În ce cred cei care nu cred?

„Experienţa demonstrează că nu ne căim decît pentru ceva ce nu am întrevăzut că se poate face mai bine. Rămîne ancorat în greşelile sale cel care nu le recunoaşte ca atare pentru că nu vede nimic mai bun în faţa sa şi se întreabă de ce ar renunţa atunci la ceea ce are.” Carlo Maria Martini în dialog cu Umberto Eco (În ce cred cei care nu cred? – Polirom – 2011)

În 1995, revista Liberal a lansat o provocare unor binecunoscute personalităţi, Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini să dialogheze epistolar în paginile revistei, pe teme diverse centrate pe etică: tradiţia teologică şi provocarea tehnologică, limitele impuse femeii în Biserică, semnificaţia credinţei atît pentru atei cît şi pentru credincioşii, de diferite confesiuni. În definitiv, ce este etica? Ce provenienţă are? Divină, sau laică? Fără să ofere răspunsuri definitive, cei doi au purtat o vie corespondenţă (patru + patru scrisori) prin intermediul revistei din martie 1995 şi pînă în februarie 1996. La sfîrşitul acestei corespondenţe, revista s-a adresat altor şase colaboratori (doi filosofi, doi jurnalişti, doi politicieni) invitîndu-i să-şi spună punctul de vedere pe marginea celor discutate. Din toate aceste păreri, a rezultat o carte interesantă şi suculentă pe care Polirom a tipărit-o în 2011, carte pe care o recomand călduros (la reeditare), carte care se încheie cu o concluzie semnal-de-alarmă la întreaga discuţie, concluzie care aparţine cardinalului şi din care citez finalul:

„În ce cred cei care nu cred? Ar trebui să creadă măcar în viaţă, într-o promisiune de viaţă pentru tineri, destul de des amăgiţi de o cultură care, sub pretextul libertăţii, îi invită la orice experienţă ce poate sfîrşi mai tîrziu în dezastru, disperare, moarte, durere.”