Dor gîndurile? Sigur că dor. De ce dor? Aici se complică
lucrurile pentru că gîndurile dor din mai multe motive. Foarte pe scurt, ne
dor gîndurile în care ne regăsim (sau recunoaştem dacă şi mai ales, avem
puterea de a înţelege) greşelile,
eşecurile, neîmplinirile personale. Pînă la urmă, oameni fiind, avem
disponibilitatea de a ne accepta aşa cum suntem, în toată modalitatea noastră
de a fi. Avem o singură problemă: incapacitatea noastră de-a accepta vina care
ne aparţine; şi găsim întotdeauna, un subterfugiu ieftin: transferarea vinilor
noastre, către un individ oarecare, care s-a purtat cu noi, cu adversitate.
Niciodată înfernul nu este în noi; întotdeauna infernul aparţine în totalitate,
celorlalţi: cei către care transferăm totalitatea eşecurilor noastre. Ce ne
alimentează această stare de spirit? Simplu: exact comportamentul semenilor
noştri care încearcă să ne transfere nouă, eşecurile lor. De aici conflictul de
neevitat al gîndurilor care dor: sîntem laşi şi infantili, cu toţii. Refuzăm să
ne maturizăm şi mai ales, refuzăm să înţelegem că diferenţa dintre maturizare
şi bucuria de a trăi, trece prin disponibilitatea copilului care nu moare în
nici-unul dintre noi, de a fi veşnic prezent în bucuria noastră de a fi.
Durerea gîndului care mă străbate pe mine, este durerea că încă mai avem
gînduri piezişe unii către alţii, mai ales cînd nu sîntem în stare să ne asumăm
greşelile. O vorbă veche spune că reuşita are o sută de părinţi pe cînd eşecul,
este întotdeauna orfan.
Pe voi, ce durere a unui gînd vă străbate?