marți, 31 ianuarie 2012

Dialogul de pe la noi

În volumul Seminţe apărut la Humanitas în 2008, filosoful Alexandru Dragomir spune:
- La noi, dialogul rareori depăşeşte faza “cine are dreptate”, respectiv “care pe care”. Şi cum ar putea-o depăşi? În dialog, fiecare se consideră egal cu interlocutorul, altfel ar fi vorba despre un proces de învăţare. Iar ce spune fiecare (“părerea lui”) este ce a gîndit, gîndirea lui. Dacă iese că nu are dreptate, resimte nu numai că nu e aşa cum a gîndit el, ci şi, în primul rînd, că a greşit în gîndirea lui, că a gîndit greşit. Şi cum omul este, cică, raţional, resimte asta ca pe ceva grav, ba poate ca pe cel mai grav lucru. Deci rezultatul dialogului este resimţit de fiecare personal, şi nicidecum în ce priveşte obiectul discuţiei. Rezultatul dialogului se mută de pe obiect pe persoană, în speţă pe “X e mai deştept”, respectiv “Y e mai prost”, în care - şi asta e important -, X ori Y pot fi EU.
De aici se vede înţelepciunea lui Socrate atunci cînd declară, de la bun început, “că nu ştie”. Înţelepciunea lui Socrate înseamnă că el stă pe post de prost.
De asta discuţiile de pe la noi alunecă foarte repede în : “stai să-ţi spun eu”, “ascultă-mă pe mine”, “nu ştii (nu eşti expert, specialist, informat etc), eu ştiu mai bine” – şi toate numai pentru a aluneca de la situaţia de dialog la situaţia de învăţare, în care, fireşte, Eu este învăţătorul. Cumpăna dialogului (doi interlocutori egali) se pierde în felul acesta – ceea ce nu înseamnă că avem nevoie de un nou Socrate. După 2500 de ani, nu putem să o luăm aşa. Nevoia pe care o avem azi e de deprindere, de o disciplină pe care de acum o ştim, dar pe care incultura noastră ne împiedică să o realizăm.
#
Ce părere aveţi ? Greşeşte A. Dragomir? E simplist? Are dreptate? 

luni, 30 ianuarie 2012

Caragiale

Cine mai este curios, poate citi biografia lui Caragiale AICI
Vă mai propun o colecţie inedită de reprezentări grafice AICI

Ciudăţeii care cred că meseria lor, este judecata

Mă bufneşte rîsul cînd îi aud pe unii, cînd afirmă că sunt: sociologi, politologi, psihologi, şi mai nou, specialişti (he he hee, specialişti) în PR – aka – specialişti în comunicare. Tare mă mai distrez cînd îi aud pe aceşti impostori cu ştaif, cum îşi dau plini de importanţă nu cu părerea ci, cu verdictul! Aceşti veritabili impostori, nu sunt altceva decît, nişte manipulatori ordinari. Să o luăm metodic:

- sociologii. Aceşti indivizi, se bazează masiv pe sondajele de opinie. Sondaje pe care ei le fac la cererea expresă a unor grupuri de interese, grupuri cărora le livrează constant, exact ce vor aceste grupuri să audă: că nu ştiu ce proporţie din populaţia sondată, este sau nu este de acord cu atitudinea unor anumite partide, personaje cu impact mediatic, etc. Pe mine, nu m-a întrebat niciodată, nimeni, despre nimic. Pe voi, v-a întrebat cineva ceva, vreodată? Sunteţi cuprinşi în marja lor e manipulare, a o mie şi ceva de cetăţeni sondaţi? Nu cred, că.

- politologii. Îi desfid pe aceşti indivizi, pur şi simplu. Aceşti indivizi, pretind că ştiu şi că pot să extrapoleze comportamentul liderilor actuali, cu comportamentul liderilor din trecut. Evident, aceşti indivizi se bazează masiv, pe concluziile sociologilor. Parţial, şi pe teoriile istoricilor. Istorici? Mare parte dintre aceşti istorici, sunt simpli omuleţi care interpretează faptele trecutului, prin propriul lor pat al lui Procust; sau şi mai grav, prin patul ideologilor zilei aflaţi în slujba PUTERII!

- psihologii. Ăştia da, specialişti! Specialişti în ZERO barat. Palide înlocuitoare ale duhovnicilor. Indivizi care supuşi unui examen competent, ar trebui urgent împărţiţi în două cete: profitori ai naivităţii, şi nebuni sadea, adică omuleţi căzuţi în patima sindromului defectului de profesie. Nebuni care se cred ciocane şi care nu mai văd în jurul lor, decît cuie.

- pi ar-iştii. Veritabile mostre ale minciunii sfruntate dusă pe cele mai noi culmi ale sofismului cu orice preţ, ca sfidare a celei mai elementare logici a bunului simţ. Aveţi nevoie de exemple? Deschideţi televizorul. Şi dacă mai puteţi, JUDECAŢI!
- - -
Precizare: Am tot respectul pentru profesioniştii adevăraţi

duminică, 29 ianuarie 2012

NAUFRAGIU CU NĂBĂDĂI

Pe o insulă uitată din Oceanul Pacifíc
S-a-ntâmplat un naufragiu, nici prea mare, nici prea mic.
Nu ştiu care-a fost motivul: ceaţă, valuri, terorişti,
Cert e c-au scăpat cu viaţă o mulţime de turişti.
Dar să vezi ce întâmplare, iaca, pe cuvântul meu,
Cum se joacă cu destine Bunul nostru Dumnezeu.
Că din marea încleştare, din a valurilor sevă,
Au scăpat ca prin minune doi Adami cu câte-o Evă:
Doi broscani şi cu-o broscancă, doi franţuji şi-o franţuzoaică
Doi englezi şi-o englezoaică, doi rusneci şi cu-o rusoaică,
Doi nemţoci cu o nemţoaică, doi arabi şi-o arăboaică, 
Şi doi greci cu o grecoaică cu mustaţă de tigroaică.
Başca au iesit din valuri, cu noroc, doi mexicani
Şi cu-o mexicancă trăznet, la vreo optsprezece ani.
Şi-ncă doi yanchei pur-sânge au scăpat şi ei uşor
Evident că împreună cu americanca lor.
Şi-n final, să vezi necazu’: cocoţaţi frumos pe-o stâncă,
Uite c-au scăpat ai dracu’ doi români şi cu-o româncă!
Şi-a trecut vreo săptămână de când au naufragiat
Şapte zile-n care-a naibii, multe s-au mai întâmplat.
Că broscanul cel mai tare, celuilalt îi sparse faţa
Să rămană numai unul pe felie cu ragazza.
Cât despre franţuji, aceştia, cum îi ştim noi plini de zel
Fac de-o săptămană-ntreagă sex în grup cu mademoiselle.
Englezoii înc-aşteptă, poate pică tam-nesam
Cineva să-i introducă, s-o cunoască pe madam.
Ruşii-ncearcă în echipă să o schimbe pe rusoaică
Pe vreun kilogram de votcă chiar făcută din pufoaică.
Nemţii s-au uitat la valuri, pe-urmă la nemţoaica lor
Şi-au plecat în largul zării înotând cu mare zor.
Beduinii, vai de dânşii, cum nu au prea multe-n bilă
Negociază arăboaica, cum s-o schimbe pe-o cămilă.
Grecii se iubesc pe rupte, iar grecoaica mică, grasă,
Blestemându-şi a ei soartă îi priveşte pofticioasă.
Mexicanii se-apucară cu bărbaţii să trateze
Cum să vândă mexicanca sau măcar s-o-nchirieze.
Pe yankei, a lor femeie, de cinci zile îi disperă
Povestindu-le de drepturi, liberate, carieră…
Iar românii cei uniţi în cultură şi idei
Au format fix trei partide şi se ceartă între ei.

Sursa, Sorin Olariu blog 

life in picture - CLIPA

o clipă pentru noi
de mii de ani doar nouă destinată
o clipă pentru noi
uitată-n colburi de milenii
şi regăsita azi de noi
o clipă pentru amîndoi
trecut-au peste ea
toţi oamenii din veacuri
regii măreţi şi curtezane
oameni de rînd de geniu şi mişei
dar clipa a rămas în crusta ei
nebănuită neştiută nesperată
am regăsit-o noi
cam colbăită dar era a noastra
am consumat-o simplu şi candid
în clipa asta
s-a petrecut esenţa unui început
care n-a fost
căci tot în clipa asta
am ramas pierduţi
doar în dorinţa noastră
o clipă pentru noi
de mii de ani
doar nouă destinată
o clipă petrecută simplu
şi…. uitată. 
###
Mai multe poezele, poze şi alte frumuseţi găsiţi la Costin Comba

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Iar, despre dreptul de a protesta

Mi se pare cum nu se poate mai normal, ca oamenii să protestesteze. Dacă oamenii se simt trădaţi de politicienii pe care i-au ales (sau nu!) este firesc să protesteze dacă simt că politicienii înscriu socieatea pe un drum neconform cu aşteptările lor.
Nu cred că li se poate refuza dreptul la protest nici profitorilor, nici nedreptăţiţilor. Dreptul la protest este garantat pentru toţi cetăţenii. În mod egal.
Contează că unii dintre protestatari au căpătat prin fraudă sau prin legi cu vădit caracter electoral, drepturi (băneşti) imorale? Nu.
Contează că unii protestatari care nu au nici-un fel de convingere proprie, sunt plătiţi să urle vehement, cereri pe care nici măcar nu le înţeleg? Nu.
Contează că unii protestatari devin extrem de activi numai cînd mijloacele mass-media sunt aţintite către ei? Nu.
Dreptul la protest este repet, garantat. Pentru toţi cetăţenii.
Nici nu mai spun că uneori modul de manifestare, inclusiv dreptul de a protesta, este dus în derizoriu.
Dar. Este dreptul meu de a protesta împotriva protestatarilor dacă nu sînt de acord cu revendicările lor? Cred că, da.
Deci. Protestez mai cu seamă, împotriva modului lor de a protesta.
Pentru că. Eu cred că protestele trebuie să fie îndreptate, punctual, către sediile în care aleşii lor - şi ai altora -, mimează activitatea în teritoriu. Nu-i mai vreţi, nu-i mai votaţi.
Adică. Protestez împotriva ocupării spaţiului public. De ce-ar trebui ca eu, cetăţean obişnuit, să mă văd văduvit de dreptul meu de a circula liber?
Apoi. Protestez împotriva anarhiei.
Şi. Protestez mai cu seamă, împotriva protestatarilor care protestează fiind manipulaţi.
Protestez vehement împotriva protestului de dragul protestului nejustificat.
Protestez împotriva politicienilor care au întins politicianismul pînă la marginea suportabilităţii.
Despre asta este vorba: nu vă mai jucaţi cu focul, politicianiştilor care aţîţaţi focul revoltelor nejustificate. Văpaia, vă poate mătura cu protestatarii voştri de mucava, cu tot.
Dacă asta este singura posibilitate, de a reintra în normalitate, cred că aşa va fi. 

Dialog

Probabil că nu va mai dura prea mult pînă cînd androizii vor face parte integrantă din viaţa noastră. Vă puteţi închipui un astfel de cuplu mixt? Oare ce-ar avea să-şi spună cei doi? Ceva cam aşa ceva?
- Acum, că eşti deja juruit în numele iubirii care te înalţă să nu cumva să mai cazi în ispita pentru  cireaşa fără frunză, oferită cu viclenie de sub un nasinestetic dar fremătător şi de la care ţi se pare că vine un şuvoi de electricitate, cap de cauciuc ce eşti!
.
- Iar te iei după nişte zvonuri pe care ţi le aduce vîntul? Sau ţi-ai montat un garou care-ţi ştrangulează procesorul şi ai dat iar, în aiureli? 

Oare vom ajunge aici? :) 

vineri, 27 ianuarie 2012

Menuha

Cuvintele: “În ziua a şaptea Dumnezeu şi-a desăvîrşit lucrările (Facerea 2:2) par a fi încîlcite. Nu este scris: “Şi în ziua a şaptea se odihni”? “În şase zile Dumnezeu făcu cerul şi pămîntul”? (Ieşirea 20:11)? Cu siguranţă ne-am aştepta ca Biblia să spună că în ziua a şasea, nu a şaptea, Dumnezeu şi-a terminat lucrarea. Aceasta înseamnă, au conchis vechii rabini, că şi în ziua a şaptea a existat un act al creaţiei. Aşa cum cerul şi pămîntul au fost făcute în şase zile, menuha a fost creată în ziua a şaptea.
“După cele şase zile ale facerii, ce-i lipsea universului? Menuha. Astfel, o dată cu Şabatul veni şi menuha, şi universul fu terminat.”*
cuvîntul menuha, care de obicei este înlocuit prin “odihnă”, înseamnă aici mult mai mult decît odihna după o săptămînă de muncă şi sforţări, mai mult decît eliberarea de truda săptămînală, de orice effort sau activitate. Menuha nu este un concept negativ; el desemnează o realitate în esenţă pozitivă. Aceasta trebuie să fi fost interpretarea vechilor rabini, de vreme ce au crezut că a fost nevoie de un act special al creaţiei pentru a o aduce la fiinţă, că universul ar fi fost neterminat fără ea. “Ce a fost creat în ziua a şaptea? Liniştea, seninătatea, pacea şi tihna.”(Genesis raba 10,9)
Ăn înţelesul ei biblic, menuha echivalează cu fericirea (Deuteronomul 12:9; cf. Regi 8:56; Psalmi 95:11; Ruth 1:19) şi liniştea interioarăm, cu pacea şi armonia. Cuvîntul cu care Iov a descris starea pe care şi-o dorea după viaţă derivă din aceeaşi rădăcină ca şi menuha. Este o stare de linişte în care răul nu ne mai tulbură, iar cei trudiţi se odihnesc. (Iov 3:13-17). Este o stare lipsită de neajunsuri şi lupte, de teamă şi de neîncredere. Menuha este esenţa unei vieţi bune. “Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă va paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”(apele menuhot – Psalmi 23:1-2). Mai recent, menuha a căpătat înţelesul de viaţă de după moarte, de viaţă fără de sfîrşit.  
* Citat ca Midraş de Raşi, în Meghila 9a; în Facerea 2:2; Tosafot Sanhedrin.
 #
Conform filosofului elenist evreu Aristobul, în ziua a şaptea a fost creată lumina cu ajutorul căreia pot fi văzute toate lucrurile, cu alte cuvinte, înţelepciunea

joi, 26 ianuarie 2012

Adriana Babeti

ULTIMUL   SUFLEU   LA   PARIS
 Cartea este suculent deschisa cu o prefata a directorului editurii Polirom, d-l Silviu Lupescu si dupa prima pagina aflu ca “De Re Coquinaria” este titlul celei mai vechi carti de bucate [...] Despre ciudatul ei autor, Marcus Gavinius Apicius (nascut prin anul 25 iH) si traitor pe vremea imparatului Tiberiu… s-au scris multe si mai toate ”numai de rau, fie ca ieseau de sub pana lui Pliniu, Seneca, fie din cea a lui Tacit”. Acesta, putred de bogat, si-a tocat averea cu ospete care mai de care mai gigantice, iar cind a ramas numai cu vreo  10 milioane de sesterti (100 milioane dolari in echivalent azi !), s-a otravit, speriat de spectrul saraciei! Cartea, este de fapt o culegere de articole publicate de A. Babeti, in revista “Suplimentul de cultura”. Trebuie spus de la bun inceput ca daca vrea cineva retete cu patina antica, va trebui sa caute “De Re Coquinaria” aparuta in 2003 la ed. Albatros. Aceasta carte a doamnei Babeti are (si) alte – nu mai prejos – desfatari. De exemplu, desfatarile memoriei copilariei fiecaruia dintre noi, cu ‘madlenele’ sau cu ‘bau-baul’ din farfuriile noastre. Doamna Babeti, cind era imbiata cu mincare de spanac, proceda cam asa : “sub nasul bunicului (cu ochii pironiti in “Drapelul Rosu”) desertam pe sest totul, cu lingura, in farfuria de sub masa, pentru cele cinci pisici. Nu stiu de ce, dar hapaia numai motanul pe care il strigam Ilici”. Iata la ce era bun care va sa zica “Drapelul Rosu” : il tinea ocupat pe bunic, intru aleasa hranire a lu’ dom’ Ilici!
Cartea asta – frumoasa – nu e decit un lung periplu printre epoci mai vechi sau mai noi, adunate intre copertile altor carti de soi; e un prilej de a destainui, obisnuintele culinare ale oamenilor din veacuri trecute. “In mincare se poate prevedea, se poate percepe gustul viitorului” – afirma domnul Adrian Mihalache. “Soarta natiunilor atirna de felul in care se hranesc” – spunea domnul Anthelme Brillat Savarin – inventatorul celebrei prajituri. Sau : “Spune-mi ce maninci si iti voi spune cine esti”! “Descoperirea unui nou fel de mincare face mai mult pentru fericirea spetei umane decit descoperirea unui nou astru”. Sau ce mai iesise de sub pana cartareasca in contul laiesului Zotalis din “Levantul” : “Cind moare vrun om ei il pune / In sicriu da sunca da Praga / Preotul zice o rugaciune / Si rudele-adulmeca vaga / Mireasma de saratura, / Caci din pastrama crucea facura”. “Romania are o cultura a parastasului. Pina nu moare cineva, nu se descopera ca el este cineva. E pus in minorat, e luat peste picior, e tratat cu o nonsalanta suspecta, cu superficialitate” – spunea Andrei Plesu.
Alcatuita din articole publicate in “Suplimentul de cultura” al editurii Polirom, departe de a fi o culegere de retete culinare cartea este alerta, plina de haz, informatii culturale si scrisa cu har. Din loc in loc, perle cu iz filosofic : “Viata e o clatita prea mare pentru cita dulceata ni s-a dat”.

miercuri, 25 ianuarie 2012

Vorbe despre o carte

“Dacă ar fi vreodată să scriu o carte către fiul meu, precis că acea carte nu ar fi de genul cărţii domnului Liiceanu – Scrisori către fiul meu – , un soi de pastişă a „învăţăturilor lui Nea’ Goe Basarab,  către fiul său, Teodosie ”. Nici vorbă ! N-ar fi nici măcar o destăinuire a unor habitudini de-a le mele, care să demonstreze cît de tare îl iubesc. 

Aş începe prin a-i spune baiatului meu, într-o eventuală carte,  că am partea mea de vină, pentru că el trăieşte în afara ţării noastre. Aş continua cu faptul că aşa am crezut eu de cuviinţă sa-l protejez, ca să nu mai treacă prin umilinţa prin care au trecut bunicii mei, tata, mama, unchii şi mătuşile mele, nenumăratele generaţii de sacrificiu, oameni care au fost siliţi să abjure tot sistemul de valori în care credeau.

Nu. Aş scrie în acea carte, un lucru simplu: băiatule, eşti cred eu, iubit de bunul Dumnezeu, dacă ai reuşit să scapi din infernul acesta … Să nu îndrăzneşti să te gîndeşti să te întorci. Lasă viitorilor tăi fii, nostalgia întoarcerii pe meleagurile strămoşeşti. Tu, acum, trebuie să îţi vezi de viaţa ta.”

Am scris acest scurt text, în urmă cu aproape doi ani de zile.

La o zi după cum văd că a fost sărbătorită ziua de unire a tuturor românilor (24 ianuarie), mă felicit pentru vizionarism. Şi mă simt cum nu se poate mai umilit pentru acest vizionarism.

- Tati şi mami, ştiţi ce am împlint eu azi? ne-a întrebat fiul nostru, în urmă cu trei zile. – Da, fiule, ştim: ai împlinit doi ani de cînd trăieşti într-o lume liberă. – Nuuu, tati şi mami, nuuu, a răspuns fiul nostru. Astăzi am împlinit doi ani de zile, de cînd am înţeles cît de mult vă iubesc.

Aşa că nu văd de ce ar mai trebui să scriu şi eu, o carte către fiul meu. A spus el, tot ce era de spus.  

luni, 23 ianuarie 2012

Bule şi Citate

BULE
 În sfîrşit, Bulă a recrutat.
- Soldat Bulă în ce companie vrei să fii ?
- În compania unei femei !
#
 Bulă e nemulţumit de meniu, şi-l întreabă pe caporal :
- Asta e totul ? Nu există nici o posibilitate de alegere ? 
- Cum să nu ? Poţi să alegi să mănînci sau să nu mănînci !
Soldat Bulă, dacă n-ai mai bea atîta, ai ajunge sigur caporal, ori chiar sergent.
- Mare scofală ! Cînd beau, mă simt colonel !
Bulă, împreună cu un coleg de armată, iese pe două cărări dintr-un bar.
- Hei, amice, vrei să chemi un taxi pentru noi ?
- Bine, dar eu nu sînt portar. Sînt plutonier de aviaţie !
- Da ? Treacă de la noi. Cheamă atunci un avion !
 CITATE
 La taberele de nudişti mai răsărite se practica o frumoasă distincţie de clasă; majordomii şi servitoarele care aduceau băuturi erau obligaţi / obligate să-şi admită statutul social inferior prin portul şorţurilor.    ROBERT GRAVES
Feriţi-vă de cei cu care staţi de vorba şi spun “în concluzie”. Asta înseamnă ca vor să o ia de la capăt.     ROBERT MORLEY
În spitalele de nebuni sunt mult mai mulţi bărbaţi decît femei, ceea ce arată cine scoate din minţi pe cine.   PETER VEALE
Cînd misionarii au ajuns în Africa, ei aveau Biblia şi noi pămîntul. Au spus “Să ne rugăm”, iar noi am închis ochii. Cînd i-am deschis, noi aveam Biblia, iar ei pămîntul.   DESMOND TUTU

duminică, 22 ianuarie 2012

Cortazar

Revin la Cortazar. După umila mea părere, cartea sa de căpătîi, este ŞOTRON, o carte complexă, densă, cu multe sensuri existenţiale, pe urmele cărţii lui Italo Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, dar cred că Julio Cortazar este un maestru al prozei scurte, proză definită a fi ceva între schiţă şi nuvelă, proză cochetînd definitoriu cu momentul, proză perfect reliefată, în scrierile lui Borges.
Cel mai recent volum semnat de Cortazar  pe care l-am citit, se numeşte “Idolul Cicladelor”, volum alcătuit din  39 de povestiri de diferite întinderi, de la o singură pagină pînă la cîteva zeci. (două dintre aceste povestiri se regăsesc şi în volumul Bestiar). Oricare dintre volumele semnate de Cortazar, se potriveşte perfect pentru o lectură de vacanţă, sau o lectură pe furate (în tren, în tramvai sau autobuz, în avion…).

Iar celor care nu ştiu că mă refer la Julio Cortazar nu la Ernesto, le dedic cu mare drag, o melodie :)


sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Pauză

Înainte de a-mi lua o pauză de la blogareală, citez din cartea domnului Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis / Humanitas /  un scurt fragment. 

” Există oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare. Ei pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi pînă la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minţi rutinate cultural, care nu a ajuns să aibă un punct de vedere asupra lumii şi să îl desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativă şi ‘simpla’ cultură de rasă oricărui intelectului rafinat”. 


Cumplit adevăr. NU ? Deci, pauză de recalibrare. 

vineri, 20 ianuarie 2012

Dreptul de a protesta

Primul protest pe care îl face omul, este chiar la venirea sa pe lume. Neavînd încă un bagaj de idei exprimabile prin grai articulat, omul-prunc urlă: oaaaaaaa! oaaaaaaaaaa! puneţi-mă înapoi ticăloşilor! vreau înapoi în pîntecul în care mă simţeam confortabil; pîntecul care mă ocrotea, mă hrănea, mă adăpostea. N-am cerut eu să vin pe această lume, lume pe care nu o cunosc şi nici nu o vreau. Oaaaaaaa!

Mare dreptate are omul-prunc. Mare dreptate. Ce nu ştie omul-prunc este că pîntecul confortabil în care a trăit lipsit de griji, este perisabil. Este perisabil ca întreaga lume în care a fost aruncat. Aruncat  crede omul-prunc. Va afla că nu a fost aruncat. Va afla că de fapt, a fost născut. Va afla dacă va voi să înţeleagă, că această lume în care a fost născut,  aşteaptă şi de la el, noul om-prunc, ceva.

Mulţi oameni-prunci înţeleg ce aşteaptă LUMEA de la el, noul omuleţ venit pe această lume. Lucruri simple cum ar fi: să fie OM, să înveţe ce rost are pe această lume, să facă această lume mai bună, să iubească şi să înţeleagă că şi el, noul prunc, este perisabil, si că ar trebui să lase în urma sa, măcar ceva pe această lume: un (alt) om, un copac, o casă. Adică, o construcţie.

Mulţi oameni-prunci nu vor să înţeleagă ce rost au pe lume şi continuă să urle: oaaaaa. Vrem înapoi în pîntecul care ne proteja: statul asistenţial. Uterul social care ne hrăneşte şi ne fereşte de griji şi de responsabilităţi. Protestăm: oaaaaaaa!

Protestaţi pruncilor, protestaţi. Şi dacă oaaaaa, nu este de ajuns, acum că tot aţi devenit măgădăi, rupeţi, incendiaţi, distrugeţi tot ce vă iese în cale. Cu siguranţă veţi obţine la capătul victoriei voastre, un uter social care vă va hrăni, adăposti şi ocroti din binefacerile neantului pe care îl propovăduiţi. Şi la capătul victoriei voastre, veţi izbucni într-un strigăt triumfător: oaaaaaaaau! Au şi iară au? Nu. Încă nu doare.

Şi poate veţi înţelege pruncilor, că dreptul de a protesta nu se suprapune cu dreptul de a distruge ceea ce voi nu sunteţi capabili să construiţi. Poate veţi înţelege. Dacă nu, să nu vă miraţi că cei care vă cheamă şi vă îndeamnă să urlaţi şi să distrugeţi, sunt cei care îşi apără propriul lor uter social în care ei se simt confortabil, uter în care voi nu aveţi loc. Şi iar vă veţi simţi nedreptăţiţi de lumea în care aţi fost aruncaţi de ticăloşi. Şi veţi scînci din ce în ce mai palid: oa.

Dreptul de a protesta nu înseamnă întotdeauna, dreptul de a huidui. Şi niciodată dreptul de a protesta, nu înseamnă dreptul de a distruge. Dreptul de a protesta este un drept firesc, dacă şi numai dacă, protestul este bazat pe o alternativă cît decît, viabilă. Dacă nu, protestul revendicativ este justificat numai prin apetenţa la dialog social. Dialog, nu monolog distructiv. Dreptul de a protesta este firesc dacă şi numai dacă, oamenii-prunci au devenit maturi şi sunt dispuşi la un efort comun, efort constructiv: un (alt) OM, un copac sădit, o casă construită cu temeinicie, pentru generaţiile următoare de oameni-prunci care vor deveni, OAMENI.

Asta cred eu. Voi, ce credeţi? 

joi, 19 ianuarie 2012

Fumatul

Sînt fumător. Aproape de cînd mă ştiu, sînt fumător.
Sînt fumător de ţigarete dar nu sînt fumător numai de ţigarete. Sînt fumător care fumează ceva mai amplu. Mult mai amplu. Am fumat cam tot ce se poate fuma: ţigarete de calitate bună, ţigarete de calitate proastă, chiar şi pipă am pufăit. Înclusiv trabucuri am fumat: trabucuri cubaneze. Cunoscătorii, ştiu ce spun.
Dar nu despre fumatul tutunului este vorba, aici. Aici este vorba despre fumatul vorbelor. Este vorba despre fumatul vrăjelilor. Adică, vorbesc despre fumatul manipulărilor care au inundat atmosfera globală şi au acaparat gîndirea oamenilor care se văd (s)cufundaţi într-o ceaţă deasă şi prea densă de fum. Nu fum de tutun ci, fum produs de petardele manipulărilor de tot felul.
Aici e aici: pe pachetul de ţigarete din care tocmai am mai scos şi aprins o ţigaretă, stă scris că: “fumatul dăunează grav sănătăţii tale şi a celor din jur.” Pe verso, scrie: “poţi reuşi, noi te putem ajuta. Doctorul sau farmacistul dumneavoastră vă poate ajuta (sic!) să vă lăsaţi de fumat.”
Seriooos? Hai că este foarte bun îndemnul. Trec lejer peste faptul că industria tutunului este una dintre cele mai profitabile industrii din lume, şi nimeni nu încearcă să o stopeze. Nici nu ar avea cum să oprească dreptul fiecărui om să-şi aleagă calea către cele veşnice. Mă rog, una dintre ele.
Vă pun o întrebare simplă: există un singur vehicul de manipulare în massă, că informarea este căzută în desuet de multă vreme, vehicule de informare cum ar fi: ziare, televiziuni, radiouri, internet, etc, unde să vedeţi la loc vizibil, că MANIPULAREA este adevărata cale către neant? Ştiţi bine, că NU!
Deci, vă întreb: pe ce se bazează cei care ne-au “fumat” pe noi, oamenii obişnuiţi, şi ne intoxică permanent cu perdele de fum manipulator? Pe faptul că cei care se lasă din ce în ce mai greu “fumaţi” sunt minoritari, şi pe faptul că nu există – încă – doctori (sau farmacişti) care să devoaleze manipularea la nivel mondial?
Repet, sînt fumător. Dar. Prefer să mă intoxic cu nicotina care-mi poate ucide trupul, decît să mă las intoxicat de manipulatorii care vor să-mi ucidă spiritul şi gîndirea liberă. Voi, ce “fumaţi”? Cu ce vă lăsaţi intoxicaţi?   

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Glossa

Are dreptate Costin Comba : Life is Picture


Vreme trece, vreme vine,                            
Toate-s vechi şi nouă toate;      
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămîi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Cînd cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpană-a gîndirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtînd masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la un teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plînge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să mai fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun cîte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte maşti, aceeaşi piesă                                                                                                                                                                                       Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atît de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera cînd vezi mişeii
La izbîndă făcînd punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi şi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iaraşi
Între dînşii să se plece,
Nu te prinde lor tovaraş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cîntec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vîrteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor sa zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămîi la toate rece.
Tu ramîi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Mihai Eminescu

Lui Leopoldo Lugones / BORGES

            Vuietul străzii rămîne undeva în urmă şi eu pătrund în Bibliotecă. În mod aproape fizic simt gravitatea cărţilor, ambianţa senină a unei ordini, ceasurile disecate şi conservate magic. La stînga şi la dreapta, cufundate în lucidul lor somn, se profilează chipurile momentane ale cititorilor, la lumina lămpilor studioase, ca în hypallaga* lui Milton. Îmi amintesc a-mi mai fi amintit şi alteori fugura aceasta, în chiar locul acesta, ca şi celălalt epitet, şi el definitor al ambianţei – arida cămilă a Calendarului -, ori hexametrul faimos al Eneidei, ce mîntuieşte şi învinge acelaşi artificiu :
            Ibant obscuri sola sub nocte per umbram**.
            Aceste cugetări mă însoţesc pînă la uşa biroului său. Intru; schimbăm cîteva fraze politicoase şi cordiale şi îi ofer această carte. Dacă nu mă înşel, domnia ta nu mă antipatizai, Lugones, şi ţi-ar fi făcut plăcere să-ţi placă vreo lucrare de-a mea. Asta nu s-a întîmplat nicicînd, însă acum întorci filele una după alta şi citeşti aprobator cîte-un vers, poate din pricină că în el îţi regăseşti propriul glas, pooate din pricină că practica deficientă contează mai puţin pentru domnia ta decît robusta teorie.
            În punctul acesta visul meu se destramă, precum un strop în curentul apei. Vasta bibliotecă ce mă înconjoară se află pe strada Mexico, nu pe strada Rodriguez Pena, iar domnia ta, Lugones, nu mai eşti în viaţă de la începutul anului ’38. Vanitatea şi nostalgia mea au urzit o scenă imposibilă. Aşa va fi fiind (îmi spun), însă mîine voi fi murit şi eu şi timpurile noastre se vor confunda şi cronologia se va pierde într-o lume de simboluri şi într-un anume fel va fi drept să afirm că eu ţi-am oferit această carte şi că domnia ta ai acceptat-o.
                                                            J.L.B. Buenos Aires, 9 August 1960
            * procedeu literar care constă în inversarea relaţiei sintactice dintre două cuvinte.
            **Merg singuratici prin neguri acum şi pe-umbroasele drumuri.

vineri, 13 ianuarie 2012

Zile negre

Vineri, 13.
Credeţi în superstiţii?
Ce rele aţi păţit azi? Sper să nu!
Aşadar, deci?
Sau nu credeţi în superstiţii: sunt bazaconii, etc.
Ce părere aveţi?

Cîteva aforisme de Alexandru Dragomir:

- La început a fost religia. Apoi credinţa. Apoi convingerea. Apoi… ?
- Filosofia este răspunsul unui Dumnezeu care nu există.
- Cel mai greu lucru pentru un filosof este să stea cu picioarele pe pămînt stînd cu capul în jos.
- Poeţii sunt nebunii care au găsit mijlocul să fie psihiatrii lumii.
- Eliade e un lucrător în uzina inteligenţei la o secţie în care materia primă e în exces.
- Intelectualul este fiinţa care rezolvă probleme ce nu-i sunt necesare biotic, dezadaptîndu-se astfel faţă de realitate.
- Intelectul omenesc are numai două feluri de probleme: probleme de şah şi probleme de nebuni.
- Dubla înşelare: 1. simţurile ne înşală; 2. ştiinţa (poate fi) înşelătoare.
- Filosofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.
- Ce implicaţii are faptul că vorbirea se face, există, numai în prezent?
- De unde vine că odată cu ştiinţa modernă a început şi morala? Descartes o pune în paranteze ca provizorie.
- Sunt cărţi bîzîie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi-şoc, cărţi amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.
(din volumul Seminţe/Humanitas).

joi, 12 ianuarie 2012

A doua filă din acest an

Haba-r n/am ce cred cititorii blogului meu, despre faptul că toooot insist să prezint cărţi. Cu un gînd am pornit prezentarea acestor cărţi pe blog (de fapt, cam din acest motiv am şi iniţiat blogul), alt gînd mă străbate acum. Am primit reacţii care mi-au încălzit sufletul (şi încă mai primesc) dar am primit şi admonestări (şi încă mai primesc)  de genul: chiar crezi că toată lumea are aşa de mult timp pe care să îl consacre lecturii? Sau: tare aş vrea şi eu să citesc dar, cartea costă şi nu întotdeauna ne permitem. Sau: cărţile pe care le prezinţi, sunt interesante dar, ia-le de unde nu mai sunt! Fie s-au epuizat, fie nu prea mai sunt de actualitate. Şamd.
Cel mai mult, m-am bucurat de reacţiile de genul: mi-a plăcut cum ai prezentat cartea, o caut şi eu, o cumpăr şi o voi citi. Booon!
Între timp, acest blog s-a îmbogăţit (vorbă să fie!) cu postări de gen politic – la care am renunţat de mai bine de un an de zile – şi mai ales, cu relatări din scurtele noastre (eu şi soţia mea) incursiuni turistice pe alte  meleaguri. Cum excursiile sunt mult mai scumpe – şi mai rare – decît lecturile mele, n-am încotro şi prezint totuşi, mai multe lecturi decît impresii de călătorie. 
Acum. De fapt, aici voiam să şi ajung: încerc să iniţiez, un soi de club al lecturii. Pun la dispoziţie cu împrumut, orice carte este în biblioteca mea, oricui doreşte să o citească. Nu ştiu cum voi face acest lucru. Am nişte idei dar, aştept şi sugestii. Probabil că prin poştă. Om mai vedea, ce şi cum. Nu mi se pare drept ca unele cărţi pe care eu le deţin – şi pe care eventual le recitesc din joi în paşte – să zacă în biblioteca mea personală în timp ce alţii le rîvnesc… Cum vom face? Încă nu ştiu. Dar cred că trebuie să facem ceva în acest sens. NU?
Probabil că va trebui să găsim o formulă convenabilă între posibilitatea şi disponibilitatea de lectură (număr de cărţi per unitatea de timp) a fiecăruia dintre noi-voi,  şi costul trimiterii lor de la unul la altul. Voi, ce spuneţi? Tare sînt curios. Şi disponibil, evident! Aştept sugestii.
Să nu uit. Cred că ne putem proteja de o eventualăjenă, corespondînd pe mail – dacă doriţi, nu pe blog. OK? 

miercuri, 11 ianuarie 2012

marți, 10 ianuarie 2012

Problema lui Sănduc

Tocmai citesc acum a patra carte a unui filosof român, Alexandru Dragomir(cîteva dateAICI) , care n-a publicat în viaţă fiind, niciodată, nimic. Spunea mereu că preferă să citească şi să adnoteze lecturile sale, decît să pregătească lucrări pentru tipar. Abia după moartea sa, Gabriel Liiceanu a obţinut de la soţia lui Sănduc (cum îi spuneau prietenii) dreptul de a edita acele însemnări disparate pe diverse caiete. Au rezultat patru volume de înţelepciune accesibilă cititorului obişnuit, adevărate perle de filosofie a banalului, care ar fi rămas pierdute pe vecie dacă nu ar fi trudit domnul Liiceanu şi un grup de discipoli ai domniei sale, să le aducă la lumină şi să le pună în valoare.

Acest volum se numeşte Seminţe şi este după părerea editorului, “un adevărat bazar filosofic, traversat de o formidabilă vervă sapienţială, (adică) volumul acesta este, pesemne, cel mai savuros din Seria Dragomir.” Din această serie au mai apărut, în ordine: Crase banalităţi metafizice, Cinci plecări din prezent, Caietele timpului. 
Am selectat din multitudinea de texte care mai de care mai savuroase, o scurtă cugetare care mi se apre extrem de actuală deşi, a fost scrisă în 24 iunie 1992.
“Cît timp o să mai fie admiraţi şi slăviţi Sofocle, Bach, Beethoven, Mozart, Michelangelo, da Vinci, etc? Pînă cînd spaţiul şi timpul (istoria) vor deveni atît de dense, încît trecutul va fi irelevant, iar viitorul – o problemă de supravieţuire. Mergem iute pe acest drum.”
Ce părere aveţi? Către ce ne grăbim?