Merg liniştit şi (cred eu) lucid către destinaţia (mea) finală
încredinţat fiind din şi de toată experienţa mea de viaţă pămînteană de pînă
acum, că jocul secund nu există decît ca expresie a dedublării sau eventual, ca
expresie a duplicităţii pe care fiecare dintre noi, cu rare excepţii, o cultivă
cu nonşalanţă şi cu o splendidă candoare inconştient-absurdă în interpretarea
vremelniciei .
Jocul secund nu este nimic altceva decît un jalnic subterfugiu în virtutalitatea
căruia negăm nereuşitele noastre, proiectîndu-le către vini imaginare ale unor
terţi cărora le transferăm neputinţele proprii sau/şi sau mai exact, laşităţile
noastre de toate zilele.
Cert este (mi se pare mie a fi) un singur lucru: indiferent ce joc
secund ne imaginăm pentru viaţa noastră (dacă-l adoptăm), ratăm fără excepţie, sensul existenţei şi la limită,
chiar viaţa noastră pămînteană aşa cum şi cît este ea, ca “joc” principal.
Chiar avem nevoie de un joc secund? Eu cred că NU! Cred că ar fi
suficient să ne prindem plenar, în jocul principal: viaţa aşa cum e, cîtă e
dar, fără să apelăm la subterfugiile de genul jocului secund: minciuni,
neasumări, negări.
Eu m-am dumirit (cred) cît de frumoasă este viaţa (acest dar
Dumnezeiesc) şi-mi asum vremelnicia.
Voi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu