profesorului la treabă şi să repopuleze ţara cu găini. Evident că profesorului i se rechiziţionează aparatele pe care le primeşte directorul de sovhoz, căruia Bulgakov îi face un strălucit portret în cîteva fraze.
“Pînă în 1917 el făcuse parte din renumitul ansamblu de concert al maestrului Petuhov… dar anul de graţie 1917, care frînsese carierele multor oameni îl îndreptase pe A. S. Rokk pe alt drum: schimbase flautul cu pistolul.”
Directorul de sovhoz umple aparatele cu ouă (de import) şi se pune pe aşteptat. Nu după multă vreme, din ouă ies puişorii numai că în loc să fie pui de găină se dovedesc a fi nişte dihănii înspăimîntătoare care încep să decimeze populaţia. Guvernul trimite armata să lupte cu dihăniile, populaţia pleacă în exod, o întreagă nebunie cuprinde întraga ţară. Cum de-a fost posibil aşa ceva? Foarte simplu: crasa incompetenţă a noii administraţii. Un pîrlit de funcţionar inversase comenzile şi în loc de ouă de găină trimisese la sovhoz ouăle de şerpi, de struţi etc. pe care le comandase profesorul.
Remember zicala “Omul potrivit la locul potrivit”? În definitiv, marea invenţie a profesorului nu era decît o banală clocitoare dar povestea aceasta alui Bulgakov ilustrează în mod limpede ce poate însemna ca o banală invenţie să intre pe mîna cui nu trebuie.
Ca să nu mai spunem că în aceste două povestiri găsim şi explicaţia pentru care lui Bulgakov i-a fost refuzat dreptul de a mai publica. Lucruri pe care le cunoaştem de asemenea, foarte bine, şi noi.
Dacă există amatori, aceştia pot găsi cărţile lui Bulgakov (şi) la Editura Polirom.

luni, 21 mai 2012

Culianu


Despre Ioan Petru Culianu este vorba în multe dintre postările mele pe acest BLOG. De ce? Chiar: de ce? Am fost întrebat la un moment dat, de un blogger de toată isprava: pe cine mai interesează Culianu acum? Pe mine, răspund; pe mine şi pe toţi aceia care au reuşit prin metode numai de ei ştiute, să afle măcar cîte ceva despre acest eminent savant român şi despre opera sa academică şi literară.
Se împlinesc azi, 21 de ani de cînd Culianu a trecut pragul acestei lumi în care vieţuim. Unde a plecat? Cine ştie? Nu ştie nimeni. Nici cei care l-au apreciat - şi nu sunt puţini, nici detractorii săi - şi nu sunt puţini; nu ştiu unde a plecat Culianu nici măcar indiferenţii faţă de marile valori universale provenite din rîndul neamului român.
Prea mulţi dintre oamenii de mare cultură români, au creat şi au pierit pe meleaguri străine. Mult prea mulţi… Dar nu foarte mulţi au pierit asasinaţi în plină putere creatoare. Din păcate, Culianu se numără printre aceştia din urmă.
Cei care au comandat asasinatul, au ştiut foarte bine ce fac: acesta a fost cadoul lor pentru mama lui Culianu, care se numea ELENA şi un avertisment pentru românii care n-au votat cum trebuie, în “Duminica Orbului”!
Am scris cum a pierit Culianu. Nu reiau cele spuse. Cine vrea să vadă ce-am spus, n-are decît să acceseze pagina blogului meu dedicată lui.
Astăzi nu fac decît să adresez un pios omagiu, memoriei sale. RIP!
Cei interesaţi pot urmări astăzi de la ora 22 o emisiune dedicată lui Culianu
http://www.gigatv.info/urmareste-giga-tv.html 

duminică, 20 mai 2012

Cocalari


Foarte generos conceptul iniţiat în blogosferă de Costin 
Inspirat fiind de o interesantă postare a UNEI românce trăitoare în State, propun o imagine grăitoare


Se vede limpede că şi la Freiburg, Germania, mai sunt probleme de rezolvat. Imaginea este recentă; aprilie 2012.
Duminică frumoasă, tuturor! 

sâmbătă, 19 mai 2012

Fotbal


Elev fiind, Constantin Noica a fost admonestat de profesorul său de sport: niciodată nu vei realiza ceva în viaţa ta; nu ştii să perseverezi.
Despre ce era vorba? Simplu: într-un joc de fotbal organizat de domnul profesor, Noica nu a mai alergat după o minge la care ŞTIA că nu mai poate ajunge; de aici şi reproşul domnului profesor.
Anii au trecut, iar filosoful Noica a exprimat o dată, o nedumerire: cum pot 22 de oameni să alerge după o minge, iar cînd o prind, să-i dea cu piciorul? Maaare dilemă. J
După alţi ani de zile, domnul Andrei Pleşu avea să găsească un răspuns: Noica nu privea la fotbal; el se gîndea la fotbalitate! J
Un mare amic al domnului Pleşu, a ricanat: Pleşu habar nu are despre fotbal. J
Habar nu am cît habar are domnul Pleşu despre fotbal.
Probabil că de aici provine şi celebra sintagmă a lui Noica: “există întotddeauna riscul de a deveni profesor.” J
În timp, nici eu nu mai am nici măcar cel mai mic habar despre acest sport devenit o uriaşă şi imundă afacere; şi nu doar în ţara miticilor şi a săndeilor ci, chiar la nivel mondial, în epoca blatterilor fără frontiere.
Voi, ce părere aveţi: există fotbalitate? J

vineri, 18 mai 2012

Moft


Şi dacă vine vremea în care degetele tale de om, se răşchirează, nu te speria: nici nu ştii ce binecuvîntare te aşteaptă: palmele tale se vor transforma în aripi, labele picioarelor tale se vor transforma în înotătoare, pieptul tău se va acoperi cu pene de înger iar spatele tău va fi împodobit cu aripile care te vor purta înspre sublim: crezi că este puţin lucru să începi să zbori sau să înoţi după cum vrei? Plutind deasupra tuturor, sau explorînd abisurile oceanului, te simţi nemuritor. Ce vrei mai mult? Moartea, este doar un moft. 

Biletul


Deschid alene un  ochi şi privesc pe fereastra la care perdelele grele de brocart sunt deja trase. Este senin şi soarele începe să-şi reverse generos, strălucirea peste oraş. Nu este forfotă pe străzi pentru că este sîmbătă iar lumea,  doarme ceva mai tîrziu. Numai eu parcă sînt blestemat să mă trezesc matinal şi cînd nu este neapărată nevoie; asta o fi vreo boală? – mă întreb bombănind…
Mă dau jos din pat şi mă îndrept spre bucătărie să pun de cafea. Desfac un pachet de biscuiţi şi ronţăi cu poftă unul, aşteptînd să fiarbă apa, şi descopăr contrariat sub un ghiveci din ceramică arsă unde tronează o begonie înmiresmată, un bilet. Iubitule, citesc, îţi spun cu cele mai blânde vorbe: lipsesc cîteva zile şi te rog să fii băiat cuminte; în loc să mai umbli prin baruri, mai bine fă şi tu curat în balcon, du-mi blana de nurcă la curăţat şi n-ar strica să pui barca…
Stoooop spun în sinea mea. Stop! Begonie înmiresmată? Ceva nu miroase a bine aici! Baruri? Balcon? Baaaarcă? Blană de nurcă? Ce aiureli sunt acestea? Şi brusc, înţeleg: visez! J.
Nu după multă vreme, mă trezesc cu adevărat şi răsuflu uşurat: perdelele acoperă  fereastra pentru că afară încă mai este frig, iar la bucătărie lumina străluceşte: iubita mea îmi zîmbeşte din prag şi mă îmbie cu cafeaua deja aburind… 
Vouă vi se întîmplă să fiţi conştienţi în somn, că visaţi?


Arta fugii 3


Fuga I: Numerele
            Cînd călugărul în rasa lungă şi murdară cu barba încîlcită şi ochi rătăciţi îi anunţase că tatăl său doreşte să-l vadă, Simon mai întîi se bucură înainte să gîndească. Apoi călugărul dispăru în noapte fără alte cuvinte, gîrbov, apărîndu-se cu mîinile de ploaie, umblînd către tărîmul acela mult jinduit şi înmspăimîntător unde tatăl aştepta întîlnirea cu fiul. Dacă tata doreşte, mai mult, cere, să vin la el, îşi spuse Simon, desigur dincolo de bucuria revederii urmăreşte un anumir lucru. Iar eu am fost o clipă fericit ca un nebun, ştiind că întîlnirea cu tatăl meu e singurul lucru adevărat pe care îl vreau în lume. În acelaşi timp însă, groaza atîtor ascunzişuri, spaima de a-i fi călcat o dată porunca - ceea ce fără îndoială el ştie -, spaima de a fi cu atît mai neputincios în faţa mustrării lui cu cît am fost neputincios în faţa poruncii lui sunt tot atîtea cauze pentru care revederea noastră mă poate lovi fără putinţă de îndreptare. Şi aşa sînt atît de şovăielnic încît o muscă mă poate jigni cu hotărîrea sa neclintită de a voi să mănînce; sînt atît de în marginea vieţii încît orice voinţă de a trăi mi se pare monstruoasă. Iar dacă tatăl meu mă va întreba cît înţeleg din opera lui neterminată, cum voi duce eu mai departe lupta lui cu numerele, ce i-aş putea răspunde decît că asemeni lui, dar fără a-l cunoaşte, încerc să construiesc o Artă a fugii din lume, o artă a evadării într-o împărăţie de sunete pure şi triunghiuri, în afara timpului şi deasupra munţilor, încerc fără mişcare să găsesc poporul depărtat la nesfîrşit al Nemuritorilor. Şi asta nu ajunge, pentru că ar putea fi răspunsul la întrebarea unui om iubit atunci cînd în fine reuşeşti să-l întîlneşti; răspuns pe care el l-ar primi cu un zîmbet şi o privire în gol, simţindu-se aidoma ţie, mai aproape sau mai departe de acelaşi ţel. Pe cîtă vreme cuvintele acestea vagi nu mărturisesc hotărîrea celui care a împlinit o poruncă, ci numai o  cale lăturalnică, laşă a neputinciosului. Căci eu nu fac nimic decît să strig în faţa celorlalţi neînţelegerea şi singurătatea mea neomenească; dar nicidecum să fiu prin asta deasupra lor. Mai ştii, îşi spuse Simon, poate că fiecare dintre ei are părticica lui de curaj, părticica lui de putere, părticica lui de dragoste şi înţelegere şi apropiere şi atunci merit de la aceştia ca şi tatăl meu numai dispreţ şi lupta mea în afara lor e numai o zbatere caraghioasă prin care sînt unicul înjosit. Simon crede că într-adevăr nu ar fi gîndit niciodată aşa fără porunca tatălui său de a duce mai departe o himeră pe care, vai, nui o poate dispreţui – zăcînd şi în el o scînteie din focul pur al drepţilor care i-a ars părintele. Pentru că altfel, ce poate fi mai măreţ decît să stasi deoparte prefăcîndu-te că nu înţelegi? Şi care păcat este mai mare decît laşitatea, trădare a ta însuţi în faţa celui care ţi-a dat viaţă?
            În fereastră se tîrîie presimţirea luminii tulburi, păsările încep să cînte în oboseala vîntului, iar Simon zice:
            cel ce are ceva de spus, o spune la lumina candelei; înşiră cuvintele fără lumină;
            cel ce nu are somn îşi iubeşte nopţile;
            cel dincolo de orizont nu se mişcă de pe scena arlechinilor;
            cel ce nu mai are decît un ceas de trăit îşi curăţă unghiile.
Dar eu, înfipt în tăcerea acestei lumi ca o piatră, fără simţire şi fără venin, aştept zorii culcat gîndindu-mă cu frică la ceea ce sînt; gîndindu-mă cu frică la ceea ce niciodată nu voi fi. Iar acum nu doresc altceva decît monştii galbeni ai răsăritului. Apoi cîntă cu voce spartă, pierdută în zări:
            cine speră în această lume n-a băut deloc;
            cine speră în această lume n-a făcut dragoste niciodată;
            cine speră în această lume n-a văzut niciodată o stea.
            Şi strig, raţiunea mea căzînd: Nu mai vreau să fiu, nebun ce-am fost să cred cînd scaunul spînzuratului tremura sub mine că voi fi acest tot ce mă îmbrăţişează, acest tot care mă înnebuneşte, CEL DE NEÎNLOCUIT.
            Nu mai e alcool şi n-am băut deloc deci ar trebui să am multă speranţă, îşi zise Simon încercînd să doarmă. Am să citesc Evanghelia în dimineaţa asta. 

joi, 17 mai 2012

Arta fugii 2


Cuvînt lămuritor asupra ediţiei – Tereza Culianu Petrescu 

Volumul de faţă cuprinde cea mai mare parte din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972.
Într-un Proiect de plan editorial pe anul 1971, Editura Eminescu anunţa, pentru luna iunie, apariţia volumului “Arta Fugii, schiţe” de Ioan Petru Culianiu. Tînărul Culianu debutase cu o proză scurtă, intitulată “Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea”, în revista Cronica din Iaşiul natal, la 4 martie 1967 (an II, nr. 9). Împlinise 17 ani, era elev în ultima clasă de liceu, şi citise cu puţin timp înainte trei povestiri în cenaclul revistei, găzduit, ca şi redacţia, în Palatul Culturii…
Ca student la Litere în Bucureşti din toamna aceluiaşi an, Culianu cvontinuă colaborarea la Cronica, apăruse în 1969 cu proză în Luceafărul şi Universitas, în timp ce în Contemporanul semna în 1970, la rubrica numită “Cartea străină”, scurte recenzii despre cărţi recent traduse în româneşte, cum ar fi Ţărmul Syrtelor de Julien Gracq, Povestiri fioroase de Villiers de L’Isle-Adam, Monstrul Colombre – nuvele de Dino Buzzati, Confesiunile unui opioman englez ale lui Thomas de Quincey sau “apariţia mult aşteptată” a Antologiei de poezie romantică germană. Titlurile cărţilor comentate oferă indicii asupra freferinţelor literare ale unui adolescent introvertit, fantast şi hipersensibil; să amintim că parcursese, pe la paisprezece-cincisprezece ani, pe cînd îi scria poetului Geo Dumitrescu la “Poşta redacţiei” de la Contemporanul, ceea ce numea o fază acută Hemingway; se pasionase în urmă de povestirile şi poemele lui Poe, avea deja lecturi consistente din romantismul german a cărui Nachtseite îl fascina; în liceu tradusese din Poe, în anii 1968-1971 traducea din Rimbaud, Lautreamont, Novalis sau din suprarealiştii francezi, şi încerca să transpună lirică românească, mai ales poeme de Dan Laurenţiu, în franceză şi italiană.
Din toamna lui 1970 însă, în urma refuzului său de-a “colabora” cu Securitatea reprezentată, în Universitatea Bucureşti, de un personaj cunoscut drept “căpitanul Ureche”… Culianu fusese trecut pe listele negre ale cenzurii şi interzis de la publicare în toată presa scrisă din ţară. În aceste condiţii, ne imaginăm că introducerea volumului său în planul unei edituri un an mai tîrziu, nu fusese lucru uşor – îl făcuseră posibil minunatele şi uneori salvatoarele prietenii literare… În cazul de faţă cunoaştem doar rolul scriitorului şi editorului Mircea Ciobanu… Şi poate că volumul ar fi existat, dacă n-ar fi fost promulgate şi nefericitele “teze din iulie” 1971. după spusele lui Mircea Ciobanu, volumul de debut ar fi apucat să iasă din tipar şi ar fi fost topit ulterior; după alţii, nici n-ar fi apărut. Nimeni nu l-a văzut tipărit, iar dactilograma predată editurii nu a putut fi regăsită.
Între manuscrisele din arhiva familiei se află doar o parte dintre textele care fuseseră cu certitudine incluse în carte. În aceste condiţii, volumul de acum se suprapune numai într-o anumită mpăsură peste cel alcătuit de autor în 1971…
Toate istorisirile au fost puse pe hîrtie între 1967 şi 1972…
Am păstrat aşadar, pentru a da nume acestui volum cu proze dinaintea exilului, titlul cărţii alcătuite de autor, nu numai pentru că “arta fugii” este la Ioan Culianu un leit-motiv central, un principiu structurant, al avatarurilor sale existenţiale şi artistice. Răspunzînd, în revista Amfiteatru   din mai 1968, la o anchetă pe tema raporturilor dintre proza “tradişională” şi cea “nouă” românească, tînărul Culianu se pronunţă (cu plăcerea vădită de a da un bobîrnac realismului calp recomandat oficial) pentru ceea ce putea fi, după el, un filon novator în epică: “Tendinţa actuală a prozei ar putea fi numită simbolism. Fugile lui Bach sunt structuri limitate spaţial şi temporal… dar au adîncime infinită… Gide voia  şi el să creeze o “Artă A fugii”… Borges creează asemenea structuri simbolice…
Astfel stînd lucrurile, titlul vlomului lui Ioan Culianu întrunind prozele primei tinereţi nu putea fi decît cel pe care el însuşi îl dăduse aceluia acum pierdut, ars sau aşteptînd undeva să fie redescoperit în întregimea lui.

miercuri, 16 mai 2012


În secţiunea “Biblioteca Ioan Petru Culianu" a Editurii Polirom a apărut şi acest volum de povestiri care cuprinde scrierile din tinereţe ale lui Culianu, pînă la plecarea sa din ţară. Volumul este prefaţat de Dan C. Mihăilescu şi redau aici fragmentul de pe copertă:
“La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, ştiinţe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie şi astrologie. La 1971, romanticul student bucureştean Culianu a absorbit deja toată acea ‘lume’ eminesciană, îl dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges. Ca şi la Eminescu şi Eliade, la Culianu, în prozele sale, nici o hermeneutică nu poate fi vreodată excesivă.
La tot pasul apar simboluri policentrice, iar referinţele se ramifică de la Casa Usher la Remember-ul matein, de la  Cezara  şi Contes cruels la Novalis şi – de ce nu? – la cromatica strălucitoare a mandalelor din epoca hippy a anilor ’60, cu extazele psihedelice. Nu vă lăsaţi scandalizaţi de atari trimiteri în timp, fiindcă, dincolo de mulţimea şi limpezimea simbologiei arhaic-romantice, prozele lui Culianu din anii 1967-1972 au subtextul fermecător de impregnat de acel extraordinar amestec de rock, indianistică, etno-melo-filosofie ‘haiducească’, magie, alcool, sincretism religios, extaze yoghine sau de Kama-sutra, erudiţie şi senzualism ca la generaţia ’27, plus frenezia comunitară a libertăţii împărtăşite ce caracteriza tînăra generaţie din anii festivalului de la Woodstock – ori de la Clubul Arhitecturii bucureştene, anii Phoenix sau Sideral.”

Montreux - beţie florală

Este miercuri, este WW iniţiată de CARMEN
Vă plac aceste flori?


sau aceste ciori? :)


Parcă tot florile sunt mai frumoase, nu?


Happy WW!

marți, 15 mai 2012

Ana Veronica Mircea

 Îmi face o deosebită plăcere să anunţ că la Bookfest 2012 vom avea ocazia de a saluta apariţia unui volum semnat de prietena noastră din virtual, Anavero. Îmbulziţi-vă! :) Vă asigur că merită! Dacă nu puteţi ajunge la Bookfest, nu-i bai: puteţi comanda cartea şi on-line. Amănunte, AICI. Pentru o degustare a poveştilor scrise de anavero, puteţi intra să vedeţi AICI cîteva fragmente. Lectură plăcută şi nu uitaţi să comandaţi cartea. 

luni, 14 mai 2012

Arcul

 Am vizitat Arcul de triumf de la şosea. Sînt pur şi simplu deznădăjduit de praful existenţial cuprins în acest muzeu dedicat gloriei naţiei române. Muzeu deschis numai araeori publicului; muzeu care îngemănează în modul cel mai limpede, totalitatea neputinţelor noastre. :( . 



Muzeu vizitat de zeci de mii de români, atunci şi numai atunci, cînd oficialităţile zilei hotărăsc că plebea se poate înfrupta fie şi parţial, din gloria străbunilor noştri. :( . 


Glorie aflată prea departe de aproapele zilelor noastre. Încă.

duminică, 13 mai 2012

Minunea de la Fatima

Au trecut 95 de ani de cînd Fecioara s-a arătat celor trei copii la FATIMA


Life in picture, ideea lui Costin Comba .

Duminică plăcută mai ales tăticilor

vineri, 11 mai 2012

Athanasius Kircher


Dacă tot a fost amintit de Italo Calvino în cartea sa (Dacă într-o noapte de iarnă un calator), Athanasius Kircher, ca ” inventator al teatrului polidictic” poate n-ar strica, să spunem cîteva cuvinte despre acest savant, comparat deseori cu Leonardo da Vinci. 
Pentru doritori, sunt disponibile pe Wikipedia o lungă listă cu lucrările sale, şi cîteva date sumare despre viaţa sa; din care eu reţin că, eclipsat fiind de apariţia raţionalismului prin Descartea, a fost repus în drepturi de-abia la sfirşitul secolului douăzeci, ca fiind ultimul renascentist. 
În cartea sa, Memoria vegetală (despre care am DOUĂ postări şi un fragment – despre cartile cu insule -) , Umberto Eco punctează cîteva aspecte din activitatea lui Kircher. La fel ca şi Leonardo, Kircher a fost un precursor. Dar. Spune Eco : “Farmecul lui Kircher se datorează şi dificultăţii de a-l încadra într-o categorie”. În afară de reuşite, Kircher a avut şi numeroase rateuri, lucrările sale oscilînd între ştiinţific şi ficţional, el aparţinîndu-i deci categoriei denumite de francezi, “les fous litteraire”. 
Tocmai acestea îl interesează pe Eco. Mulţi savanţi, atunci cînd statutul academic nu le permite să avanseze teorii nesustenabile cu dovezi, apelează la romanul de ficţiune. Exemple avem destule. Eco însuşi, Eliade, Culianu, C. L. Dogson – cunoscut ca Lewis Caroll – mulţi alţii. Interesant este faptul că dacă în preocuparile sale, Kircher a ratat uneori finalitatea unor idei îndrăzneţe, a fost destul de aproape de reuşită. Dacă de exemplu a ratat complet descifrarea hieroglifelor, fără planşele sale, Champolion n-ar fi putut să aprofundeze subiectul şi n-ar fi găsit cheia potrivită pentru a descifra acele imagini. 
În cartea de care amiteşte Calvino, Ars magna lucis et umbrae, puţin i-a lipsit să descopere cinematograful. Cartea, plină de analiză combinatoricăîncă îi mai uimeşte pe informaticieni. Tot el, înţelege că ciuma este produsă de microorganisme, care pot fi văzute la microscop. Se preocupă de astronomie, de vulcani, de maree, de curenţii oceanici, de eclipse, de străfundurile pămîntului, focuri de artificii, etcetera! A avut dreptate în unele privinţe, a greşit în altele. Spune Eco : Răutăcioşii vor spune că preocupîndu-se de prea multe domenii, statistic se putea uneori să nimerească, alteori nu, ca la jocurile de noroc. 
Un lucru este sigur. Athanasius Kircher a fost o personalitate interesantă, care s-a bucurat de preţuirea multor contemporani, printre care şi Leibniz. . Născut la graniţa a doua epoci ale enciclopediei, cea bazată pe informaţie rareori verificată amănunţit şi iluminism, în care enciclopedistul se baza pe munca unor experţi. “Kircher se găseşte la mijloc, între grija pentru exactitate a omului de ştiinţă …, şi imaginaţia povestitorului”.
Un sfat : nu căutaţi pe Google “teatru polidictic”. Google vă va trimite la pagina aceasta; eu am tras concluzia că termenul este inventat de Italo Calvino. Dumneavoastră ştiţi altceva ?