sâmbătă, 28 decembrie 2013

Teaşcă. Titi Teaşcă

Cine a fost el? Nimic mai mult decît un prăpădit (oare?) de antrenor de fotbal, antrenor care a crezut nebuneşte în fotbalul frumos, fotbal care pe vremuri se juca la graniţa dintre amatorism (în sensul bun al cuvîntului) şi profesionism (în sensul cel mai rău al cuvîntului pentru sportivitate).
De ce-l amintesc? Simplu: atunci cînd a fost nevoit să se retragă din fotbal, a scris o carte intitulată Ce rău v-am făcut?
Titi Teaşcă n-a căpătat răspuns la întrebarea asta, niciodată. Cine să-i răspundă? În fine...
Uite, va trece şi anul acesta, ca mulţi ani care au trecut şi care or să mai treacă. Nu mă întind prea mult la vorbă pentru că acum, cam toată lumea este mai preocupată de familia reală şi (cred) ceva mai puţin de prietenii virtuali (blog, FB, etc).
Nu mă mai interesează fenomenul fotbalistic de multă vreme; prea a încăput ŞI acest sport pe mîna profesioniştilor în rele (nu insist...).
Zic numai un lucru: am lipsit în ultima vreme din blogosferă; motivat sau nu, vă întreb: ce rău v-am făcut? Ştiu că pe unii dintre dumneavoastră, cititori ai acestui blog, v-am dezamăgit; ştiu şi regret. NU EXEMPLIFIC.
Nu promit, blablabla, nimic în viitor; ne aşteaptă un an greu, vor fi provocări diverse.
Iar, nu insist.
Tot ce vreau eu acum, la sfîrşitul acestui an, este să vă urez ca anul ce vine să ne găsească în termeni mai buni: eventual, ca nici-unul dintre noi, începînd cu mine, să nu-şi mai poată pune întrebarea lui TITI: ce rău v-am făcut?

LA MULŢI ANI! 

joi, 26 decembrie 2013

DA


- Aici nu e limpede. Poţi să pui camera (de luat vederi) puţin mai jos?
- Sigur că da, mai întrebi?
- Acum este prea jos; nu văd florile.
- Acum?
- Acum le văd. Ieşi te rog din camera mea şi mergi către bucătărie.
- OK!
- Spune-mi ce-a făcut mami pentru masa de Crăciun.
- Îţi arăt: sarmale, ciorbă acră, cîrnaţi, piftie, friptură; am cumpărat şi „porcării”: lebăr, şorici, tobă.
- Nu-i destul; trebuie ca numărul bucatelor de Crăciun să fie, NOUĂ!
- Nouă sunt, dacă pun la socoteală şi cozonacul.
- Bine. Acum arată-mi sufrageria.
- OK!
- Am văzut. Ce vă lipseşte?
- Tu.
- Obişnuiţi-vă; am plecat şi mi-e bine aici unde sunt.
- Ştim.
- Bine. În anul care stă să vină, ne vedem; LA MINE ACASĂ.


vineri, 20 decembrie 2013

CÂRMACII

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Alexandru Vlahuta, Targoviste,1881,iunie

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Punctul pe I

 „Un om este om nu dacă devine înger; nimeni nu devine înger. Un om este om, numai dacă mai este în stare să regrete ce-a făcut”. (Gabriel Liiceanu, comentînd la tvr 3, despre cartea sa, Dragul meu turnător).

Aici este problema zilelor noastre: cîţi dintre noi mai suntem dispuşi să recunoaştem public,  dacă nu lucrurile rele pe care le-am făcut (individual sau colectiv),  măcar erorile de raţionament, de poziţionare în anumite cazuri şi de atitudine? Cîţi dintre noi regretă măcar, că n-au făcut ce trebuia făcut, atunci cînd era necesar acest lucru? 

luni, 2 decembrie 2013

Vaccinaţi



Aşteptăm ceva. Ce? Încă nu ştim. Aşteptăm eventual ca buboiul politic actual,  să se spargă. Problema noastră este că nu ştim ce soi de puroi va ieşi din acest buboi dacă-l  spargem; şi mai ales, nu avem remedii colective (pfu, ce cuvînt!) pentru indiferent ce soi de puroi va ieşi prin spargerea acestui buboi. Stăm în expectativă pentru că ne-am obişnuit cu puroiul. Deşi suntem vaccinaţi de secole împotriva oricărui soi de puroi, încă ne iluzionăm că cine ştie, cîndva, cumva, vom găsi noi prin neimplicare, mai ALES prin neimplicare, un antidot la toate soiurile de puroi care ne invadează vieţile.  Numai că uităm că şi fiecare dintre noi, alimentează sursa tuturor puroaielor care ne cotropesc pe toţi, cu scuza iluzorie că fiecare dintre noi, se salvează în plan individual. Supravieţuim, DA? Şi aşteptăm...  

duminică, 1 decembrie 2013

Colind celui departe de ţară

orice ai fi
si unde te-ai tot duce
cat ai fi de rau si cat de bun
ca mai crezi sau nu mai crezi in cruce
cel mai greu iti easte de Craciun

cand se strang strainii pe la case
si lumini se aprind din pomii lor
ti se face frig, un frig in oase
si de-acasa ti se face dor

bate vantul, bate dinspre tara
sufla in rani cu sare si pelin
bate vantul si te inchide afara
rudele in vizita nu vin

mori aici si nimeni nu te-aude
dar viseaza tot ce iti e pe plac
ca te barbieresti si pleci la rude
si gasesti pe masa cozonac

din putinul lor ai tai vor face
tot ce pot sa fie fericiti
sa traiasca in liniste si-n pace
sa mai rada, sa mai bea un sprit

orice ai fi si unde ai fi batrane
daca dorul salele ti-a frint
si din dor nimic nu-ti mai ramane
sa te asezi cu fata la pamant


si sa plangi cand altii-s sarbatoare
hohotesc de parca te-ar sfida
si sa-ti plangi durerea ta cea mare
si sa plangi de dor de tara ta

adrian păunescu

miercuri, 13 noiembrie 2013

Plimbare prin centrul vechi

Am coborît din autobuzul 385 la fosta Operetă de pe malul Dîmboviţei. Opereta nu mai e. Nici alte repere ale tinereţii mele nu mai sunt la locul lor. Viaţa îşi urmează cursul.
În faţa primului bloc foarte înalt construit în Bucureşti, bloc de locuinţe care a sfidat cerul de la înălţimea celor vreo 17 etaje, bloc construit de sovietici prin anii una mie nouă sute cinzeci şi ceva, bloc care ar fi trebuit să exprime forţa constructivă a măreţiei URSS, o pancartă ne invită la Hanul Berarilor, han care şi-a găsit adăpost în Casa Bucur, vechi monument arhitectonic al oraşului, clădire transformată în anii post decembrişti rînd pe rînd în cazinou, hotel, etc. Am mai fost acolo şi nu mă opresc.
Traversez podul care lasă în urmă ispititoarea ofertă a hanului dragilor berari şi mă îndrept către Calea Victoriei. Pe partea dreaptă, se înalţă o clădire care mi-e tare dragă pentru că de pe acoperişul său, un foarte cunoscut actor, astăzi trecut în veşnicie, a interpretat o melodie în vogă în anii supremei tristeţi din vremea antedecembristă: Hai coşar... Îl ştiţi? Unii îl ştiţi, alţii încearcă să şi-l amintească, cei tineri habar n-au şi nici nu cred că-i interesează. Viaţa îşi urmează cursul.
Pînă să ajung la clădirea care adăposteşte sediul central al CEC, privesc nostalgic la noile destinaţii ale unor prăvălii de care am fost legat: nu mai există nici vopsitoria de haine de piele, nici micuţa dugheană în care singurul specialist în stilouri sofisticate ştia să adauge pe vîrful peniţelor acestor stilouri, un punct extrem de preţios de iridium... Nu ştiu dacă domnul Roşca mai trăieşte; cert este că arta sa, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul.
Trec grăbit prin faţa Muzeului de istorie în faţa căruia tronează în continuare hidoşenia aceea ostentativ semi pornografică, care (uuups) ar reprezenta chipurile, habar n-am ce. Aştept să mă lumineze cine ştie despre ce este vorba. Nu mă interesează nici faptul că s-a împlit o sută de ani de cînd România este prezentă pe Naţional Gerografic. Viaţa îşi urmează cursul.
 Nu mă las impresionat nici de cerşetorii blazaţi care-şi fac veacul în faţa bisericii care a scăpat ca prin minune de demolare. Am un lapsus aici; mă ajută cineva să-mi amintesc cum se numeşte această biserică? Dacă nu, viaţa îşi urmează cursul.
Am o ţintă destul de clară a plimbării mele: Caru’ cu bere. De ce? Vom vedea... :) Ajung, intru, evaluez atmosfera; se pare că de cînd am fost ultima dată aici şi pînă acum, locul nu a involuat. Ies şi continui să mă plimb. Mănăstirea Stavropoleus este învăluită de o discreţie tăcută accentuată de un mister subliniat de întunericul care-o cum să spun, protejează? Nu ştiu...
Merg mai departe, pe străduţele vechiului centru al oraşului Bucureşti: Smîrdan, Lipscani, Covaci. Văd cu tristeţe cum modernitatea calcă în picioare tot ce a reprezentat istorie pe aceste locuri. Văd cum noii potentaţi ai vremurilor noastre (patroni vremelnici) desfid aceste locuri. Văd cu stupoare că nici măcar o singură locantă n-are specific românesc. Viaţa îşi urmează cursul?
Ies către Universitate. Am remarcat în trecere că Banca Naţională încearcă să devină un reper ceva mai luminos în această lume, tristă. Un grup statuar plasat într-unul dintre colţurile acestui edificiu, grup statuar luminat cuviincios, îl evocă pe Eugeniu Carada. De parcă ar mai şti cineva, cine a fost Eugeniu Carada. Viaţa îşi urmează cursul...
Trec pe lîngă Casa Armatei (unde am fost invitat aseară) şi mă avînt iar, pe Calea Victoriei. Merg agale. La Capşa, este linişte şi pace. Vizavi, Simplon-ul a dispărut într-o tăcere de ruină bine planificată. Nici magazinele de stofe nu mai sunt. Teatrul Odeon pare mai discret decît oricînd. Pasajul Victoria este neîmbietor. Noua construcţie edificată pe locul fostului Teatru Naţional, este de o incertitudine alarmantă. N-am nici cea mai mică intenţie să văd despre ce este vorba, acolo. Hotelul Continental este bine luminat dar, pustiu. Dar. Viaţa îşi continuă cursul: o doamnă între două vîrste, decent îmbrăcată, mă abordează abrupt şi fără multă vorbă îmi spune că este din Bucovina, a rămas fără bani, mama sa este bolnavă şi nu-mi cere decît să-i cumpăr măcar una dintre cele două cărţi jerpelite pe care mi le oferea la preţul de numai 10 ron.
Traversez intersecţia şi în loc să o iau la vale către Sala Palatului, mă reîntorc. Ajuns în faţa Casei Armatei, stau cîteva clipe privind la Hotel Capitol, hotel de la restaurantul căruia am nişte amintiri superbe. He he. Aici am avut prima întîlnire cu Silvia. Nu insist, acum... Viaţa îşi urmează cursul, nu?
Cobor pe Sărindar. Trec prin faţa restaurantului Berlin. Am petrecut şi pe aici, destule clipe interesante. Am amintiri consistente dar, nu este încă, vremea să le evoc. Viaţa îşi urmează cursul...
Trec dezgustat privind la ruina clădirilor care fost-au cîndva, cinematografele de pe Bulevardul Magheru. Ajuns în faţa clădirii în care a fiinţat ziarul Universul (şantajul şi etajul pentru cunoscători) o iau la stînga spre Bulevard. Intru din curiozitate la Berăria Gambrinus. Nici urmă de Marele Caragiale. Acum, locul seamănă a fi ca un soi de pub. Pustiu. N-am de ce să rămîn nici aici.
Bon. Nu-mi rămîne decît să intru la Librăria Humanitas Cişmigiu şi să mă plimb cîteva momente printre cărţi. Mare parte dintre acestea, le ştiu. Mă tentează cîteva dar, rezist. Urmează să-mi completez lista de lecturi destul de curînd, la Gaudeamus.
Mai departe, viaţa îşi urmează cursul: peste cîteva minute, mă voi întîlni cu draga mea Silvia la Hanu’ cu bere să ne reamintim că în urmă cu vreoooo 37 de ani, ne-am unit destinele.

ps. Regret că Hanul lui Manuc unde ne-am celebrat căsătoria a decăzut dar, viaţa merge mai departe, nu? 

joi, 7 noiembrie 2013

Premiul literar Augustin Frăţilă 2013

Deci.
Nu-s musai adeptul premiilor literare dar, nici nu resping menirea şi importanţa lor. Sigur că da, un premiu recomandă un autor sau măcar o carte dar, pînă la urmă numai Măria Sa Cititorul poate stabili ce valoare are o carte sau cît de frecventabil este un autor, aproape indiferent cine ar fi acesta. Rostul criticilor literari este cu totul altul dar, nu insist, acum. De fapt, nici nu mă pricep la această chestie.
Aşa că.
Am perceput pînă acum premiile literare acordate de diverse jurii numai din punct de vedere, cum să spun? Statistic? Chiar nu ştiu pentru că nici nu mi-a prea păsat. De ce mi-ar fi păsat? Citesc ceea ce vreau, după propriile mele intuiţii de cititor împătimit, adică părerile „cititorilor profesionişti” arareori mă abat de la modul în care îmi aleg lecturile. Cert este că o carte premiată merită atenţie dar asta nu înseamnă că o carte a unui autor care n-a fost premiat, nu merită atenţia cuvenită.
Adică.
Am să mă refer pe scurt, la decernarea Premiului literar Augustin Frăţilă ediţia 2013, respectiv cea de a doua ediţie a acestui premiu. Habar n-am cît de important este acest premiu în peisajul premiilor literare din România. Faptul că acest premiu este însoţit şi de un cec în valoare de zece mii de euro, mă lasă indiferent.
Ce vreau să spun.
Astăzi, la hotelul Intercontinental Bucureşti, are loc ceremonia acordării acestui premiu. De ce scriu despre acest lucru? Simplu: abia după ce-am citit două cărţi ajunse în finala de azi, am aflat că aceste cărţi au fost nominalizate împreună cu alte trei, de un juriu de critici literari respectabili, dintr-un total de 56 de apariţii editoriale în decursul anul 2012. Aflînd despre aceasta, m-am grăbit să citesc şi celelalte trei cărţi aflate în această competiţie, pentru a-mi face o imagine,
Bon.
Pe lîngă Omar cel orb şi Şoseaua Căţelu 42 am avut încîntarea de a descoperi alţi trei autori de mare valoare: Radu Aldulescu, Simona Sora, Dan Stanca, autori pe care mi-am propus să-i urmăresc îndeaproape de acum înainte. Regret că nefiind cititor profesionist, nu voi citi şi celelalte 51 de cărţi aflate iniţial, în competiţia aceasta. Vorba aceea, nimeni nu poate citi, tot, nu?
Închei.
După ce juriul de profesionişti ai lecturii au recomandat cele cinci cărţi pentru finala da azi, decizia a fost transferată unui juriu de cititori format dintr-un număr de 24 de boggeri.E bine aşa? Nu ştiu. Nu e bine aşa? Nu ştiu. Cert este că se pare că nu toţi cei 24 de bloggeri  desemnaţi a decide cîştigătorul acestei ediţii, au citit măcar aceste cinci cărţi. Sper să fie numai o părere nedreaptă din partea mea. Sper.
Acum.
Ierarhia mea, este:
1. Omar cel orb
2. Cronicile genocidului
3. Şoseaua căţelu 42
4. Hotel universal
5. Craii şi morţii
Probabil că voi  scrie cîte ceva, despre toate aceste cărţi, după ce voi afla verdictul.
- – -
Am scris aceste lucruri acum, la ora 21,51. Voi reveni.

luni, 28 octombrie 2013

Păreri?

Nu ştiu alţii cum gîndesc sau cum sunt dar eu sper că este posibilă o renaştere a României. Presupun că mare parte dintre copiii noştri, cei care au plecat către zări mai normale în ultimii ani de zile, vor reveni o dată şi o dată în ţară cu tot bagajul lor de cunoaştere şi de competenţă şi-i vor spulbera pe urmaşii politrucilor care au acaparat acum, ţara. Premizele sunt favorabile. În definitiv, cînd a mai avut România în toată istoria sa, o poziţie atît de favorabilă din toate punctele de vedere (politic şi chiar economic) ca acum? Desigur, va mai dura un timp pînă să vedem acest deziderat, împlinit. Chiar dacă acest lucru nu se va întîmpla în timpul vieţii mele, cred cu tărie că acest lucru se va întîmpla cumva, cîndva. CRED!

miercuri, 2 octombrie 2013

Întreb

În urmă cu nu prea multă vreme, am afirmat ceva: a început să moară lumea noastră. Prin sintagma „lumea noastră” mă refeream evident, la cei care au acum, patru, cinci sau au deja şase decenii de viaţă, dacă nu cumva ceva mai mult. A murit o lume în care ierarhiile erau destul de binişor statuate, o lume în care nu era o ruşine dacă nu erai titrat sau licenţiat, o lume în care nişte principii de viaţă erau încă, respectate măcar, formal. O lume în care deşi stăpînită de un regim comunist barbar, reuşeam să ne păstrăm cumpătul deşi, de prea multe ori eram duplicitari: una gîndeam, alta spuneam. O lume în care a făcut carieră un banc în care BULĂ, eroul nostru naţional din acele vremuri, a spus într-o şedinţă de partid: tovarăşi, am o părere dar, nu-s de acord cu ea.
Ce avem acum? O lume  - aproape - complet diferită. Mai bună? Probabil. De fapt, cred că am ratat intrarea într-o lume mai bună începînd cu orbirea electoratului din Duminica Orbului din 1990. Trist este că orbirea noastră de atunci, a fost menţinută, hrănită de reţelele de manipulatori eficienţi şi  amplificată pînă la cote inimaginabile.
Nu mai avem ierarhii, adevăratele valori sunt puse la index, hoţia a devenit LEGE făcută de legiuitori aleşi! de popor! Suntem prin graţia alegerilor democratice, conduşi de o bandă de tîlhari la drumul mare.

Mulţi dintre români au ales în aceste condiţii, calea pribegiei. Mă întreb numai ce speră tinerii rămaşi în ţară. Ce lume îşi imaginează aceşti oameni tineri?

Sper să mă înşel dar, încep să cred că pentru aceşti tineri, Brîncuşi, Eminescu, Eliade, Ionesco, Noica, Blaga, Caragiale, Enescu, Cioran, Culianu şi chiar Creangă, NU mai înseamnă decît nume care pot fi găsite pe goagăl pentru o minimă satisfacere a unei curiozităţi efemere...
Mă înşel?

duminică, 29 septembrie 2013

Aşa

Am început să mor cîte puţin din clipa-n care-am fost născut în lumea asta. Cînd am fost norocos, am murit de plictiseală. Cînd am fost nenorocos, am murit de tristeţe. Dezamăgirile m-au făcut să mor de-o boală grea: lipsa speranţei. Îngerul meu păzitor mi-a spus că mi-a fost hărăzită o soartă ceva mai bună: să mor anul acesta pentru că viitorul sună tare a rău. Nu mă mai agăţ de viaţă dacă asta mi-a spus îngerul meu. De ce-aş mai vrea şi alte morţi? Îmi ajunge una şi definitiv, BUNĂ! 

marți, 17 septembrie 2013

Despre cîine, ca om

Cu toată stima pentru părerile voastre eventual contrare, vă spun: denaturăm subiectul. Realitatea este asta: România este singura ţară europeană (sau măcar pretins civilizată) în care mor oameni din cauza cîinilor scăpaţi de sub un control hai să spunem, minimal. Vă rog să-mi daţi măcar un simplu exemplu de ţară civilizată în care moare anual un om din cauza acestor cîini sau la rigoare, dacă vreţi să facem abstracţie de morţi, daţi-mi un exemplu de ţară civilizată în care ZILNIC sunt muşcaţi aproximativ 40 de oameni, de cînii scăpaţi de sub orice control. Puteţi? NU cred! Vă mai spun ceva şi, gata: încercaţi vă rog să-mi explicaţi cum s-ar putea pune în balanţă, viaţa unui copil, cu viaţa tuturor cîinilor din univers. Dacă reuşiţi, mă dau convins... 
Ca să concluzionez: ce importanţă are dacă Ionuţ a murit de colţii maidanezilor sau de colţii unui cîine de luptă stăpînit de un nemernic? Ambele categorii de cîini sunt perfect eutanasiabile. Plus de asta şi închei, locul cîinilor nu este pe stradă, fără stăpîn. 
Ca animal domestic, cîinele trebuie să stea acolo unde îi este locul: acasă la deţinătorul său, domesticit şi evident, dresat.

duminică, 15 septembrie 2013

Despre fericire

“La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

luni, 2 septembrie 2013

Joc secund

Merg liniştit şi (cred eu) lucid către destinaţia (mea) finală încredinţat fiind din şi de toată experienţa mea de viaţă pămînteană de pînă acum, că jocul secund nu există decît ca expresie a dedublării sau eventual, ca expresie a duplicităţii pe care fiecare dintre noi, cu rare excepţii, o cultivă cu nonşalanţă şi cu o splendidă candoare inconştient-absurdă în interpretarea vremelniciei .
Jocul secund nu este nimic altceva decît un jalnic subterfugiu în virtutalitatea căruia negăm nereuşitele noastre, proiectîndu-le către vini imaginare ale unor terţi cărora le transferăm neputinţele proprii sau/şi sau mai exact, laşităţile noastre de toate zilele.
Cert este (mi se pare mie a fi) un singur lucru: indiferent ce joc secund ne imaginăm pentru viaţa noastră (dacă-l adoptăm), ratăm fără excepţie, sensul existenţei şi la limită, chiar viaţa noastră pămînteană aşa cum şi cît este ea, ca “joc” principal.
Chiar avem nevoie de un joc secund? Eu cred că NU! Cred că ar fi suficient să ne prindem plenar, în jocul principal: viaţa aşa cum e, cîtă e dar, fără să apelăm la subterfugiile de genul jocului secund: minciuni, neasumări, negări.
Eu m-am dumirit (cred) cît de frumoasă este viaţa (acest dar Dumnezeiesc) şi-mi asum vremelnicia.
Voi?


marți, 30 iulie 2013

Pendulînd printre tăceri

În ultima perioadă de timp (mai mult de două luni de zile), am lipsit din blogosferă atît de mult  cum n-am m-ai făcut-o niciodată pînă acum deşi în curînd, împlinesc patru ani de zile de cînd scriu cîte ceva, pe acest blog. Nu voi apela la statistică.
Pe de o parte este oboseala, pe de altă parte este vîrsta – în definitiv, este musai să blogăreşti pînă atingi pragul final? Cum a fost – de exemplu – cazul Mircea Suman?
Dar cel mai important lucru care m-a determinat să tac, a fost – şi este – teama că nu mai am nimic nou de spus; de transmis altora; teama că mă repet: cărţi citite, relatări despre scurtele noastre (împreună cu Silvia) excursii, participări la blogging interactiv, alte chestii incluse în ghiveciul acestui blog.  
În fine. NU despre asta vreau să vorbesc. Nu despre astfel de temeri. Vreau să vorbesc despre un lucru care nu-mi dă pace: în timp ce creditam blogosfera, nu-mi MAI creditam prietenul cel mai bun care telefonic, îmi spunea că este pe moarte. Nu l-am crezut... Am crezut întotdeauna că Mihai, este ipohondru. Ei bine, Mihai n-a fost ipohondru dar eu, prins de reţeaua nevăzută a internetului, n-am mai dat prea mare importanţă, vieţii din REAL!
Măciuca veştii că Mihai a murit, m-a năucit. Încă nu-mi vine să cred că n-am fost capabil să-l mai vizitez măcar o dată, în timp ce trăia. DE CE n-am fost capabil? Nu voi găsi răspuns la această întrebare dureroasă, niciodată! NICIODATĂ!
Unul dintre prietenii unei dragi prietene de bloggereală, a afirmat că viaţa din lumea virtuală ( sau mă rog, relaţiile din virtualitatea internetului) care nu se încheie cu o strîngere de mînă în REAL, n-au nici-o valoare. Aşa să fie? Nu ştiu... Probabil că DA!
M-am convins însă că refugierea în virtual, neglijînd lumea reală, este extrem de nocivă.
Pendulînd printre tăceri? De ce nu?
Toţi pendulăm între tăceri atît în real, cît şi în lumea asta minunată, a internauţilor. NU?


vineri, 26 iulie 2013

Un colţ de rai

Lacul Fântânele, în Apuseni, cam la 1 km de Beliş

Sursa imagine Călin Precup. Puteţi să votaţi dacă vreţi :)
Postarea se înscrie la Reflexii în oglindă. La SoriN.

duminică, 21 iulie 2013

Binele tuturor

Binele tuturor ca fiind un concept drag nouă, este, regret să spun, vag. 
Ca să nu spun, fals. 
De ce? Spun şi eu aşa, ca un nepriceput ce sînt, că lumea asta NU  a fost concepută de Bunul Dumnezeu, ca fiind lumea în care pacea să fie prima lege a oamenilor făuriţi după chipul şi asemănarea, SA! Exemple în VT? Cu duiumul. Exemple în NT? Aşişderi. 
Nu insist… Cine ştie bine, cine nu ştie, idem.
Lanţul trofic imaginat de Bunul Dumnezeu, ca lege generală a LUMII, şi mai mult decît atît,   dacă omul nu ar fi avut liberul arbitru de a afirma: homo homini lupus, am fi vorbit despre altceva, sau altcum…
Şi uite cum ajungem noi, biete fiinţe, la conceptul de altruism.
Se poate imagina binele tuturor în absenţa altruismului? Categoric, NU!
Nu, în absenţa ideii de creştinism. 
Iisus a propovăduit ideea benefică de “binele tuturor”. 
Şi a eşuat  sfîrşit pe cruce. Răstignit alături de tîlhari. 
Îndoindu-Se: De m-ai părăsit?
Cu părere de rău, sînt nevoit să afirm un lucru elementar: niciunul dintre noi, nu este pregătit să accepte că egoismul propriu (tautologie ? neeeee) nu poate să fie sacrificat benevol ( fără oarece beneficii personale) pe altarul “binelui comun”.
Păi? Vă rog să mă contraziceţi. 
Alte puncte de vedere pe aceeaşi temă, la clubul psi.  



sâmbătă, 20 iulie 2013

Real vs interNet

Luat în stăpînire de viaţa reală (îţi mai moare un prieten drag, iubita suferă un accident, copilul (major) mai are nişte piedici în viaţă, etc, şamd), eşti tentat să nu mai faci apel  la substitutul vieţii reprezentat de internet. Şi te retragi din ireal suferind în tăcere, sperînd că ai resurse proprii de a traversa în singurătate, orice. Poţi? Nu ştiu… Chiar nu ştiu.
Cert mi se pare a fi că nimeni nu este singur pe (acest) pămînt şi mai ales, mi se pare că nimeni nu-şi poate aroga solitudinea ca fiind atot ştiutoare, atot biruitoare, atot rezolvitoare. 
Ce părere aveţi?

miercuri, 17 iulie 2013

Ierusalim - biografia unui oraş

Odată întors de la Vatican, aveam să afirm că acolo am primit revelaţia; odată întors din Israel, aveam să afirm că abia acolo am înţeles Sfînta Scriptură; dar abia acum, citind cartea lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înţeles ce înseamnă Israel, de ce acest teritoriu scăldat în sînge este denumit Pămîntul Sfînt de toţi reprezentanţii celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul.
Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli (Tancred), „să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pămîntului”.
Tot atît de adevărat este şi că „oraşul a fost distrus, reconstruit, distrus şi iar reconstruit. Ierusalimul este o bătrînă nimfomană care-şi sufocă iubiţii unul după altul, apoi se descotoroseşte de ei cu un căscat, o văduvă neagră care îşi devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează” – aşa cum a spus extrem de plastic, scriitorul Amos Oz.
Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităţilor) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, „ţara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfîntul Templu este centrul Ierusalimului; Sfînta Sfintelor este centrul Sfîntului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfîntul Chivot” – după cum afirmă Midrash Tanhuma (Kedoshim 10).
Există şi reversul medaliei: „”Ierusalimul este cel mai strălucit dintre oraşe. Şi totuşi, Ierusalimul are cîteva dezavantaje. Astfel, se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni” – după cum afirmă Al – Muqaddasi (Descrierea Siriei şi a Palestinei).
Despre autorul aceste excepţionale cărţi, se pot afla cîteva date, AICI.
Foarte pe scurt spus, Simon Sebag Montefiore s-a născut în 1965 şi a studiat istoria la Cambridge. Colaborator la mai multe ziare şi reviste, a publicat mai multe cărţi foarte bine primite de public, acestea fiindu-i traduse (pînă acum) în 35 de limbi, cărţi pentru care a fost distins cu numeroase premii.
În prefaţa scrisă de Montefiore, acesta afirmă: „Mi-am propus să scriu o istorie a Ierusalimului pentru publicul larg de cititori atei sau credincioşi, creştini, musulmani sau evrei, fără o motivaţie politică (sau religioasă – n.m. tibi), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgînd existenţa unor bărbaţi şi femei, soldaţi şi profeţi, poeţi şi regi, ţărani şi muzicieni – şi a familiilor care au făcut Ierusalimul”.
Şi exact aşa şi procedează: „de la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamului la conflictul palestiniano – israelian”, relatînd istoria încă de la începuturile sale, de „la începutul epocii bronzului în jurul anului 3200 î.e.n., cînd mama tuturor oraşelor, Uruk, aflat pe teritoriul de azi al Irakului, număra deja 40 000 de locuitori, iar, în apropiere, Ierihonul era un oraş fortificat”.
Pe parcursul a peste 500 de pagini, cu minuţiozitate de academic – cartea a fost verificată de „cei mai buni specialişti” în istorie, teologie, arheologie (mai mult de două sute!) – autorul face un veritabil tur de forţă, purtîndu-ne pe aripile fanteziei din vremurile antice pînă în prezent.
Cartea aceasta este un uriaş puzzle în care bucăţelele noastre de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin ştiute sau poate nici măcar bănuite, autorul făcînd să defileze prin faţa ochilor minţilor noastre cîteva mii de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept ştiute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.
Întrebări sîcîitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.
Nu în ultimul rînd, aflăm „cum s-au scurs 3 000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă a mai multor religii. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfînt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu”.
O foarte bună referinţă la această carte a făcut şi colega noastră de bloggereală, Hapi. De citit!

vineri, 12 iulie 2013

Mihai

"Dispărem regretaţi o vreme de cîtiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dînd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care suntem evacuati din lumea aceasta, o data ce am părăsit-o, este enormă." 

Are dreptate filosoful Liiceanu cînd afirmă aşa ceva?

Probabil. În cazul lui Mihai, această afirmaţie categorică, nu se poate aplica. Este imposibil. Este imposibil pentru simplul motiv că Mihai, cel pe care îl conducem acum pe drumul spre Eternitate, nu va fi evacuat din vieţile noastre. El va rămîne în inimile noastre atît cît vom trăi şi mai ales, atît cît ne vom aduce aminte cît ne-a iubit el, pe noi. El, Mihai, ne-a iubit enorm, nediferenţiat. N-a pus bariere între condiţiile noastre efemer sociale. A fost prietenul nostru, al tuturor celor care l-am cunoscut, iubit, apreciat. Defectul este la noi: NOI nu am ştiut să-l iubim aşa cum ar fi meritat. NOI am subestimat în permanenţă imensa sa capacitate de a ne iubi şi de a fi prietenul nostru, nu doar OMUL care a avut grijă, mare grijă, de destinul nostru pe calea acestei vieţi plină de nedreptăţi şi de suferinţi. El, Mihai, a ştiut ca nimeni altul, să ne ţină uniţi într-o prietenie adeseori cu năbădăi dar, prietenie durabilă.
El, Mihai, prietenul nostru drag, astăzi ne priveşte din înaltul cerului în care a ajuns. Ne priveşte din eternitate. Ne priveşte din locul în care a ajuns, cu veşnica sa bonomie, cu veşnicul său spirit al umorului, cu veşnica sa bunătate.
Să nu-l dezamăgim. Fiecare dintre noi, are motive de a-l regreta. Fiecare dintre noi, are motive de a face penitenţă în faţa memoriei sale. Dacă îl iubim,  deşi pare a nu mai fi între noi, ar fi bine să ne gîndim că el este chiar şi acum, cu noi şi  pentru noi, cei care l-am cunoscut şi iubit.
În urmă cu mai multă vreme, l-am privit pe Mihai afirmînd: viaţa este un licăr de lumină, între două veşnicii de întuneric. Mihai, a reuşit ca nimeni altul, să picure lumină în vieţile noastre înlăturînd întunericul din inimile noastre, adeseori, rătăcite.

Odihneşte-L Doamne pe Mihai, prietenul şi binefăcătorul nostru, AMIN! 

vineri, 5 iulie 2013

Fară virgulă

În cadenţa de cleştar a iubirii noastre mute tăinuit-am fără har şi pornirile nevrute; am privit cu ochii stinşi toate flăcările fade şi rămas-am mult prea prinşi de firescul „cum-se-cade”; plec cu sufletul senin din iubirea asta moartă şi nu pun în loc venin: asta e a noastră soartă! 

luni, 17 iunie 2013

A

A mai trecut o zi? Da, a mai trecut. A semănat ziua de azi cu alte zile din trecut? Da, a semănat. Va semăna ziua de mîine cu ziua de azi? Nu ştiu; poate că depinde numai de ceea de vrem să semănăm. Sau poate că vrem să vedem ce va încolţi, fără ca noi, să semănăm nimic, aşteptînd minunile raiului în care credem.

vineri, 7 iunie 2013

Raiul neştiut

N-am mai străbătut drumurile patriei noastre dragi, pe şosele, de multişor. Recent, am acceptat această aventură (pînă la Bistriţa Năsăud şi retur) dintr-un motiv foarte simplu: drumul cu trenul este un chin, iar avionul nu este de nici-un folos pentru o distanţă atît de scurtă; nici ca preţ şi nici ca timp.
Nu voi vorbi despre drumurile patriei noastre, pentru că n-are nici-un rost; ştie toată lumea cum (şi de ce) prezentul se adaptează prin noii i-responsabili de starea drumurilor, la dolcele far niente care tronează pe meleagurile noastre, de generaţii întregi. Altceva vreau eu, să spun.
Am revăzut cu bucurie Valea Oltului pe care am parcurs-o cu o stare emoţională deosebită, acompaniaţi fiind de un splendid concert al lui Pavarotti revărsat din boxele audio. Am făcut o scurtă oprire la Mănăstirea Cozia unde umbra lui Mircea, dăinuie de veacuri întregi. Linişte, pace, oază de reculegere prea puţin frecventată de turişti. De ce? Nu ştiu... Poate pentru că splendida staţiune balneo climaterică din apropiere, Călimăneşti, este într-o stare de vizibilă de degradare? Nu ştiu... Altceva vreau eu, să spun.
Am făcut o şi mai scurtă oprire la Mediaş, preţ de un pahar de socată. Şi am descoperit un veritabil, RAI!
Nu departe de şoseaua care străbate oraşul, pe o stradă în pantă, am oprit în faţa unei curţi. Un gard de lemn proaspăt vopsit, împodobit cu iasomie, ascundea privirilor prea curioase o curte străjuită de viţă de vie care adăposteşte o casă bătrînească încăpătoare cu parfum de vremuri apuse. Buldozerele distrugătoare antedecembriste n-au ajuns pînă aici, din fericire pentru cei doi locuitori ai acestui rai pămîntesc: un vulcan de femeie cu părul coliliu şi un bărbat încă falnic în pofida vremii care a trecut şi peste el.
Cu o scînteie şugubeaţă în priviri, femeia ne-a spus cum şi-au împărţit îngrijirea acestui veritabil Eden: EA se ocupă de casă, iar EL de grădina în care straturile de flori alternează bineînţeles, cu răzoarele de legume. Cîţiva pomi fructiferi întregesc în mod fericit acest colţ de rai pămîntesc, înflorit în mijlocul unui oraş dinamic. 
Urgent, copilul din mine a plonjat nostalgic în mod virtual, în amintirea vremurilor în care tot citadin fiind, aveam parte de un astfel de rai, chiar dacă în miniatură; preţ de cîteva secunde, locuitorul de la bloc care am devenit, s-a simţit inferior acestor oameni cumsecade... Ştiu cu siguranţă că n-aş mai fi capabil să muncesc zi lumină, pentru a întreţine un astfel de rai...
Eh, dar cine spune că în rai este doar fericire? Nu este... Copiii lor, au plecat din ţară şi nu dau semne că vor mai reveni aici, niciodată. Aveţi ceva de spus? Unde este RAIUL


Reflexii în oglindă

Alte şi alte imagini reflexive, la SoriN







Imagini luate din staţiunea Colibiţa

joi, 6 iunie 2013

Zile

Am lipsit din blogosferă cîteva zile; aproape o săptămînă. Am fost la Bistriţa-Nasăud unde am fost invitat să particip la botezul unui prunc născut de nepoata mea, Maria, fata fratelui meu, nepoată tare dragă sufletului meu despre a cărei superbă nuntă, am relatat cîte ceva, anul trecut.
Am redescoperit la Bistriţa o lume aşezată, lume care toarce altfel caierul vremii; o lume care este ancorată mult mai bine decît le vine unora să creadă, în realităţile pe care le trăim. Am redescoperit o lume în care lupta politică îşi are rostul ei dar, o lume care-şi consumă decepţiile cu mult mai puţină acerbie decît ar fi de crezut.
Acestor oameni, chiar nu le pasă ce partid cîştigă alegerile; adică le pasă dar, chiar dacă alegerea a fost greşită, aceşti oameni se retrag pe meterezele rezistenţei individuale, rezistenţă alimentată de lanţul slăbiciunilor şi mai ales, de lanţul încrengăturilor care sfidează politicul în virtutea relaţiilor lor interumane;  relaţii care transcend şi sfidează politica şi politicienii. O lume care va dăinui aşa cum a dăinuit şi pînă acum: prin omenie şi prin hărnicie individuală, ambele subsumate unor tradiţii mai vechi decît se poate bănui.
Oamenii tac şi fac, nu se încred excesiv în promisiuni politicianiste şi fac tot ce depinde de ei, pentru a se bucura de acumulările părinţilor lor, acumulări pe care le transmit urmaşilor lor. Mulţi fii şi fiice ale locurilor acestea binecuvîntate pleacă în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite în străinătate dar, marea lor majoritate nu au altceva în gînd decît să revină ACASĂ şi să acumuleze cu banii cîştigaţi, noi valori materiale nu neapărat pentru ei ci, pentru urmaşii lor. Aceşti oameni chiar au sentimentul perenităţii!
Le putem urma exemplul? Dacă vrem, cred cu tărie că DA, putem urma exemplul acesta splendid de cetăţenie aplicată, nu neapărat vorbită în exces. Ce ne împiedică?

joi, 30 mai 2013

FRAŢII PREŞNIAKOV / Ucide arbitrul

“Originari din Ural, fraţii Vladimir şi Oleg Preşniakov ( n. în 1969 şi 1974 ) şi-au făcut studiile de filosofie la Universitatea Maxim Gorki din Ekaterinburg, oraş în care au creat împreună un studio de teatru experimental. Autori dramatici, romancieri, regizori de teatru, fraţii Preşniakov au devenit cunoscuţi pe plan mondial în 2003, cînd piesa lorTerorism a avut premiera la Teatrul Royal Court din Londra. Piesele lor au fost montate la New York, Washington, Londra, Viena, Lisabona, Sydney, Sao Paolo, Torino, Berlin, Hamburg, etcetera ! ( subl. mea TO ). Vladimir şi Oleg Preşniakov sunt la ora actuală cei mai jucaţi dramaturgi ruşi din lume, după A.P.Cehov. Ucide arbitrul este primul lor roman.” – scrie pe pagina de gardă a volumului, apărut în 2009 la editura ART.
Cartea, scrisă la persoana întîi, are un subiect pe cît de simplu, pe atît de bine exploatat : patru prieteni, trei băieţi şi o fată, enervaţi că în finala campionatului european de fotbal, echipa Rusiei a fost nedreptăţită, se hotărăsc mai în glumă mai în serios, să ucidă arbitrul!
Naratorul, lunetist la uzina atomică dintr-un orăşel în care “poţi intra doar cu un permis special”, cei doi prieteni ai săi nedespărţiţi  – Pepsi şi Hot-Dog – ( chiar aşa se numesc personajele în roman !) şi Nataşa, se hotărăsc brusc să afle unde eete arbitrul respectiv şi să-i facă de petrecanie. Nataşa, care conduce o ageţie matrimonială, caută pe internet şi află că respectivul arbitru, se află în concediu, în Turcia. Tot ea rezervă camere într-un hotel All-Inclusive, cumpără bilete de avion şi pornesc la drum. Bineînţeles că nu au nici-un plan concret, bineînţeles că habar nu au în ce localitate este arbitrul, dar entuziasmul lor este prea mare pentru a mai sta pe gînduri din cauza unor astfel de fleacuri. Fleacuri cum ar fi de exemplu, că nici bani nu prea au, în afară de banii pentru întoarcere.
 Întreaga acţiune se desfăşoară în incinta acelui complex turistic, unde totul este la îndemîna tuturor : distracţii, băutură, mîncare, totul din belşug. Dedaţi la bine, năzdrăvanii aceştia dau iama în băuturi de soi, joacă bowling, pe scurt, profită din plin de binefacerile all-inclusivmirîndu-se necontenit că peste tot este suficient să dea cardul care le fusese înmînat o dată cu cheia de la cameră. În aceste pagini, cei doi autori fac o subtilă analiză a diferenţei structurale între mentalitatea rusă şi mentalitatea europeană. Ei, ruşii, se comportă ca nişte învingători, aşa au fost învăţaţi de mici, că li se cuvine totul, fără să plătească nimic. Aici află ca mafia rusă este omni-prezentă ( deşi cam bănuiau că Nataşa  plasa fete în străinătate, nu doar în calitate de soţii ci şi în calitate de agente ), văd că o parte din personalul hotelului este tot de prin fosta uniune sovietică, pe scurt, parcurg o suită de situaţii, veritabile studii de caz; unele hazlii, altele nu prea. Iar cînd află că de fapt ceea ce consumau ei cînd li se cerea cardul nu era inclus în all-inclusive şi deci trebuie să plătească, plătesc, dar rămîn fără bani de întoarcere. Ca să o scoată la capat,  acceptă să facă striptis, dar sunt excrocaţi şi iar rămîn fără bani. Pînă la urmă, cad în mrejele unui traficant de icre negre şi astfel reuşesc să cîştige nişte bani pentru biletele de avion.
 Dar pe arbitru, l-au ucis ? Ei aş ! Deşi aflaseră că prin cel mai pur hazard, arbitrul acela ticălos, se afla chiar în hotelul în care erau şi ei, comit o tentativă de omor, organizată după toate regulile absurdului, cu o armă improvizată dintr-un arc de tir defect, tentativă în urma căreia, ei chiar sunt încredinţaţi că l-au ucis. Înainte de a se întoarce acasă, după ce duc la bun sfîrşit, primul transport clandestin de icre negre, văd că tentativa lor nu avusese nici cel mai mic succes : “ – O, uitaţi-vă, arbitrul nostru! Chelul e viu ?!! Pepsi a arătat spre televizor cu un deget îngheţat. Muzica din restaurant s-a auzit şi mai tare şi, după sunetele unei straşnice tamburine naţionale, un gînd foarte interesant mi s-a învîrtit prin cap : atît timp cît el e viu, eu nu mă voi întoarce acasă …”
 Cartea nu excelează prin descrieri, dar excelează prin comicul situaţiilor şi mai ales prin dialogurile extrem de vii. Se vede că în primul rînd, Fraţii Preşniakov sunt dramaturgi. Şi se înţelege din ritmul alert al cărţii şi de ce au un asemenea imens succes.

marți, 28 mai 2013

Avantpremieră

 Printre multe alte cărţi pe care le voi cumpăra mîine şi poimîine de la Bookfest se va număra şi această carte despre care domnul Pătrăşconiu afirmă: “”Pe Ion Iliescu l-am văzut, în cel mult cinci rânduri, de la distanţă relativ mare. Cu Emil Constantinescu am vorbit de trei ori – o dată am făcut şi un interviu – după ce nu a mai fost preşedinte. Cu Traian Băsescu am vorbit o singură dată (în calitate de reporter la un cotidian timişorean) – preţ de două-trei minute – înainte să ajungă preşedinte al României, apoi l-am văzut de la distanţă în câteva rânduri, cu precădere la dezbateri publice.
Am votat cel puţin o dată cu fiecare dintre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 – cu Emil Constantinescu în 1996, cu Ion Iliescu în turul al doilea din 2000, cu Traian Băsescu şi în 2004, şi în 2009. Cu nici unul dintre ei nu voi mai vota, în nici o condiţie, niciodată. Convingerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deși inegal, uneori brutal, alteori din datorie şi nu din înclinaţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip liberal.
Aştept însă un alt tip de preşedinte…”
Aşa şi este. După cei patru preşedinţi …escu, poate că ar fi necesar şi un alt fel de preşedinte. De ce nu, MR Ungureanu?
Pe blogul domnului Tismăneanu, avem o mostră din carte:
Cristian Pătrăşconiu: Cu ce personaje din literatură seamănă preşedinţii României de după 1989?
Vladimir Tismăneanu: Iliescu cu Macbeth, Constantinescu cu Hamlet, Băsescu cu Henric V.
Continuaţi lectura, AICI. Restul, în carte :)

28 mai 2013

Bună dimi :)
Cei interesaţi de mersul treburilor ţării pot citi o revistă a presei, AICI
Citiţi revista presei internaţionale AICI
Ni se pregăteşte de zor o nouă Constituţie. Un editorial la temă puteţi citi AICI
Vă reamintesc că mîine începe Bookfest 2013 – Bucureşti.
Salonul Internațional de Carte Bookfest va avea loc între 29 mai și 2 iunie, la ROMEXPO, pavilioanele C1-C5. Programul de vizitare este: miercuri, 29 mai, și joi, 30 mai, între orele 10.00 și 20.00, vineri și sâmbătă, între 10.00 și 22.00, iar duminică, de la 10.00 la 20.00. Intrarea publicului este liberă!
Alte amănunte Aici
Vă urez o zi plăcută!

luni, 27 mai 2013

Desenele străzii

Fiecare dintre noi este legat de locul natal, fie acest loc un sat pitoresc înfrăţit cu natura sau un oraş mai mult sau mai puţin dinamic. Ne lăudăm cu locul de baştină fiecare cum şi cu ce poate. La noi... şi povestim cu ochii pierduţi în zare, ceea ce ne plăcea (sau poate nu) din acele locuri. M-am născut în mahalaua bucureştană Rahova, la doi paşi de alt cartier faimos, Ferentari. Locuiam într-o casă tip vagon, construită într-o curte lungă şi destul de îngustă, cu o alee de beton la mijloc şi un strat de flori pe partea stîngă a curţii. Un vişin şi un cais completau peisajul, iar curtea vecinului plină cu pomi fructiferi îmi dădea senzaţia că trăiesc într-un paradis. Şi ca să nu ne luăm nasul la purtare şi să credem că suntem chiar orăşeni, J strada nu era prevăzută cu apă curentă sau canalizare. Să trecem peste...
Jocurile copilăriei mele nu se mai regăsesc în preocupările copiiilor de azi: cercul, de-a ascunselea, leapşa, ţurca, lapte gros, capra; poate doar, şotron am mai văzut pe ici pe colo, desenat ori pe aleile dintre blocuri, ori trasat cu cretă prin parcuri. Şi tot cu cretă desenam pe garduri tot felul de lucruşoare, pisici sau şoricei, case, flori, uneori caricaturi văzute prin revistele de benzi desenate. Copii nepricepuţi cum eram, habar n-aveam noi că desenele noastre aveau un nume şi o istorie, graffiti.
În zilele noastre, graffiti au împînzit pereţii caselor, ferestrele tramvaielor, aleile parcurilor, cam peste tot acolo unde se poate desena sau mîzgăli ceva. De la banala cretă s-a ajuns la unelte moderne, sprayuri cu vopsea, pensule, markere, cărbune, creioane colorate şi cîte şi mai cîte. Marea majoritate a acestor graffiti, sunt făcute fără acordul nimănui deci, sunt pur şi simplu, ilicite. Multe dintre aceste graffiti nu fac decît să vandalizeze spaţiul unde sunt desfăşurate, unele au mesaje obscure sau chiar obscene.
De prin 1920 acest tip de creativitate umană a fost bineînţeles prins în forme organizate de manifestare, iar rădăcinile sale merg pînă în Roma antică sau oraşul mayaş Tikal din Guatemala. Prin graffiti se pot reda imagini de o varietate uluitoare, de la peisaje la personaje mitice sau imaginare, de la declaraţii de dragoste la mesaje cu caracter propagandistic sau mobilizator.
Primul Festival organizat în Romania s-a desfăşurat în anul 2011 la Timişoara, iar anul acesta se va desfăşura tot acolo, în prima parte a lunii septembrie. O mulţime de artişti mai cunoscuţi sau anonimi îşi vor da întîlnire acolo pentru a se manifesta prin acest fel de activitate, asupra căreia controversele se menţin: artă vs kitch.
Nu pot încheia această scurtă expunere despre desenele străzii fără să amintesc de unul dintre marii graficieni români, Dan Perjovschi, artist binecunoscut peste hotare şi practic necunoscut la el acasă, pe deasupra fiind copios şicanat atunci cînd doreşte să-şi expună arta publicului român, deşi acest artist este invitat în permanenţă în mai toate capitalele lumii pentru a decora cu arta sa, spaţiile anume destinate maeştrilor graffiti.

Voi aţi desenat pe garduri în copilărie? Ce părere aveţi despre graffiti? 

duminică, 26 mai 2013

A blogui, bloguire

Reiau subiectul acesta, nu ştiu pentru a cîta oară. Nu mai caut prin arhive, sper că sînt consecvent în ce gîndesc şi afirm. Nu voi face nici măcar o minimă clasificare a tipurilor de blog pe care le-am întîlnit şi frecventat pînă acum (nişă, integralist, politic, literar, etc), că despre ierarhizare, nici măcar nu poate fi vorba. Cel mai bun exemplu este chiar Zelist şi nu insist pentru că ştiţi (aproape) cu toţii despre ce este vorba.
Deci. Orice blog are cititori. Mai mulţi sau mai puţini, nu contează, acum. Cititorii - indiferent dacă-s constanţi sau numai ocazionali - sunt de două feluri mari şi foarte clare: comentatori activi sau tăcuţi.
Fac parte din ambele categorii de cititori şi ştiu sigur că şi alţi bloggeri procedează la fel, din diverse motive  cum ar fi de exemplu, timp, interes faţă de subiect, acord sau dezacord faţă de modul de abordare, orientarea socială sau politică a proprietarului blogului, şamd.
S-a întîmplat în istoria de peste trei ani de zile a blogului, să încheg uneori cîte-o micuţă comunitate. Cum s-a închegat, aşa s-a spulberat. Nu ştiu motivele şi nici nu m-am preocupat prea mult de acest lucru. Nu spun că acest lucru nu m-a afectat. M-a afectat însă, am învăţat cu timpul să trec peste orgoliu şi să merg mai departe deşi, nu ştiu de cîte ori am fost tentat să spun punct blogărelii. N-am pus punct şi cred că bine am făcut.
Ştiu precis că printre multele fleacuri pe care le-am etalat cu nonşalanţă pe acest blog, am scris şi despre  lucruri minunate cum ar fi în special cărţile pe care le-am citit sau scurtele excursii pe care le-am făcut. De asemenea, am etalat fotografii din care unele sunt chiar grozave, sau am versificat uneori cu rime şchioape gînduri fugare, dar ştiu că unele versuri sunt chiar reuşite.
Se întîmplă uneori, ca unele dintre articolele mele să fie cufundate într-o tăcere care sincer să fiu, nu-mi pică tocmai bine dar, nici nu mă mai descurajează. Desigur că am şi eu momente de îndoială, uneori mi se pare că ceea ce fac eu aici este pueril, la limita şcolărescului dar, sincer, sînt destul de mîndru cînd constat că unele dintre lucrurile spuse de mine aici, pe acest blog, sunt noutăţi absolute pentru o parte dintre cei care-mi frecventează blogul, iar acest lucru mă motivează să merg mai departe.
Ce am avut de spus despre mine am spus la rubrica respectivă, iar cei care au intrat cu mine în dialog, au aflat mult mai multe decît intenţionasem eu  vreodată, să spun. După cum aţi constatat singuri, blogul meu este deschis, nu practic moderarea preventivă şi am spus de ce: pe acest blog intră să citească oricine vrea, rămîne  la comentarii numai cine vreau eu. N-am decît vreo trei inşi băgaţi la spam în aproape 40 de luni de zile aşa că, loc mai am acolo :)
Concluzionez pe scurt: blogul merge mai departe, cu sau  fără comentarii. În afară de Clubul psi şi uneori la MFC, nu mai particip la alte blogginguri interactive. N-am orar fix de publicare deşi intenţionasem aşa ceva la un moment dat, şi n-am nici o direcţie anume stabilită. Blogul rămîne aşa cum este acum deşi, altceva intenţionasem atît la început, cît şi pe parcurs. Deci, dacă vă place ghiveciul preparat pe acest blog, serviţi-vă fără reţinere şi dacă aveţi ceva de comentat, vă rog să nu ezitaţi chiar dacă, nu este obligatoriu să mă lăsaţi şi pe mine să aflu ce gîndiţi despre operele mele :) Pentru cunoscători, ţuc şi hug!