vineri, 30 noiembrie 2012

1 decembrie


Zi care ar trebui să fie expresia unui moment fast, zi în care toate energiile poporului nostru ar trebui să se coaguleze într-o expresie de unitate a sărbătoririi românilor de pretutindeni. Ar trebui dar ... nu este tocmai aşa.
Nu ştiu ce minţi bolnave au instituit de ani buni, luna decembrie ca fiind luna alegerilor pentru parlament.
În plină campanie electorală, putem pretinde unitate cînd de fapt, toate energiile electoratului sunt disipate între interesele partidelor care doresc să ne „fericească”? Nu prea cred că este posibil.
Dimpotrivă, această zi este prinsă şi confiscată de o nefastă controversă de idei şi păreri contrare, complet contradictorii (îmi asum redundanţa) şi, în loc să avem un cor dirijat de o singură baghetă magică, unitatea, avem numai o cacofonie asurzitoare pe voci total disparate.
În loc să ne unim în această zi, aşteptăm cu febrilitate ziua în care o parte a electoratului, va triumfa în detrimentul altor părţi ale acestui electorat.
Această zi este confiscată de politicianisme ieftine dar cu impact pe termen scurt, pentru că nu mai avem perspectiva a ceea ce poate să însemne, un termen lung de aşteptări legitim valabile pentru întreaga naţie.
Şi totuşi..
LA MULŢI ANI! Patrie dragă, La Mulţi Ani! Popor Român.
Fie ca vremurile viitoare, să-ţi fie benefice.
Fie ca fiii tăi plecaţi în bejenie, să se reîntoarcă şi să te reconstruiască din temelii, alături  de cei rămaşi, AICI!

Tîmpiţi au fost tîmpţi mai sînt şi vor mai fi prea mulţi tîmpiţi


O veche vorbă românească spune: dă-i Doamne românului, mintea cea de pe urmă.
Milostiv, Domnul i-o dă! Asta cere românul, asta primeşte: posibilitatea de a se căi de tîmpeniile făcute. Ce pricepe românul din graţia divină? Simplu: pricepe că a mai căpătat un răgaz, o amînare, o posibilitate de a mitici iar şi iar, înfruntarea unei realităţi pe care pur şi simplu, refuză să o accepte; şi miticeşte. Ce nu-i convine domnului miticizant, nu există. E mult mai aproape de sufletul său, cerşetoria vremelnică decît decît înfăptuirea viitoare. Şi se vinde pe doi bani actuali, în detrimentul unor înfăptuiri perspectivale. Se spune că prostia nu doare. La nivel individual, este probabil, adevărat. La nivel general, nu. Prostia individuală se transformă cu lejeritate, din păcate, în tîmpenie masivă care doare! Tîmpenie rezultată din acceptarea fără rezerve, a spălării creierului cu salivă de varan. Mintea cea de pe urmă, a devenit prostia finală: tîmpenia acceptată fără me şi fără mu. Remediu? Pe termen scurt şi mediu, NU! Ne merităm soarta? Da şi nu. Depinde numai decît de mulţi tîmpiţi ne vor hotărî soarta, prin vot democratic. Destul de curînd.  

joi, 29 noiembrie 2012

Nedumerire


Încerc să înţeleg de ce, oameni educaţi şi luminaţi de lecturi substanţiale, oameni pe care nu-i poţi bănui de aşteptarea şi primirea unor sacoşe electorale, se complac într-o cecitate înfiorătoare: validarea prin vot sau – mai rău – prin neimplicare, a unui tandem toxic, respectiv ponta-crin: doi indivizi lipsiţi de cea mai mică valoare personală, indivizi păpuşaţi în cel mai evident mod, de un grivco-felix-sinistru, voiculesc înspăimîntat de perspectiva de a-i fi coleg de celulă, unui vînător de chinezării.
Încerc să înţeleg ce soi de resorturi interioare îi mînă pe aceşti oameni, în demersul lor expectativ (ca să mă menţin în aria unui discurs minimal politicos).
Trag concluzia tristă că aceşti oameni sunt fie parte a sistemului, fie sunt şantajaţi la nivel micro, fie sunt inconştienţii urmaşi ai prelaţilor care dezbăteau sexul îngerilor cînd capitala Bizanţului, era cotropită.
Aferim, BRE!
Singura problemă pe care (mi-) o mai pun, este aceasta: cum se face că foarte mulţi dintre aceşti români, duc dorul copiilor lor care au părăsit România?  

marți, 27 noiembrie 2012

Ego banal


E foarte greu să recunoşti că nu eşti ce-ai fi vrut să fii dar te-ai născut fără să ştii şi eşti ceea ce eşti: un trecător anost şi poate fără rost pe-aleile unui destin meschin în care prea mulţi proşti toarnă venin.
E foarte greu să recunoşti că viaţa-ţi efemeră săracă sau prosperă este supusă unui veşnic dacă.
E foarte greu să înţelegi că viaţa-ţi a depins adesea numai de-o simplă virgulă sau poate numai de un apostrof. Of :)
Deci ori te-mpaci şi taci ori urli şi te răzvrăteşti sau uiţi că nimănui nu-i pasă că eşti sau de ce şi nu te miri că eşti şi nici de ce aşa cum eşti.
Nu eşti ce pari sau vrei a fi; eşti doar ce gîndesc alţii despre tine. În fine…

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

O zi oarecare


N-a fost de ajuns că astăzi erau anunţate funeraliile actorului care-a ilustrat magistral personajul ION, într-un film de referinţă şi anume, ION, din cartea cu acelaşi nume a marelui Rebreanu: Şerban Ionescu. RIP!
Am aflat de dimineaţă că a mai trecut în lumea umbrelor, alt mare actor: JR. RIP!
Datoria de familie m-a făcut să particip la un parastas. RIP! Mătuşă Maria.
Am vrut să schimb registrul zilei şi am dat o fuguţă la Gaudeamus. Lume multă, cărţi, lansări, o sărbătoare a spiritului care nu se lasă învins de vitregiile vremurilor. N-am zăbovit prea mult timp acolo. Am cumpărat cartea domnului Pleşu, Parabolele lui IisusAdevărul ca poveste şi am plecat, obosit de forfoteala din jur… Poate voi merge iar mîine, să mai scotocesc printre rafturile editurilor prezente la acest eveniment. Poate.
Mi-am amintit apoi, că tot astăzi s-au împlinit 21 de ani de cînd Freddie Mercury, ne-a părăsit. Paradoxal, una dintre nemuritoarele melodii ale marelui cantautor, mi-a insuflat speranţă. Pentru că, nu e aşa? 

marți, 20 noiembrie 2012

Cu de toate nu se poate - final

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!... însă... tăcere:
Ei au putere!...

*

Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?...
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi... dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!... Nu cunosc frica,
Nu e nimica!...

*

Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!...
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete...
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!...

*

Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare

S-o smulgeţi singuri ca din topor!...
Daţi-ne drumul cu mare zor!...

Cu de toate nu se poate 2








Poezii de I L Caragiale

Cu de toate nu se poate


Luni, 19 noiembrie 2012, Sala Palatului. Concert Tudor Gheorghe. Ne strecurăm cum putem printre schelele care-au cotropit parterul sălii (se organizează nu ştiu ce) şi luăm calea treptelor spre etajul doi, de unde cocoţaţi la cucurigu vom urmări spectacolul dat de inconfundabilul şi inegalabilul Tudor Gheorghe. Îl ştiu şi-l iubesc de muuuult, de muuult, încă de pe cînd căpăta interdicţie de a mai cînta „Suta de lei” a lui Adrian Păunescu, prin anii 1970. Nu-şi arată vîrsta. Cu semeţie şi cu sclipiri şăgalnice în ochii jucăuşi, pe faţa sa numai zîmbet nu se vede urma celor 67 de ani peste care-a trecut, dar vocea sa a rămas aceeaşi ca în urmă cu mai bine de 40 de ani: puternică dar caldă, cînd tînguitoare cînd înfiorată, cînd jucăuşă şi atunci cînd trebuie, maiestuoasă. Şi nu numai atît: vocea sa devine exact aşa cum doreşte artistul şi modelează cu infinite nuanţe fiecare cuvînt şi fiecare sens al fiecărei strofe a tezaurului pus în valoare: muzică veche, nuzică nouă, balade şi doine, parfumul epocii interbelice, simfonic, într-un cuvînt ORICE! Tudor Gheorghe îşi cunoaşte şi îşi iubeşte publicul, public care după cum spune chiar domnia sa, este un public educat din care lipsesc cu desăvîrşire cei care au luat nota doi la bacalaureat. Aceia, spune Tudor, aceia se duc la concertele cu mezeluri: parizer, salam, etc. J Întotdeauna Tudor Gheorghe şi-a surprins publicul cu noi şi noi concerte pe o temă aleasă de domnia sa. De data asta, avem bucuria de a-l asista pe Maestru într-o splendidă celebrare a centenarului Caragiale. Ajutat numai de alţi patru artişti, respectiv un pianist, un contrabasist, un viorist şi un percuţionist priceput să cînte şi la trompetă, Tudor începe dialogul cu sala. Tudor nu-i nici pe departe genul de artist care mimează osmoza cu sala. Am mai fost la spectacole de-ale sale şi niciodată nu a fost ceva aidoma, cum am văzut de exemplu la un colindător celebru. Fiecare spectacol este puţin diferit de toate celelalte de dinaintea sa şi mai mult de atît, chiar în cadrul spectacolelor cu aceeaşi tematică, scenariul este adpatat la noutăţile zilei. Artistul nu transmite numai un act cultural şi atîta tot. Artistul recită poezii inedite ale unor poeţi prea puţin vehiculaţi astăzi, istoriseşte snoave care acum par de şagă numai că securitatea acelor vremi numai de şagă nu ştia, cîntă singur sau cu orchestra, iar din cînd în cînd, cu bonomie aparentă, face praf întreaga clasă politică începînd de suuuus de tot şi trimiţîndu-i pe toţi pînă jooooos de tot, acolo unde se complac netrebnicii: în troaca de porci. Nu-i cruţă pe corupţi, nici pe hoţi, îi demască vezi tu drăgăliţă Doamne zîmbind dar, se vede limpede că i-ar face una cu pămîntul, dacă ar putea. Se mulţumeşte să strige: unde e miliţia să aresteze poliţia? J  Alternînd poezia cu muzica şi cu snoava, vremea trece uşor, mai bine de două ceasuri trec la fel ca două clipite şi la sfîrşit, sala se ridică şi ovaţionează minute în şir. După cum bine se ştie, Tudor NU reacţionează la bis. Nici publicul nu cere acest lucru dar, nici nu-i vine să se despartă de artist. Aplauze prelungi îl tot recheamă, Tudor revine iar şi iar dar, la un moment dat îşi încolonează trupa şi păşeşte hotărît, în culise. Spectacolul s-a isprăvit. Oftînd, ne ridicăm de pe scaunele ponosite şi cu hainele în braţe (garderobăăă? aia ce-o mai fi?), ne îndreptăm spre întunericul de afară care a cuprins iar, capitala unei ţări aşa zis europene. Am avut încă o dată privilegiul să văd cum marele actor Tudor Gheorghe îl interpretează pe marele bard Tudor Gheorghe, pe un scnariu aparţinîndu-i lui Tudor Gheorghe, în regia artistică a maestrului Tudor Gheorghe. Mulţumesc, Maestre. Tare teamă mi-este că cei care ar trebui să înţeleagă mesajul acestui spectacol, nu-l vor băga în seamă. Credeţi cumva, că se poate cu de toate? 

joi, 15 noiembrie 2012

Cam asta E:


„În societatea noastră, individul poate prea bine să stea la distanţă de grup, vreme de cîţiva ani, încercînd să galopeze relativ liber.  Mai devreme sau mai tîrziu însă, haita se deşteaptă, începe vînătoarea şi sfîrşeşte prin a-l prinde. Iar atunci cînd se răzbună, răzbunarea îi e cumplită. Asta pentru că haitei îi e teamă, ceea ce pare surprinzător, căci e numeroasă; ea este însă alcătuită din indivizi mediocri, conştienţi de asta, ruşinaţi că sunt aşa şi furioşi că mediocritatea lor a fost, preţ de o clipă, dată în vileag.”
Michel Houellebeck

joi, 8 noiembrie 2012

Radu Gyr

Întrebare 

Adanca-i noaptea, orele profunde...
Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum
si-ntreb în soapta fiece volum:
-Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.

Plangand, intreb portretul ei acum:
-Tu esti? Si nici iubita nu-mi raspunde.
Imi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
intreb: -Tu esti? Si cupa piere-n fum.

Si-ntreb si spada mea: -Tu esti? Si tace.
Si, cum mă prabusesc în jilt, infrant,
din zid o umbra alba se desface...

Mă-ntorc spre ea cu sange în cuvant
si-n ochii lui Iisus e numai pace.
Intreb: -Tu esti? Si umbra spune: -Sant.

Vă urez cu drag


duminică, 4 noiembrie 2012

Naufragiu



Pe o insulă uitată din Oceanul Pacifíc,
S-a-ntâmplat un naufragiu, nici prea mare, nici prea mic.
Nu ştiu care-a fost motivul: ceaţă, valuri, terorişti,
Cert e c-au scăpat cu viaţă o mulţime de turişti.
Dar să vezi ce întâmplare, iaca, pe cuvântul meu,
Cum se joacă cu destine Bunul nostru Dumnezeu!
Că din marea încleştare, din a valurilor sevă,
Au scăpat ca prin minune doi Adami cu câte-o Evă:
Doi broscani şi o broscancă, doi franţuji şi o franţuzoaică,
Doi englezi şi-o englezoaică, doi rusnaci şi o rusoaică,
Doi nemţoi cu o nemţoaică, doi arabi şi o arăboaică
Şi doi greci cu o grecoaică cu mustaţă de tigroaică.
Başca au ieşit din valuri, cu noroc, doi mexicani
Şi o mexicancă trăznet, la vreo optsprezece ani.
Şi incă doi yanchei pur-sânge au scăpat şi ei uşor,
Evident că împreună cu americanca lor.
Şi-n final, să vezi necazu’: cocotaţi frumos pe-o stâncă,
Uite c-au scăpat doi români şi o româncă!
Şi-a trecut vreo săptămână de când au naufragiat,
Şapte zile-n care, multe s-au mai întâmplat.
Că broscanul cel mai tare, celuilalt îi sparse faţa,
Să rămână numai unul pe felie cu ragazza.
Cât despre franţuji, aceştia, cum îi ştim noi plini de zel,
Fac de-o săptămână-ntreagă sex în grup cu mademoiselle.
Englezoii înc-aşteaptă, poate pică tam-nesam,
Cineva să-i introducă, s-o cunoască pe madam.
Ruşii-ncearcă în echipă să o schimbe pe rusoaică,
Pe vreun kilogram de votcă, chiar făcută din pufoaică.
Nemţii s-au uitat la valuri, pe urmă la nemţoaica lor
Şi-au plecat în largul zării, înotând cu mare zor.
Beduinii, vai de dânşii, cum nu au prea multe-n bilă
Negociază arăboaica, cum s-o schimbe pe-o cămilă.
Grecii se iubesc pe rupte, iar grecoaica mică, grasă,
Blestemându-şi a ei soartă, îi priveşte pofticioasă.
Mexicanii se-apucară cu bărbaţii să trateze,
Cum să vândă mexicanca sau măcar s-o-nchirieze.
Pe yankei, a lor femeie, de cinci zile îi disperă,
Povestindu-le de drepturi, liberate, carieră.
Iar românii cei uniţi, în cultură şi idei,
Au format fix … trei partide şi se ceartă între ei!
Sursa: Sorin Olariu