Pendulînd printre tăceri

În ultima perioadă de timp (mai mult de două luni de zile), am lipsit din blogosferă atît de mult  cum n-am m-ai făcut-o niciodată pînă acum deşi în curînd, împlinesc patru ani de zile de cînd scriu cîte ceva, pe acest blog. Nu voi apela la statistică.

Pe de o parte este oboseala, pe de altă parte este vîrsta – în definitiv, este musai să blogăreşti pînă atingi pragul final? Cum a fost – de exemplu – cazul Mircea Suman?

Dar cel mai important lucru care m-a determinat să tac, a fost – şi este – teama că nu mai am nimic nou de spus; de transmis altora; teama că mă repet: cărţi citite, relatări despre scurtele noastre (împreună cu Silvia) excursii, participări la blogging interactiv, alte chestii incluse în ghiveciul acestui blog.  

În fine. NU despre asta vreau să vorbesc. Nu despre astfel de temeri. Vreau să vorbesc despre un lucru care nu-mi dă pace: în timp ce creditam blogosfera, nu-mi MAI creditam prietenul cel mai bun care telefonic, îmi spunea că este pe moarte. Nu l-am crezut... Am crezut întotdeauna că Mihai, este ipohondru. Ei bine, Mihai n-a fost ipohondru dar eu, prins de reţeaua nevăzută a internetului, n-am mai dat prea mare importanţă, vieţii din REAL!

Măciuca veştii că Mihai a murit, m-a năucit. Încă nu-mi vine să cred că n-am fost capabil să-l mai vizitez măcar o dată, în timp ce trăia. DE CE n-am fost capabil? Nu voi găsi răspuns la această întrebare dureroasă, niciodată! NICIODATĂ!

Unul dintre prietenii unei dragi prietene de bloggereală, a afirmat că viaţa din lumea virtuală ( sau mă rog, relaţiile din virtualitatea internetului) care nu se încheie cu o strîngere de mînă în REAL, n-au nici-o valoare. Aşa să fie? Nu ştiu... Probabil că DA!

M-am convins însă că refugierea în virtual, neglijînd lumea reală, este extrem de nocivă.

Pendulînd printre tăceri? De ce nu?

Toţi pendulăm între tăceri atît în real, cît şi în lumea asta minunată, a internauţilor. NU?