Alteritatea EU-lui

             Nu ştiu, dar nici nu cred că în fiecare dintre noi, nu sălăşluiesc mai multe şi felurite moduri de a fi. Bine, nu vorbesc despre non-dilematicii care ştiu întotdeauna ce au de făcut, de spus, de ricanat la adresa altora dar niciodată nu au dileme despre ei înşişi. Ferice de ei. Mă refer la cei care au îndoieli. La cei care iau decizii – proaste sau bune – comparînd diversele posibilităţi de conduită într-o situaţie sau alta, situaţie la limită, sau mai ales, nu!

            Toată viaţa noastră stă! sub imperiul deciziilor pe care trebuie să le luăm, dacă nu chiar clipă de clipă, atunci măcar în anumite momente definitorii pentru fiecare dintre noi. Cea mai grea decizie pe care trebuie să o luăm de la caz la caz, este chiar dacă decizia pe care tocmai suntem pe cale de a o lua, este corectă. Corectă în raport cu felul nostru de a fi şi de a interacţiona cu cu cei din preajma noastră, fie ei dintre cei care alcătuiesc mai mult sau mai puţin, universul - în sens restîns - în care lumea noastră are conţinut şi contur (familia, de exemplu), fie ei cuprinşi într-o arie mai largă (colegi, prieteni, cunoscuţi de circumstanţă).

            Fiecare dintre noi este silit să convieţuiască în forul propriu intim, atît cu deciziile care s-au dovedit a fi corecte în timp dar mai ales, cu deciziile care s-au dovedit în timp a fi nu tocmai faste. Nici nouă, nici altora. Singura noastră problemă, este că suntem prea adesea tentaţi să învăluim în uitare, propriile noastre greşeli. Propriile noastre eşecuri de poziţionare. Problema este că suntem prea adesea, tentaţi să trecem cu prea mare uşurinţă peste deciziile luate sub imperiul unor stări umorale.

            De aici şi problema : atîta vreme cît nu vom fi în stare să ne împăcăm cu propria noastră alteritate, nu vom fi în stare să acceptăm alteritatea în general. Cu atît mai puţin vom fi dispuşi la un dialog care să fie în stare să ne limpezească pe noi, toţi. Vom discuta paralel la nesfîrşit mînaţi de adevăruri proprii fiecăruia dintre noi, nedispuşi să ne depăşim cecitatea în care ne-am instalat. Cecitate care nu ne mai permite să vedem că nimeni nu deţine adevărul suprem. Nimeni. Viaţa noastră a tuturor, se desfăşoară pe coordonate aflate într-o permanentă fluctuaţie. Nimic nu este statuat definitiv şi ireproşabil. Suntem diferiţi. Dar nu suntem chiar atît de diferiţi încît măcar să nu încercam să ne concertăm într-un efort comun.

            Probabil că în momentul în care vom recunoaşte fiecare dintre noi propria alteritate, vom fi pregătiţi să acceptăm un adevărat dialog în care alteritatea în general, să fie acceptată. De noi, toţi. Credeţi că este posibil ? Eu cred că ar fi, benefic.