N-am mai străbătut drumurile patriei noastre dragi, pe şosele, de
multişor. Recent, am acceptat această aventură (pînă la Bistriţa Năsăud şi
retur) dintr-un motiv foarte simplu: drumul cu trenul este un chin, iar avionul
nu este de nici-un folos pentru o
distanţă atît de scurtă; nici ca preţ şi nici ca timp.
Nu voi vorbi despre drumurile patriei noastre, pentru că n-are nici-un
rost; ştie toată lumea cum (şi de ce) prezentul
se adaptează prin noii
i-responsabili de starea drumurilor, la dolcele
far niente care tronează pe meleagurile noastre, de generaţii întregi. Altceva vreau eu, să spun.
Am revăzut cu bucurie Valea Oltului pe care am parcurs-o cu o stare emoţională deosebită, acompaniaţi fiind
de un splendid concert al lui Pavarotti revărsat din boxele audio. Am făcut o
scurtă oprire la Mănăstirea Cozia unde umbra lui Mircea, dăinuie de veacuri
întregi. Linişte, pace, oază de reculegere prea puţin frecventată de turişti.
De ce? Nu ştiu... Poate pentru că splendida staţiune balneo climaterică din
apropiere, Călimăneşti, este într-o stare de vizibilă de degradare? Nu ştiu... Altceva
vreau eu, să spun.
Am făcut o şi mai scurtă oprire la Mediaş, preţ de un pahar de socată.
Şi am descoperit un veritabil, RAI!
Nu departe de şoseaua care străbate oraşul, pe o stradă în pantă, am
oprit în faţa unei curţi. Un gard de lemn proaspăt vopsit, împodobit cu
iasomie, ascundea privirilor prea curioase o curte străjuită de viţă de vie
care adăposteşte o casă bătrînească încăpătoare cu parfum de vremuri apuse.
Buldozerele distrugătoare antedecembriste n-au ajuns pînă aici, din fericire
pentru cei doi locuitori ai acestui rai pămîntesc: un vulcan de femeie cu părul coliliu şi un bărbat încă falnic în
pofida vremii care a trecut şi peste el.
Cu o scînteie şugubeaţă în
priviri, femeia ne-a spus cum şi-au împărţit îngrijirea acestui veritabil Eden:
EA se ocupă de casă, iar EL de grădina în care straturile de flori alternează
bineînţeles, cu răzoarele de legume. Cîţiva pomi fructiferi întregesc în mod
fericit acest colţ de rai pămîntesc, înflorit
în mijlocul unui oraş dinamic.
Urgent, copilul din mine a
plonjat nostalgic în mod virtual, în
amintirea vremurilor în care tot citadin fiind, aveam parte de un astfel de
rai, chiar dacă în miniatură; preţ de cîteva secunde, locuitorul de la bloc
care am devenit, s-a simţit inferior
acestor oameni cumsecade... Ştiu cu siguranţă că n-aş mai fi capabil să muncesc
zi lumină, pentru a întreţine un astfel de rai...
Eh, dar cine spune că în rai este doar fericire? Nu este... Copiii
lor, au plecat din ţară şi nu dau semne că vor mai reveni aici, niciodată. Aveţi ceva de spus? Unde este RAIUL?
