Raiul neştiut

N-am mai străbătut drumurile patriei noastre dragi, pe şosele, de multişor. Recent, am acceptat această aventură (pînă la Bistriţa Năsăud şi retur) dintr-un motiv foarte simplu: drumul cu trenul este un chin, iar avionul nu este de nici-un folos pentru o distanţă atît de scurtă; nici ca preţ şi nici ca timp.

Nu voi vorbi despre drumurile patriei noastre, pentru că n-are nici-un rost; ştie toată lumea cum (şi de ce) prezentul se adaptează prin noii i-responsabili de starea drumurilor, la dolcele far niente care tronează pe meleagurile noastre, de generaţii întregi. Altceva vreau eu, să spun.

Am revăzut cu bucurie Valea Oltului pe care am parcurs-o cu o stare emoţională deosebită, acompaniaţi fiind de un splendid concert al lui Pavarotti revărsat din boxele audio. Am făcut o scurtă oprire la Mănăstirea Cozia unde umbra lui Mircea, dăinuie de veacuri întregi. Linişte, pace, oază de reculegere prea puţin frecventată de turişti. De ce? Nu ştiu... Poate pentru că splendida staţiune balneo climaterică din apropiere, Călimăneşti, este într-o stare de vizibilă de degradare? Nu ştiu... Altceva vreau eu, să spun.

Am făcut o şi mai scurtă oprire la Mediaş, preţ de un pahar de socată. Şi am descoperit un veritabil, RAI!

Nu departe de şoseaua care străbate oraşul, pe o stradă în pantă, am oprit în faţa unei curţi. Un gard de lemn proaspăt vopsit, împodobit cu iasomie, ascundea privirilor prea curioase o curte străjuită de viţă de vie care adăposteşte o casă bătrînească încăpătoare cu parfum de vremuri apuse. Buldozerele distrugătoare antedecembriste n-au ajuns pînă aici, din fericire pentru cei doi locuitori ai acestui rai pămîntesc: un vulcan de femeie cu părul coliliu şi un bărbat încă falnic în pofida vremii care a trecut şi peste el.

Cu o scînteie şugubeaţă în priviri, femeia ne-a spus cum şi-au împărţit îngrijirea acestui veritabil Eden: EA se ocupă de casă, iar EL de grădina în care straturile de flori alternează bineînţeles, cu răzoarele de legume. Cîţiva pomi fructiferi întregesc în mod fericit acest colţ de rai pămîntesc, înflorit în mijlocul unui oraş dinamic. 

Urgent, copilul din mine a plonjat nostalgic în mod virtual, în amintirea vremurilor în care tot citadin fiind, aveam parte de un astfel de rai, chiar dacă în miniatură; preţ de cîteva secunde, locuitorul de la bloc care am devenit, s-a simţit inferior acestor oameni cumsecade... Ştiu cu siguranţă că n-aş mai fi capabil să muncesc zi lumină, pentru a întreţine un astfel de rai...

Eh, dar cine spune că în rai este doar fericire? Nu este... Copiii lor, au plecat din ţară şi nu dau semne că vor mai reveni aici, niciodată. Aveţi ceva de spus? Unde este RAIUL?