Turul întîi de alegeri prezidenţiale 2014

Părerea mea  - pe scurt - despre competitori şi motivaţiile lor:

- Vadim şi Funar care-şi dispută de fapt, şefia  PRM

- Meleşcanu, Johannis şi Tăriceanu fac jocul lui Ponta – USL

- Dan Diaconescu despre care nu pot afirma decît că vrea să scape de puşcărie

- Kelemen Hunor care-şi verifică potenţialul electoral în competiţie cu celălat candidat de etnie maghiară – îmi scapă numele

- domnul Brînză despre care chiar nu ştiu ce doreşte de fapt

- încă  doi candidaţi care nu vor lua în total decît pe undeva aproape de 1%

şi le-am lăsat la urmă pe singurele femei intrate în cursă, doamna Udrea, candidatul PMP şi doamna Macovei, candidat independent.

Despre doamna Udrea nu spun decît că am votat-o în circumscripţia mea electorală şi am dus lupte grele în apărarea domniei sale, inclusiv  pe Politeia. Cînd şi-a încheiat mandatul, a fugit să fie aleasă habar n-am pe unde pentru că tot ei i se poate reproşa distrugerea organizaţiei PDL – Bucureşti, pe vremea cînd această organizaţie era extrem de bine articulată. În aceste condiţii mă întreb: ce şanse are doamna Udrea să ia voturile bucureştenilor? Nici nu mai amintesc de uriaşa fraudă morală cu Fundaţia MP din care s-a desprins PMP, partid special croit pentru ea.

Nu-mi rămîne decît ori să votez pentru Monica Macovei, ori să nu votez deloc. Am cîteva motive pentru care votez Macovei: DNA, ANI, Legea confiscării extinse şi nu în ultimul rînd, recunoaşterea şi preţuirea internaţională de care se bucură. Şi mai spun că toată campania sa are doar susţinerea unor voluntari entuziaşti care s-au săturat de întreaga clasă politică actuală şi cu asta basta! Nu va fi aleasă? Asta vrea naţia, asta-i situaţia: eu nu  mai sînt speriat de bau-baul Ponta. 

Maşa şi Marusia

„Noaptea, luna revărsa peste acoperişuri bobiţe de rouă amestecate cu spice de grîu, de orz şi de ovăz şi de secară, iar seara stătea pitită pe cer, înotînd în nămolul purpuriu, alături de alte astre. Cîteodată, carapacea lunii pica în fîntîna lor, făcîndu-şi loc cu labele prin grămada de monede şi pietre. O putea scoate la suprafaţă, dacă scufunda găleata mai adînc. Ajungînd la luciul apei, luna se prefăcea cînd într-o frunză, cînd într-un peştişor. Prinzînd-o, Maşa i-o arăta Marusiei, însă păpuşa sa de cîrpă clătina cu neîncredere din cap. Tot neîncrezători priveau la luna transformată-n frunză şi căluţul de lemn, şi ursuleţul de pluş, ba chiar şi găinile şi curcile ce se adunau în jurul ei grămadă. Atunci micuţa Maşa le dojenea: luna nu voia să fie deocheată, de aceea  se ferea de orice ochi străin. Noaptea o apărau de rău lumînările şi nasturii înfipţi de jur-împrejur. Maşa îşi ascundea păpuşa prin iesle, prin fîn, în scorbura copacilor sau o îngropa în lanul de porumb, în tarlaua de cartofi sau în lanul de lucernă. Dimineaţa îi dădea de mîncare cu linguriţa nisip şi pietricele sau frunze şi flori de cais şi vişin. La prînz, o ducea la scăldătoare, iar seara se încingea cu ea în horă lîngă foc. Dacă Marusia n-o asculta şi fie că nu voia să se scoale dimineaţa, fie că se codea să ducă gîştele la păscut sau refuza să aducă de la fîntînă apa pentru spălat şi pentru gătit, Maşa îi şfichiua picioruşele de cîrpă cu o nuieluşă sau o închidea în cutia de la pantofi. Sau o speria cu moartea, care bîntuia prin ograda lor. Cu un glas piţigăiat, păpuşa o întreba: „Cu ce se ocupă oamenii cînd mor?”. Iar Maşa îi răspundea ţîfnoasă: „Cum cu ce se ocupă? Repară ceasuri...”. „Repară ceasuri?”, se mira păpuşa. „Da, răspundea Maşa, după ce repară toate ceasurile care s-au stricat, învie iar...” „Dar ceasurile se strică mereu”, se plîngea Marusia. „De aceea nici oamenii nu învie, că au mereu ceva de reparat...” Atunci păpuşa se ruga de Maşa: „Repară-mi şi mie picioruşul ăsta care s-a scrîntit...” Ţi-l voi repara, cînd voi muri...” „Atunci mori”, îi zicea păpuşa, înfigînd în gîtul ei o andrea de lemn... Maşa se prefăcea că moare. Sau chiar murea pentru un timp, întinzîndu-se pe iarbă şi oftînd. La căpătîiul ei veneau ursuleţul de pluş şi căluţul de lemn, care şchiopăta de un picior. Îi aduceau flori de cîmp şi rămurele de salcie. Iar primăvara îi aşezau pe piept, în coşuleţe împletite din paie, vişine şi cireşe şi grămăjoare de zmeură. Văzînd atîtea bunătăţuri în jurul ei, Maşa se trezea, descotorosindu-se de flori. „Ei, cum a fost?”, o întreba Marusia. „A fost frumos”, îi răspundea Maşa. „Ai reparat şi tu măcar vreun ceas?” o ispitea păpuşa. „Le-am reparat pe toate, altfel nu mă întorceam...” „Dar picioruşul meu de ce nu l-ai reparat?”, se văicărea păpuşa. „Ţi l-aş fi reparat dacă ar fi fost ceas”, răspundea Maşa sărind într-un picior...”

Fragment din cartea Maşa şi extraterestrul / Nichita Danilov / Polirom / 2005, carte pe care o recomand tuturor celor care încă se simt vii jucîndu-se cu păpuşile din timpul vieţii noastre, de-a moartea. Nu moartea contează şi nici extratereştrii – dacă există ci – contează joaca. Joaca asta foarte serioasă care este viaţa noastră, atîta cîtă e, pentru că toţi! sîntem numai bieţi ceasornicari vremelnici, ceasornicari incapabili să înţeleagă orologiul imensului spectacol la care suntem părtaşi printr-un miracol, spectacol mirific care este, viaţa!   

În voia istoriei

„Prezentul este opera trecutului. România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este aşa cum este. Parcurgîndu-i rapid istoria, am putut identifica o lungă serie de trăsături specifice, mai mult sau mai puţin îndepărtate de condiţia europeană ,,medie,, şi prinse ele însele în combinaţii contradictorii. Înlănţuindu-se, toate aceste particularităţi, prea multe particularităţi, conduc la România de astăzi. O ţară care se încăpăţînează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori şi reuşite, nu doar neîmpliniri şi dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice şi ceea ce merge. Nu e un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strîmb (sublinierea mea, tibi). Ce poate fi mai îngrijorător decît faptul că atît de mulţi tineri, tot mai mulţi tineri, şi printre cei mai promiţători, îşi văd realizarea doar în afara României? Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică şi cît mai puţin îngăduitoare: să ajungem să separăm mediocritatea şi impostura de valoare. În lături!, exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Vrea România să o facă?”

Cu aceste cuvinte se încheie o carte a domnului Lucian Boia, De ce este România altfel? carte apărută la Editura Humanitas în anul 2012 la scurtă vreme de la lovitura de stat din acel an. Carte care a generat aprige dispute între susţinătorii de atunci ai USL şi denunţătorii loviturii de stat (parţial reuşită). Carte care iată, este mereu actuală: de ce este România altfel? întrebare care se pare, nu dă frisoane decît unei mici părţi a electoratului: susţinătorii fără compromisuri ai democraţiei. Repet, fără compromisuri! Pentru că aşa cum am subliniat mai sus, „nu e un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strîmb”. Şi cum se numeşte oare, alegerea răului cel mai mic, dacă nu cumva compromisul generat de mersul strîmb? „Las că merge şi aşa”, este o vorbă distructivă pentru mentalul colectiv, la fel şi „fă-te frate cu dracul pînă treci puntea” la fel şi alte „nestemate” ale înţelepciunii populare.

Înţelegerea USL din vara anului 2012 a fost: preşedinte din partea PNL, premier din partea PSD. Şi aşa a şi fost pentru scurtă vreme: după suspendarea abuzivă a preşedintelui Băsescu, la Cotroceni a fost instalat Crin A. iar premier de atunci şi pînă acum este VV Ponta. La formidabilele presiuni internaţionale, pînă la urmă referendumul pentru demiterea preşedintelui a fost invalidat, iar domnul Băsescu şi-a reluat locul de drept ca şef al statului. Numai că.

De atunci şi pînă acum, autorii loviturii de stat au dat lovitură după lovitură temeliilor statului de drept. Şi totuşi, (se pare că) statul încă mai rezistă. Rezistă în special datorită unor instituţii cum sunt ANI şi DNA, instituţii care-au trimis în faţa instanţelor de judecată infractori care pînă de curînd păreau intangibili. Iar instanţele de judecată – cu precădere ÎCCJ, au trimis la puşcărie mare parte dintre „greii” politicii şi abonaţilor la contracte grase cu statul.

Unde suntem acum? În faţa alegerilor prezidenţiale pentru că cel de-al doilea mandat al preşedintelui Băsescu a ajuns la final. Avem de ales între 14 competitori dintre care cu şanse contează numai vreo patru: Elena Udrea, Monica Macovei, Klaus Iohannis şi VV Ponta. Actualul premier este susţinut de alianţa de la guvernare mai puţin UDMR şi conduce detaşat în sondaje. Primarul Sibiului este poziţionat în sondaje pe locul doi, este susţinut de PNL – în care s-au vărsat PDL şi FC (mru). Pe locul trei - şi patru - nu este tocmai limpede care dintre cele două doamne se situează. Hai să vedem ce avem de ales. Voi spune foarte pe scurt, părerea mea. Adică. Despre VV Ponta nu mă obosesc să spun prea multe. Toţi oamenii de bună credinţă ştiu că acesta nu este decît vîrful aisbergului corupţiei din PSD. Despre Elena Udrea nu spun decît că este beneficiara – fără pic de merit – a unei construcţii politice deturnată de la firescul pentru care fusese construită, şi anume PMP. Despre Klaus Iohannis nu am de spus decît două lucruri: 1. este susţinut de PNL, parte activă a loviturii de stat din 2012, el însuşi negaţionist al loviturii de stat şi 2. are probleme cu ANI. N-am ascuns niciodată că preferata mea este doamna Monica Macovei şi dau numai cîteva motive: este singura candidată care şi-a construit campania electorală numai cu donaţii de la entuziaştii care s-au săturat de actuala clasă politică, este creatoarea instituţiilor de care se tem toţi borfaşii, adică ANI şi DNA şi în plus de asta are o largă recunoaştere internaţională a meritelor domniei sale la construcţia statului de drept în România.

Indiferent ce candidat vreţi să susţineţi, este foarte important să participaţi la vot şi să alegeţi cu convingerea că alegeţi un candidat cu adevărat bun, nu un candidat mai puţin rău decît altul!  

Pastişă

Sănătoasele instincte greu turnabile-n cuvinte adunabile prin toamne se revarsă peste doamne şi desfid sobor de linişti conturnate în alean: încă nu este în van să mai mergem  printre mirişti să călcăm paie sterile să ne bucurăm de zile; zile (zile) cît mai moave  adunate prin alcoave prea pustii de peste an. Nerv de toamnă dilatat? Nu-i decît pornirea sfîntă pentru tot ce vă frămîntă. Doamna mea, te-am salutat!  

29 octombrie 2014

Am aflat că astăzi se împlinesc 10 ani de cînd sărbătorim ziua internaţională a internetului. La mai mulţi ani înainte! La cît de coruptă a devenit media de factorul politic, a rămas singurul mediu de informare cît de cît onest deşi mişună şi pe internet tot felul de manipulatori. Mă uit cu dezgust cum jurnalişti care decolaseră în profesie în mod onorabil au început să dea cinstea pe bani fără pic de ruşine. Dacă le reproşezi ceva, devii brusc sectant-membru-al-bisericii-unuia-dintre-candidaţi sau şi mai rău, eşti trimis să faci „terapie de psihopupu”. Or să le iasă pe nas fumurile pentru că „efectul cotidianul” se poate repeta oricînd le este lumea mai dragă.

Astăzi au mai intrat „la mititica” vreo patru „intangibili” printre care şi fostul soţ al doamnei Udrea. Nu cred că va spune (turna) prea multe deşi, el săracul n-a fost decît unul dintre „bidoanele” în care se adunau comisioanele colectate pentru şefii de suuus de tot. Tot astăzi a fost arestat şi Viorel Hrebenciuc, lucru la care chiar el se aştepta. Dar să nu cădeţi în plasa întinsă de pesedeu. Hrebenciuc – în afară de faptul că este parte a mafiei retrocedărilor – are o vină mult mai gravă: a atentat la ordinea din partid, ordine care s-ar fi reconfigurat după ce Ponta ar fi devenit preşedintele ţării. Remember? Vanghelie şi Şova maziliţi, Hrebenciuc urmînd să fie scăpat de povara imunităţii J drept pentru care, orgolios, a demisionat şi a intrat cu mare viteză direct în puşcărie. Unde s-ar cuveni să fie braţ la braţ cu „tata socru” şi cu mister Adam + consoarta sa cu tot. Să avem puţintică răbdare... Ca şi pentru Cati şi Micki... Tăvălugul Micosoft-EADS nu-i va ierta nici pe ei...

La turneul  internaţional de snooker din China, Ronnie O’Sullivan îl bate zdravăn pe un chinez talentat dar, insuficient de bine blindat pentru un meci cu Ronnie.

Tot astăzi a început Kilipirim – Bucureşti, organizat la Magazinul Unirea pentru sufletul iubitorilor de carte, şi Indagra la Romexpo pentru iubitorii de papa şi de vin bun. Eu voi merge la amîndouă şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel; aveţi timp la dispoziţie pînă duminică, inclusiv.

Aşa. Mai avem trei zile şi vom merge la vot. Dacă vreţi să scăpaţi de Ponta sau de Johannis, votaţi Monica Macovei. Restul candidaţilor chiar nu contează. 

Vizitatorilor acestui blog

Nu ştiu ce să - mai - cred: sunteţi timizi? sunteţi muţi? Dacă nu vă plac temele propuse de mine, de ce nu mă combateţi? Dacă vă plac, de ce nu intraţi în dialog? Curaj!

Lecţia Halep

N-am putut urmări ieri meciul dintre Simona Halep şi Serena Wiliams. O pană nenorocită de curent m-a ţinut fără lumină şi fără legătură cu lumea din jurul prînzului şi pînă la ora nouă seara. Imediat ce a venit curentul m-am interesat de scor şi evident, am fost uşor dezamăgit. Chiar credeam că Simona o va învinge iar, pe Serena. N-a fost să fie, asta e!

Astăzi am căutat amănunte, am citit textul care i-a ţinut pe cei interesaţi  în direct cu desfăşurarea meciului, am citit cîteva articole dar n-am fost mulţumit de cele aflate. Pînă acum, cînd pe un portal specializat a apărut descrierea conferinţei de presă de după meci. Merită citit acest articol pentru a vă face o idee despre ce înseamnă un om demn, o femeie sigură pe ea dublată de o sportivă pe care nu mă sfiesc s-o numesc de excepţie (pentru tenisul din România). Articolul, AICI

Ce-ar mai fi de spus? Nimic mai mult decît au spus atît Simona dar, şi Serena. Felicitări ambelor sportive de mare valoare, una aflată pare-se pe final de carieră, cealaltă aflată în plină ascensiune. Şi visez la ziua în care atitudinea Simonei – aceea de a nu încerca să scape de Serena deşi putea – să fie trăsătura comună a românului obişnuit. Va veni şi ziua asta cîndva, cumva? Vor fi vreodată românii în marea lor majoritate, incapabili de “micuţe învîrteli”? 

Întuneric luminat

Abia cînd îţi lipseşte ceva ( persoană, lucru, tabiet, etc) înţelegi ce valoare de întrebuinţare are acea lipsă pentru confortul zilnic în care te-ai instalat printr-o obişnuinţă verificată şi validată în timp. Orice ştirbire a habitudinii în care te bălăceşti zilnic, îţi dă adevărata perspectivă a lanţurilor de presupus confort mental şi fizic, confort căruia te-ai abandonat, benevol. Abia cînd îţi lipseşte ceva, înţelegi cît de tare eşti sclavul propriilor tale fantasme de habitudine. Adică.

În Malta, ţară – şi insulă – lipsită de orice resurse naturale inclusiv apa, m-am întrebat şi am întrebat, cum au rezistat oamenii acelor locuri fără minimul necesar vieţii, în decursul timpului. Am primit răspunsuri neconvingătoare din partea celor pe care i-am întrebat, pentru scormonitorul care sînt, iar eu nu am găsit de unul singur, o explicaţe validă, atunci. Apoi.

În ţara mea, România, am fost educat să cred că nimic nu ne lipseşte. NIMIC! Avem toate formele de relief geografic imaginabile - deal, munte, şes, deltă, mare, - avem resurse minerale de tot felul şi avem ape, avem de fapt, cam tot ce i-ar trebui unei naţii, să trăiască în armonie şi în belşug. Ce ne lipseşte? Nu ştiu...

Sau, poate că ştiu. Concret: astăzi, 26 octombrie 2014, de ziua Sfîntului Dumitru, începînd de pe la ora 11 a.m. în cartierul în care locuiesc, a căzut curentul electric. Habar n-am de ce şi nici nu m-am străduit să aflu. Nu este prima dată şi nu cred că va fi ultima.

Ce aveam de făcut şi ce-am făcut? Simplu: am recurs ca în vremile de dinainte de 1989, la lectură. Am recurs adică iar, la conceptul „rezistenţă prin cultură”. De unde şi titlul acestui foarte scurt, excurs: întuneric luminat.

Şi mai pe scurt, am recitit cartea domnului Liiceanu, Declaraţie de iubire. La început am citit-o la lumina zilei apoi, pe măsură ce întunericul se înstăpînea cam timpuriu de pe la ora 15 a.m., am continuat s-o citesc la lumina unor lumînări (aduse din  Ţara Sfîntă – dar, asta este altă discuţie).

-Despre această fabuloasă carte, probabil că voi spune mai mult în curînd...-

Şi m-am luminat: atîta vreme cît vom ţine în întuneric tot ceea ce nu vrem să recunoaştem din istoria noastră recentă, istorie plină de fapte abominabile, nu vom ieşi la lumină!

Ce mi-a lipsit astăzi în timp ce nu aveam acces la tele şi la internet? Mi-a lipsit legătura cu lumea! Mă obişnuisem să aflu dacă vreau, ce şi cum se mai petrece pe mapamond.

Şi care-i legătura cu Malta, veţi întreba? Simplu: acolo lucrurile sunt puse într-o lumină istorică în care întunericul nu mai are ce căuta!

25 octombrie 2014

Zi mohorîtă şi mult prea friguroasă pentru această perioadă a anului. Ba, ceea ce începuse ca o boare s-a transformat brusc în lapoviţă iar acum, mai spre seară, ninge cu fulgi mici, lesne răzleţiţi de un vînt tăios care bate pieziş. În calorifere se plimbă o apă călîie pe post de căldură dar, cşşşşt că aud că prin alte cartiere caloriferele sunt numai decor mort!

Simona Halep s-a calificat spectaculos în finala Turneului Campioanelor, unde o va întîlni iar, pe Serena Wiliams, campioana campioanelor pe care Simona a bătut-o cu un scor extrem de sever tot în acest turneu, un incredibil 6-0 6-2! Serena a făcut primul său ghem abia după ce Simona i-a luat opt (8!) ghemuri la rînd! Altă joacă va fi în finală...

Simona va trebui să confirme, Serena e dornică de revanşă, greu pentru ambele. Vedem.

Oricum performanţa Simonei este de admirat: este prima tenismană româncă ajunsă într-o astfel de finală, este cea de a şaptea jucătoare din toată lumea calificată în finală la debutul în acest prestigios turneu şi dacă ar cîştiga, ar fi cea de a patra jucătoare din istoria tenisului care ar reuşi această performanţă ca debutantă!

Azi a fost şi ziua Armatei Române, prilej cu care preşedintele şi prim ministrul s-au reîntîlnit face-to-face după mai multă vreme. Rece vremea, rece atmosfera. Doar cîţiva zăltaţi au huiduit fără mare convingere, cînd preşedintele şi-a încheiat discursul şi s-a retras. În nota sa caracteristică, premierul a afirmat că nu s-a huiduit. Îl mai crede cineva?

Problema este că a mai rămas o singură săptămînă pînă la primul tur de scrutin pentru alegerile prezidenţiale. Ce vor alege românii? Nimeni nu ştie deşi se tot vehiculează sondaje peste sondaje de opinie. Toate mincinoase şi manipulatorii, ca de obicei.

În acest context, problema mea este una singură: Johannis este parte a proiectului USL, proiect născut în laboratorul Grivco. Vărsarea PDL în PNL este de asemeni, parte a acestui proiect. Retragerea lui Crin A. în umbră şi propulsarea lui Johannis în funcţia de preşedinte al PNL, parte activă în evenimentele din 2012, este tot parte a acestui scenariu. Dacă va cîştiga Johannis (presupunînd că nu va fi declarat incompatibil), Ponta rămîne Prim Ministru. Ceea ce înseamnă pur şi simplu, că planul din 2012, va fi încununarea Proiectului Grivco: prim ministru de la PSD, preşedinte de la PNL.

A fost şi ziua Regelui Mihai, care a împlinit 93 de ani. Cum nu-s regalist, mă abţin de la comentarii. Oricum, mie instituţia regală îmi pare a fi complet desuetă şi depăşită. Mult mai mult mă preocupă cine va fi noul preşedinte al ţării decît complicatele şi stupidele reguli ale succesiunii în cadrul Casei Regale.

Altceva? Un singur lucru: trecem la ora de iarnă aşa că, potriviţi-vă ceasurile cu o oră în urmă. Veţi dormi o oră în plus, leneşilor! J 

Lecţie de(spre) seducţie

Aşa cum am mai spus, în timpul vacanţei din MALTA am recitit în timpii morţi (de ex. în avion sau la Laguna albastră) Jurnalul de la Păltiniş. Ajuns acasă, am decis să recitesc mai multe dintre cărţile domnului Liiceanu, cărţi pe care le am în bibliotecă. A urmat Uşa interzisă, Despre minciună, Despre ură, Cearta cu filosofia (parţial) şi am ajuns la eseul Despre seducţie. Primul capitol – Scurtă analiză fenomenologică – este expunerea de motive şi instrumentarul folosit: termeni din greacă, din latină etc plus o schiţă a substanţei eseului adică cel de-al doilea capitol – Seducţia ca secvenţă a luptei dintre carne şi spirit –, eseul terminîndu-se firesc cu o secvenţă de – Încheiere.

Cel de-al doilea capitol al eseului este structurat şi dezvoltat în cinci părţi:

I – Spiritul învinge carnea, cu trei subcapitole 1. Platon (în trei momente: Charmides, Alcibiade şi sufletul înaripat). 2. Creştinismul. 3. Amour courtois. Madonizarea femeii.

II – Spiritul în echilibru cu carnea, cu două exemple. 1. Romeo şi Julieta. 2. Martin Heidegger şi Hannah Arendt.

III – Carnea învinge spiritual dinăuntrul spiritului. Decameronul, cu două subcapitole 1. Mănăstirea: aparenţă şi ipocrizie. Călugărul ca hypocrites. 2. Recuperarea statutului cărnii.

IV – Carnea învinge spiritual: senzualitatea pură. Don Juan, cu două părţi. 1. Don Juan al lui Moliere. 2. Don Giovanni al lui Mozart în viziunea lui Kierkegaard.

V- Spiritul îşi ia revanşa: cultura. Senzualitatea spiritului, de asemeni în două părţi. 1. Cultura ca dare în vileag. De la actul înţelegerii originare la industria culturală (Kulturarbeit). 2. Revenirea la modelul intim al înţelegerii originare. “Formarea” (Bildung) şi elita culturală.

Şi dacă tot am dat un scurt fragment din Uşa interzisă, fragment intitulat irepetabila iubire, a venit vremea, cred, să  ilustrăm acel minunat fragment cu analiza binecunoscutei poveşti de iubire dintre Romeo şi Julieta, în viziunea domnului Liiceanu. 

Spune domnul Liiceanu: “Este ciudat că noi ne referim la povestea faimoşilor îndrăgostiţi din Verona făcînd de fiecare dată abstracţie de preambulul ei: că Romeo este deja îndrăgostit (dar nu de Julieta!) în clipa în care o întîlneşte pe Julieta.” Da, Romeo era deja îndrăgostit de altă fată, care din păcate, era inaccesibilă pentru că “Ea s-a jurat în veci să nu iubească / Făcînd prin jurămîntul ei barbar / din mine-un mort…”.Desigur, familia îl îndeamnă pe Romeo să o uite pe fată dar el răspunde, “în buna logică a iubirii, că iubirea este pentru o fiinţă anume şi că pe aceasta n-o va putea uita niciodată.”  Şi totuşi, a doua zi, la balul oferit de familia sa, Romeo se îndrăgosteşte fatal de Julieta! De aici şi celebra acuză dată fustangiilor: Romeo! Era totuşi tînărul Romeo un uşuratic? Nici vorbă! Spune domnul Liiceanu: “Romeo trăieşte într-un a priori al dorinţei, … într-o fantasmă care îşi caută reprezentarea… Romeo trăieşte, dacă putem spune aşa, emoţia iubirii, starea de îndrăgostire, dar nu încă iubirea”. Romeo n-are cum să trăiască un adevărat sentiment de iubire cîtă vreme “femeia prin care vrea să întrupeze acest ideal, nu răspunde”.

În acest stadiu, toţi îndrăgostiţii seamănă între ei şi pot fi lesne depistaţi prin semnele zbuciumului interior, exteriorizate prin lipsa apetitului, insomnii, suspine şi chiar plîns din senin. “Cîtă vreme ei nu au ajuns să traiască gesturile fondatoare care creează un cuplu ca uniune unică şi nerepetabilă a două persoane, ei nu au apucat să iasă din imensa tautologie a speciei şi a erotismului”.

Cu prima fată de care se îndrăgostise, Romeo nu ajunsese să facă nici măcar un gest fondator al unui cuplu de îndrăgostiţi. “Dincoace, în schimb, strîngerea de mînă şi sărutul, ce au loc la acel bal mascat … sunt gesturi fondatoare, primele care îi dau cuplului forţa lui de adeziune… Din clipa aceasta Romeo şi Julieta au la ce să facă recurs. … sunt gata să intre în eternitate cu amprenta inconfundabilă a iubirii lor”.

Şi dacă v-am trezit curiozitatea despre această analiză, o puteţi continua citind volumul Declaraţie de iubire / Gabriel Liiceanu / Humanitas / 2001, pp. – 35-36. 

Mizerabilele mize ale unei campanii mizere

E limpede că dintre cei 14 competitori la funcţia de şef al statului numai doi vor intra în turul doi de alegeri, unul dintre aceştia avînd şansa de a fi ales. Ceilalţi 12 vor primi înfrîngerea în mod diferit: cu calm sau cu resemnare, cu dezamăgire sinceră sau nu, sau în stilul vadimesc, cu furie, acuzînd fraude galactice. Nu că n-ar fi fraude dar, e limpede că unii candidaţi n-ar avea nici măcar şansa de a fi aleşi preşedinţi ai cartierului în care locuiesc. Şi atunci, cei mînă la luptă?

Înainte de a răspunde aruncaţi o privire pe lista candidaţilor, AICI.

V-aţi lămurit care-s competitorii? Fără să mai privesc lista, îi amintesc pe Vadim şi pe Funar dintre care nu se ştie care-i şef la PRM, pe Meleşcanu pe Johannis şi pe Tăriceanu care fac  jocul lui Ponta - USL, pe Dan Diaconescu despre care nu pot afirma decît că vrea să scape de puşcărie, pe Kelemen Hunor care-şi verifică potenţialul electoral în competiţie cu celălat candidat de etnie maghiară – îmi scapă numele –, pe domnul Brînză despre care nu ştiu ce doreşte de fapt, încă patru doi candidaţi care nu vor lua în total decît pe undeva aproape de 1% şi le-am lăsat la urmă pe singurele femei intrate în cursă, doamna Udrea, candidatul PMP şi doamna Macovei, candidat independent, pentru că despre competiţia directă dintre domniile lor am de spus cîteva vorbe.

Doamna Udrea intră în competiţie avînd ca sprijin logistica unui partid construit anume pentru domnia sa, anume PMP, şi sprijinul făţiş al preşedintelui Băsescu.

Doamna Macovei a intrat în competiţie avînd ca sprijin numai entuziasmul unor voluntari care chiar s-au săturat de actuala clasă politică şi vor o schimbare de paradigmă.

Doamna Udrea intră în competiţie avînd sprijin financiar aproape nelimitat, în timp ce doamna Macovei trebuie să se descurce numai din donaţii benevole.

Doamna Udrea are acces permanent pe la toate televiziunile (pentru că plăteşte) iar jurnaliştii care moderează emisiunile au o atitudine extrem de binevoitoare faţă de ea, în timp ce doamna Macovei este invitată numai cîteodată la televiziuni, iar atunci cînd este invitată este hărţuită cu întrebări stupide, uneori departe de temele electorale.

Pînă aici, se părea că totul decurge în stilul dur al oricărei campanii electorale: cel mai puternic, mai influent, mai bine organizat logistic şi mai convingător, învinge!

Numai că ieri s-a petrecut un lucru mizerabil: invitată fiind la o televiziune, în afară de faptul că a fost întreruptă în permanenţă – nu apuca să spună cîteva cuvinte şi i se punea o altă întrebare – la un moment dat, doamna Monica Macovei a trebuit să vadă cu stupefacţie cum emisiunea este întreruptă pentru a face loc unei transmisii directe. Ce era aşa de important de transmis încît emisiunea în care era invitată doamna Macovei să fie întreruptă?: O banală vizită de lucru a doamnei Udrea, la o făbricuţă de confecţii textile!

Minutele au început să curgă: unu, doi, trei.... cinci, ... opt? Ce naiba se întîmplă? Ora de emisie se apropia de sfîrşit! După mai bine de 11 minute se revine în emisie, dar era evident că între timp avusese loc o ceartă între doamna Monica şi amfitrionii săi. Emisiunea s-a terminat în scurtă vreme şi mă pregăteam să spun resemnat: asta e, încă o porcărie marca romanica. Ne-am obişnuit.

Apoi, pe FB am observat că nu eram singurul deranjat de acest derapaj jurnalistic. În faţa reproşurilor, cei doi moderatori ai emisiunii în care fusese invitată doamna Macovei, afirmau cu seninătate că întreruperea aceea a fost de fapt, clip publicitar electoral! Aşa minciună a revoltat pe toată lumea astfel încît astăzi, conducerea  respectivului post de televiziune s-a grăbit să dea un comunicat de presă în care să încerce să dreagă busuiocul şi nu mai insist pe acest aspect. Mă reîntorc la temă: mizerabilele mize ale campaniei.

Şi mă refer aici, numai la gestul deliberat făcut de doamna Udrea, de a intra intempestiv peste emisiunea doamnei Macovei. Ce-o fi mînat-o oare la acest gest disperat?

Şi n-am găsit decît un singur răspuns: dincolo de posibilitatea de a intra în turul doi cu şansa evidentă de a cîştiga competiţia, între aceste două doamne era – şi mai este! o competiţie directă pentru scorul electoral, chiar dacă ambele ar fi ieşit în spatele liniei cîştigătoare: primii doi clasaţi. De ce? Simplu: pentru că doamna Udrea ar fi umilită dacă în pofida tuturor miloacelor de care dispune, mijloace logistice şi materiale net superioare mijloacelor de care dispune doamna Macovei, repet, ar fi pur şi simplu umilită dacă s-ar clasa în spatele doamnei Macovei. Şi nu doar umilită ci, terminată dpdv politic: ar pierde şi şefia partidului creat iniţial pentru domnia sa, şefie pe care o deţine măcar pînă va veni domnul preşedinte Băsescu la cîrma PMP. Aştept să fiu contrazis.

DNA-ul anchetează, iar Johannis pedalează!

Îmi promisesem să tac pînă după primul tur al alegerilor prezidenţiale. N-am spus decît că o votez pe Monica Macovei, pentru că am încredere. În definitiv acestei doamne i se datorează în mare parte funcţionarea justiţiei în România: a creat DNA şi ANI, a promovat în Parlamentul European, Legea confiscării extinse, şi contează enorm că are susţinere internaţională substanţială.

Despre ceilalţi candidaţi am spus numai pe la unele colţuri J că nu-l agreez şi nu-l votez pe Johannis. Despre ceilalţi 11 candidaţi în afară de doamna Udrea mă abţin fie pentru că pe unii îi cunosc mult prea bine, fie că pe alţii îi cunoaşte FIX nimeni.

Despre doamna Udrea n-am a spune decît că a fost şi este piatra atîrnată de gîtul preşedintelui, piatră care l-a şi tras în jos pe domnul preşedinte Băsescu. Dar, despre  PMP, poate, cu altă ocazie.

Acum, mă văd să spun foarte pe scurt de ce nu-l votez pe Johannis nici dacă toţi ceilalţi candidaţi ar fi - nu ştiu cum - descalificaţi şi ar candida de unul singur. Care va să zică în timp ce DNA dă opoziţiei muniţie pe bandă rulantă, ce face opoziţia prin reprezentantul ei cel mai de seamă, nimeni altul decît domnul Johannis? Pedalează! Nu la figurat ci, la propriu: pedalează la o banală manifestare dintr-unul din parcurile capitalei ţării. Nu-i treaba mea să mă pronunţ asupra averii sale, despre incompatibilitatea sa se va pronunţa justiţia, şi eram pe cale să uit că tot acest domn fusese propus ca premier de “coaliţia Grivco”. Aşadar, DNA-ul anchetează, iar johannis pedalează!
Să voteze aşa blatist, cine vrea! Eu nu le dau satisfacţiei puciştilor din pedeleul vărsat în penele, votînd o astfel de făcătură. Care va să zică l-au retras în umbră pe căcărău, creatorul monstrului pontist, mi-l bagă în faţă pe acest ins şi dacă-l votez, NU MAI CONTEAZĂ CĂ PONTA RĂMÎNE PM! USL, trăieşte, da? Hai PA!

Citeşte un articol elaborat pe această temă, AICI pe Politeia. 

Irepetabila iubire

„Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decît o imensă tautologie a speciei în care se scaldă, prefirînd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile acestea nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreodată şi nimeni, pînă la sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de coeziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin recursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întîmplă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează în sufletul lui, - gravată pentru eternitate -, figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cuplului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată schema universală a iubirii într-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă, Humanitas, 2002, p.259

Întrebarea e: cum ştii că un fior simţit în primă instanţă în faţa „celuilalt” din viitorul posibil cuplu, este un fior de iubire adevărată care se poate sublima într-un etern inefabil şi nu este doar o simplă dorinţă carnală care se poate ostoi consumîndu-se grăbit?  

Pentru A

De-aş şti drumul către tine,  drum găsit la ceas tîrziu,  m-aş întoarce către mine, întrebînd: mai vreau să fiu?

De-ai şti drumul către mine, cu elan sărind prin vremi,  tu l-ai întreba pe sine, dacă n-ai  motiv să temi?

De-am găsi un drum de vise,  răsădit prin aşteptări, nu ne-am întreba noi oare, neprivind doar către soare: aşteptările promise, nu se pierd prin alte zări?

De-ar fi drumul spre iubire, la-n-demîna orişicui, am privi cum cu uimire, o luăm de unde nu-i!

Folosim cuvinte sfinte, şi ne pierdem în tăceri. Nu luăm bine-aminte, că din tot ceea ce speri,

Carnea noastră trădătoare, lut netrebnic temător, roade conştienţa noastră, degradîndu-ne din astră, la cometă trecătoare: biet corpuscul trecător.

Incident electoral

Vanghelie: "Futu-va mortii-n gura cu Ghita si cu Ponta al vostru!"

Acum e limpede? N-avem nevoie de opoziţie. Blaga şi ciracii săi pot sta liniştiţi pe margine luînd exemplul tăcutului Johannis: se poate defila prin faţa partidului de la putere cu bicicleta, la pas. Nici măcar nu-i nevoie să-i saluţi cînd treci prin faţa sediului PSD unde tocmai se desfăşura conclavul care i-a invitat pe Ghiţă pe Şova şi he heee, pe Vanghelie, să se autosuspende din funcţii.

Domnul Johannis nu crede nici măcar că poate desprinde mîna stîngă de pe ghidonul bicicletei sale, mînă cu care i-ar fi putut saluta pe paznicii din faţa sediului partidului care e-n toate cele ce sunt şi-n toate conştiinţele celor ce vor vota foarte curînd.

Ştiu pesedeii ce ştiu: tortul puterii se construieşte pe un delicios, BLAT! Aşa că. De ce să se amestece opoziţia în lupta fratricidă din sînul PSD? N-are rost. Opoziţia în frunte cu Blaga, cu Frunzăverde şi cu tot partidul dumnealor, n-are de făcut decît să aştepte şi să se alieze cu facţiunea cîştigătoare din pesede.

Plus partidul generalului izmană şi plus veşnicul udemere, se poate forma o nouă majoritate parlamentară şi se poate guverna – citeşte devaliza ţara în voie. Simplu, nu?  

Fie-va mila de noi, domnule Ponta!

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al ţării. Iar fiind și ţara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.

Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.

Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi  dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui. 

Citiţi vă rog restul acestui articol pe HOTNEWS! Chiar merită citit şi asimilat.  

Marx. Schiţă de portret

Citez din cartea domnului Gabriel Liiceanu, Despre ură, carte apărută în 2007 la Humanitas:

Manifestul Partidului Comunist se încheie cu o retorică a inducerii spaimei: „Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste!” Opt ani mai tîrziu, într-un discurs din 14 aprilie 1856, Marx spune că: „Istoria va fi judecătorul, iar proletariatul – călăul”.

Se ştie că Marx a debutat la 23 de ani cu două poezii intitulate Cîntece sălbatice, poeme apocaliptice în care se împleteau ura, violenţa, setea de distrugere şi stranii pacturi cu diavolul. În numele unui „Dumnezeu rece”, proferează „blesteme enorme la adresa omenirii”. În formidabilul portret pe care i-l face, Paul Johnson scrie la un moment dat: „Nuanţa de violenţă omniprezentă în marxism şi exhibată în mod constant de comportamentul concret al regimurilor marxiste era o proiecţie a omului Marx. Acesta şi-a trăit viaţa într-o atmosferă de extremă violenţă verbală, explodînd periodic în scandaluri violente şi uneori în atacuri fizice”*.

Nu suporta să fie contrazis, iar cînd discuţiile cu el degenerau în certuri teribile, ferestrele se închideau pentru ca ţipetele să nu ajungă în stradă. Portretele rămase de la contemporani coincid. A fost descris ca „inadmisibil de murdar”, cu o privire fioroasă şi avînd ca replică recurentă „te voi anihila”. A proferat violenţa („cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”) şi a acceptat asasinatul („cu condiţia să fie eficient”). Crizele dese de furunculoză, provocate de lipsa de igienă, îl făceau deosebit de violent şi, în perioada în care redacta Capitalul, îi scrie lui Engels: „Orice s-ar întîmpla, sper ca burghezia va avea, atît cît va exista, motiv să-şi amintească de bubele mele.”** Un apropiat al său, Techow, îl descrie ca pe un om „cu o rară superioritate intelectuală” şi adaugă: „...dacă sufletul i-ar fi fost pe măsura intelectului şi ar fi purtat în el tot atîta dragoste pe cîtă ură, m-aş fi aruncat în foc pentru el.”*** Bakunin, care i-a fost multă vreme prieten, scrie despre el că avea o trufie care-l împingea „pînă la ticăloşie şi nebunie”****. Aceste explozii de ură, violenţă, ticăloşie şi nebunie, care la Marx nu au depăşit graniţele limbajului (drept care mulţi au fost înclinaţi să ia vehemenţele verbale din scrierile sale drept figuri de stil ale unui suflet învolburat şi revoluţionar-romantic), au devenit realitate istorică în toate ţările care au trecut printr-o „revoluţie socialistă” şi au făcut experimentul marxist pe pielea lor. Am încheiat citatul.

Nu-mi rămîne să cred decît că, toţi cei care votează în continuare diversele partide care sunt continuatoarele partidelor de extracţie comunistă se regăsesc în acest portret, chiar dacă între timp aceste partide s-au vopsit în socialişti sau în social-democraţi.

*Paul Johnson, Intelectualii, Humanitas, bucureşti, 2002, p. 105*

**Vezi Paul Johnson, op. cit., p. 110**

***Ibid., p. 109***

****Vezi Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1994, p.15 (trad. din engleză Traian Călin Uba).

Şobolanii atipici

Spune o veche vorbă că în caz de naufragiu, primii care părăsesc o corabie sunt şobolanii. Sau după caz, şoriceii ceva mai mititei. Sigur că atît şoriceii cît şi şobolanii nu-s înotători grozavi şi sfîrşesc înecaţi în caz de naufragiu. Şi se mai spune că aceste rozătoare sunt inteligente. Da? Eu mă cam îndoiesc de inteligenţa acestor paraziţi, pentru că toate rozătoarele (de acest tip) nu-s altceva decît nişte paraziţi care consumă fără să aducă sistemului biotic / biologic vreun (vre-un? – că nu mă mai descurc în noile norme ortografice statuate de academicienii colegi cu ceauşeasca) folos. Ba, dimpotrivă: aceste rozătoare sunt purtătoare de boli mortale pentru întreg biosistemul. Şi ca orice parazit, pînă la urmă, rozătoarele mor împreună cu parazitaţii care s-au lăsat infestaţi.

Să revenim la temă: şobolanii atipici. Cine  sunt aceştia? Simplu spus, şobolanii cu chip uman. Aceştia NU părăsesc corabia pe cale de scufundare ci, pur şi simplu rup din nava care se scufundă bucăţi mari din care încearcă să-şi facă plute de salvare individuală.

Acum. Dacă pînă în urmă cu nişte timp, şobolanii cu chip uman beneficiau de bărci de salvare garantate de căpitanul vasului în derivă, acum, calimera s-a cam schimbat: un anume comandant de navă, a început să arunce peste bord chiar şobolanii, că nişte şoricei care-au fost sacrificaţi în mod deliberat şi daţi spre hrană peştilor, ca păvălache zis şi crapul – de exemplu, nu mai erau de ajuns pentru prostirea infestaţilor parazitaţi.

Şi a început tragedia şobolanilor atipici: din ce în ce mai mulţi şobolani au început să fie aruncaţi peste bord, împreună cu alaiul lor de şoricei deşi, nava încă nu dădea semne de scufundare. Disperaţi, toţi aceştia au început să le ceară secunzilor navei – ajunşi între timp comandanţi, în mod imperativ, bărci de salvare: o preluare în forţă a comandei navei (reuşită parţial), o zi specială (marţea neagră) de domolire a vitregiei condiţiilor de navigat, reguli speciale de navigaţie cum ar fi abolirea aruncării peste bord a paraziţilor, adică să le redea privilegiile cu care erau obişnuiţi. Lupta continuă!

Ce face între timp echipajul navei? Supravieţuieşte. Matrozii care asigură flotabilitatea navei muncesc disperaţi pentru menţinerea navigabilităţii navei, în timp ce matrozii care freacă puntea  - citeşte freacă menta* - se simt asiguraţi de cîte-o mică vestă de salvare primită ca pomană de la actuala conducere a navei. Ambele categorii de matrozi, au drepturi egale pentru alegerea noului comandant deşi, unii (mentolaţiatorii) sunt numai rezervorul de şoricei adepţi ai noilor şobolani sau, chiar şobolani în devenire!  

Ne scufundăm cu toţii? DA! Chestie de timp, de vremuri, sau de ne / şansă.

* În urmă cu cîteva secole, slugile boierilor erau împărţite pe sarcini: care lucra la moşie, care muncea la grajduri, şi aşa mai departe. Cele mai privilegiate slugi erau slugile care-l serveau pe boier direct în conac = oamenii de casă. Dintre aceste slugi, cele mai apreciate  erau „slugile care frecau menta”. Ce sarcină aveau aceste slugi? Nimic altceva decît să frece cu mentă masa pe care mîncau boierii pentru că faţa de masă încă nu era la ordinea zilei, iar masa pe care mîncau boierii se umplea de tot felul de mirosuri neplăcute de la bucatele şi de la vinul vărsat. Frecătorii de mentă erau apreciaţi pentru că redau mesei un miros plăcut, cel de mentă, frecînd nevinovata izmă creaţă, de tabliile meselor de ospăţ.*  

Între timp, slugile cele mai apreciate au devenit GRĂJDANII, adică nişte şoricei mai speciali care dispuşi fiind să se sacrifice pe altarul noii burghezii proletare, (ilegaliştii care-au condamnat la extincţie elitele navei), nu vor ajunge niciodată, ŞOBOLANI!  

Pe ce se bazează totuşi, pesede

După ce preşedintele Senatului a hotărît că senatorii n-au ce face la Parlament – adică să discute despre permiterea anchetării doamnei Cati şi a domnului Miki – şi mai bine stau ei pitiţi în teritoriu pentru campania electorală, se caută o soluţie pentru amînarea achetării altor pesedişti de nădejde: tata socru, guzganul rozaliu şi bombă de ultima oră, fostul ministru al maaaarilor proiecte, J un domn pre numele său, Şova.

Despre Hrebenciuc îmi închipuiam aproape orice dar ce a făcut el în chiar ziua în care a fost anunţat că este cercetat penal, nu mi-ar fi trecut prin cap: a vorbit cu Şova despre un troc politic: tu mă scapi de dosare vorbind cu ministrul justiţiei, eu te fac şef de partid după ce Ponta devine preşedinte. Chiar nu ştiu ce să mai cred! Oamenii ăştia chiar au devenit aerieni. Dacă nici măcar faptul că sumedenie de „afacerişti” şi foarte mulţi miniştri sunt nu doar anchetaţi şi trimişi în judecată ci, chiar se află după gratii nu i-a trezit la realitate, nu mai văd ce ar putea să-i mai trezească!

O mică paranteză: un inculpat fost ministru a intrat pe mîinile justiţiei cu maximă celeritate; de mirare? Deloc! Dacă a avut ghinion şi nu se mai află în gaşca de la putere...

Se vehiculează şi alte nume dar, deocamdată numai la nivel de zvonuri. Dosare grele ca Microsoft, EADS şi mai nou dosarul retrocedărilor ilegale a zeci dacă nu chiar sute de mii de hectare de pădure sunt în discuţie publică zi de zi. Te-ai aştepta ca în acest caz, tendinţa de vot a oamenilor către candidatul PSD să fie în picaj. Aşa e? Nu prea. Este drept că există o tendinţă descrescătoare dar, Ponta întruneşte încă circa 40% din intenţia de vot.

Trec peste faptul că se foloseşte fără pic de reticenţă de toate mijloacele pe care i le pune poziţia de Prim Ministru la dispoziţie cum ar fi deplasări în ţară şi în străinătate, promisiuni electorale care ar greva bugetul cu miliarde de euro etc şi mă opresc asupra unui singur aspect: din cine-i formată massa asta electorală de 40% care nu-i impresionată de nimic şi votează pesede cu ochii închişi.  

Am găsit un răspuns în Uşa interzisă / Gabriel Liiceanu / Humanitas, 2002, p. 308. Citez: Observaţia  Hannei Arendt că „plebea”, the mob („gloata”, „vulgul”), spre deosebire de popor, este cupa istoriei în care se colectează reziduurile tuturor claselor sociale, este scursura acestora, şi tocmai ea este vînată şi manipulată de haimanalele politice care o flatează şi în care plebea, apoi, se recunoaşte. Prin acest pact făcut între de-clasaţii societăţii şi cinicii guralivi este apoi zdrobit şi aliniat poporul, componenta onestă a societăţii, care nu se poate apăra nici prin vorbe obraznice, vici recurgînd la violenţă.

Concluzia este că cele mai apărate (stabile) sînt societăţile care, din cauza bogăţiei, nu au plebe (ca Elveţia sau Norvegia) şi cele mai expuse, societăţile sărace şi „plebeiene” ca România etc. Am încheiat citatul.

Bine, Hanna Arendt a scris aceste rînduri cu gîndul la Hitler şi la acoliţii săi. Dar, cine-şi mai aduce aminte că nazismul şi socialismul au aceeaşi rădăcină ideologică?

Între momentul în care Hanna Arendt a scris rîndurile de mai sus – perfect actuale! – şi momentele pe care le trăim noi – în altă ţară! – au trecut peste şase sau chiar şapte decenii. Cum de nu învaţă oamenii chiar nimic din istorie? 

Deal şi vale

Urcuş şi coborîş. Perpetuu. Asta a fost, este şi va fi (habar n-am pînă cînd), istoria noastră: o incredibilă rezistenţă în timp, prin mijloacele subzistenţei minimale,  „cu orice preţ”. Lucrul în sine este admirabil (cu unele rezerve) pentru că nu-i tocmai de colea ca un popor greu încercat de valurile şi de vitregiile istoriei să se încăpăţîneze să nu piară (sau să fie asimilat) deşi, toate naţiunile care-au rîvnit, şi parţial dpdv istoric, au reuşit să stăpînească acest popor aşezat pe un teritoriu plin de bogăţii naturale.

Ce ne-a salvat? Exact ambiguitatea! Adică tocmai disponibilitatea de a face „punte cu dracul”. Numai că a cam venit vremea în care trebuie să alegem: ori la deal, ori la vale. Ori mergem pe dealul – poate prea abrupt pentru prea mulţi dintre români – al valorilor pe care le dorim fie şi măcar teoretic, ori ne lăsăm prăvăliţi pe valea restriştii de care nu ne mai pasă: rusism, chinezism, adică barbarie.

Ce vrem? Se pare că încă pendulăm între vale şi deal. De ce? Simplu: pentru că nu suntem capabili să preluăm ideile valoroase ale înaintaşilor noştri cum ar fi de exemplu, Lucian Blaga, Constantin Noica, şi nu mai dau exemple; lista extinsă ar fi prea plină de intelectuali expatriaţi, pe deplin consacraţi pe alte meleaguri.

Chiar: ce vrem? Deal sau vale, sau mergem în continuare pe acest drum: ŞI DEAL, ŞI VALE. Ce credeţi?
Nu credeţi că a venit vremea să-l răstălmăcim pe un bard celebru şi să spunem: auuuu, ce dor, ce chin, ce jaleee, e în ţaraaa dumiiiitaleee! Că dacă nu mă înşel prea tare, chiar şi el a renegat ineptul cînticel: acoloooo este ţara meaaa. 

Frumoasa esti, padurea mea, asa retrocedata

Redactat de @Clemy

Dosarul retrocedarilor ilegale de paduri este o bomba cu ceas care ticaie la urechea clasei politice romanesti. Nu trebuie sa mire deci pe nimeni nici amploarea scandalului si nici sumele uriase de bani care au fost invartite intr-un circuit relativ simplu: retrocedari ilegale urmate rapid de defrisari massive. Acest scenariu era cunoscut de toata lumea si s-a desfasurat aproape nestingherit timp de peste doua decenii. Iar averile facute din aceste afaceri sunt si ele cunoscute.

Nimeni nu si-a pus o clipa intrebarea asupra efectelor ecologice ale acestor defrisari in nestire care au chelit practice muntii Romaniei. Efectele defrisarilor abusive sunt cunoscute pe plan mondial de mai bine de 30 de ani, ele erau cunoscute inca de pe vremea in care Adrian Nastase si Viorel Hrebenciuc isi faceau ucenicia in interiorul Partidului Comunist. Nu vorbim in aceste actiuni criminale de nestiinta, poate scuzabila in cazul taranilor care si-au taiat si ei padurile in speranta de a se imbogati rapid, ci lacomia fara de margini si complicitatile interpartinice care au au fost piatra de temelie a sistemului politic romanesc in ultimii 25 de ani.

Citeşte mai departe AICI 

Timp tîmp

Îmi amintesc vorba pe care mi-a spus-o tata înainte să se stingă în ianuarie 1990: „nu credeam să mai apuc să văd moartea comunismului.” Tata a murit consolat de această idee. Avea motive întemeiate - în imaginarul său politic - să fie optimist: chiar credea că vremea abuzurilor, trecuse. Amintesc în treacăt că tata, a fost încarcerat pentru un motiv simplu: era practicant al unei religii prohibite de noua putere instalată în anul 1948, adică era unitarian. Numai că timpul, nu i-a dat dreptate... Comunismul trăieşte prin reprezentanţii săi de rang inferior: Iliescu şi toţi adepţii săi, adică exact ce prevăzuse Marx: burghezia proletară.

Acum. N-am nici cea mai mică stimă pentru Brucan. I-am citit cărţile şi l-am urmărit în emisiunile de la proteve. Totuşi. Nu pot să nu recunosc că acest om a avut dreptate cînd a afirmat: acest „stupid people”, adică noi, românii, avem nevoie de multe decenii ca să ne trezim din „somnul cel de moarte”. Asta, dacă vrem să ne trezim! Nu cred, sau nu mai cred, că vrem să ne trezim. Trăim - perpetuu - în vremea unui „timp tîmp”.

În fine. M-a durut să văd că un intelectual de seamă, care în urmă cu ceva timp, clama că va vota o femeie dîrză, s-a răsucit şi acum declară că-l va vota pe un candidat susţinut de peneleul în care s-a vărsat pedeleul. Care penele, a fost parte activă la lovitura de stat din 2012! Amnezie? Nu ştiu...

Se pare că nu-mi rămîne prea mult de făcut: mă voi însingura şi mă voi raporta la acest „timp tîmp” cu detaşare. De ce-aş fi trist? Eu ştiu că nu voi hrăni cu optimismul meu acest „timp tîmp”, aşa cum a făcut înaintea morţii sale, tata. Voi muri împăcat că nu le voi da girul meu, acestor promotori dezmăţaţi ai „timpului tîmp” în care trăim noi românii, cu o superbă detaşare. 

A trage cu arcul fără să tragi cu arcul

Într-una dintre vacanţele petrecute în ţară, Flipi a ţinut să-mi arate cum se scrie (în japoneză - n.m., tibi) „a face un lucru fără efort”. Mi-a desenat un  semn complicat (kanji - n.m., tibi) şi mi-a spus: Semnul acesta înseamnă de fapt „a trage cu arcul fără să tragi cu arcul”. La originea lui se află o poveste. Locuia într-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun trăgător cu arcul din ţară. Într-o zi, vine la el un tînăr şi-l roagă să-l ia ucenic. Este acceptat şi vreme de 20 de ani celălalt îl învaţă tot ce ştia din trasul cu arcul. Vine ziua cînd ucenicul părăseşte satul. Profesorul său îl însoţeşte o bucată de drum, se despart, dar, cînd ajunge la capătul uliţei, elevul pune o săgeată în arc şi o slobozeşte către maestrul său. Celălalt se întoarce şi săgeata pe care o slobozeşte la rîndul său o întîlneşte pe aceea care venea către el. „De ce-ai făcut asta?”, îl întreabă pe ucenic, apropiindu-se de el. „O, îi răspunde acesta, am vrut să fiu cel mai bun arcaş din lume, dar cu tine, eram doi.” „Te-ai fi înşelat oricum, pentru că nici tu, nici eu nu suntem cel mai bun arcaş. Cel mai bun arcaş este un bătrîn care locuieşte pe vîrful muntelui acesta. El trage cu arcul fără să tragă cu arcul.” Ucenicul ia drumul muntelui şi după multe zile de mers ajunge în vîrf şi-l întîlneşte pe bătrîn. „E adevărat că poţi să tragi cu arcul fără să tragi cu arcul?” „Da, e adevărat”, îi răspunde bătrînul. „Arată-mi.” Bătrînul întinde braţele, ţinteşte o vreme văzduhul şi cînd lasă mîinile jos un vultur se prăbuşeşte la picioarele lui. Douăzeci de ani rămîne cel care tocmai urcase muntele, pentru a învăţa de la bătrîn să tragă cu arcul fără să tragă cu arcul. După 20 de ani, bătrînul se stinge şi ucenicul coboară în sat. Ajunge cînd fostul său profesor trăgea să moară. „Ştiam că ai să vii, te-am aşteptat pentru a-ţi dărui arcul meu.” „Arcul tău?” întreabă cel coborît din munte. „Ce este acela arc?”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu / Uşa interzisă / Humanitas, 2002, p. 89

Cartea poate fi citită on-line AICI 

Am revenit la romanica

Bon. După cele şase zile de vis petrecute în Malta în diverse locuri minunate şi o zi petrecută la Etna şi la Taormina din Sicilia şi după 11 zile în care mi-am revăzut notele, pozele şi clipurile luate de la faţa locului pentru a le posta pe blog spre reamintire, am revenit în actualitate.

Şi ce văd? O mizerie. Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale a atins cote – aproape – inimaginabil de false prin mesajul transmis. Adică. Dezbateri pentru proiectul de ţară al viitorului preşedinte? Vax! Dezbateri pe teme economice? Zero. Discuţii despre viitor? Deloc. Dezbateri pentru rolul romanicăi în UE şi în NATO? Subiect desuet.

Toată suflarea din romanica – începînd cu preşedintele ţării pînă la ultimul politruc, gazetar sau băgător de seamă pe reţelele de socializare – s-a cantonat într-o infertilă discuţie despre habar n-am ce! Toată lumea urăşte pe toată lumea, încă nu se ştie de ce sau mai bine spus, cu ce finalitate.

Nervii sunt la apogeu ca monedă de schimb în discuţiile monologal-paralele denumite dialog, invectivele abundă, iar acuzele dovedibile sau nu, au inundat spaţiul public. S-a reinstaurat domnia haosului atent dirijat de păpuşari. Cine ni-s păpuşarii? Simplu spus, serviciile discrete J   

A fost sau n-a fost ofiţer acoperit cutare sau cutare? Dezbateri. A fost sau n-a fost cutare sau cutare agent de influenţă? Dezbateri. Sunt corupţii noştri mai corupţi decît ai voştri? Dezbateri. Şi aşa mai departe pînă la saţietate.

Am fost astăzi invitat la o întîlnire cu o doamnă care s-a realizat pe deplin în străinezia, doamnă care nu se poate stăpîni să nu revină în ţara sa natală, romanica. Încă rumeg ce mi-a spus: este prima dată după 20 de  ani cînd, simt că asta NU mai este ţara mea. L

Acolo este ţara mea? Ubi bene ibi patria? Aici am ajuns? Cumplit!                

Sicilia. Taormina.

Părăsim Etna. Pentru că n-am găsit de cuviinţă la postarea precedentă să pun un scurt clip făcut la vulcan, îl postez aici.

Se spune despre Taormina că ar fi perla mediteranei. Este posibil... vom vedea...  Deocamdată, îmi aduc aminte că alt clip dintre puţinele clipuri filmate aici în Sicilia încă nu şi-a găsit locul, aşa că, iată-l (vă asigur că merită văzut).

Dimineaţă, la urcarea în autocar, mi-au căzut din agenda în care notez cam tot ce relatez harta Maltei şi desfăşurătorul de itinerar. Semn clar: călătoria continuă doar azi că mîine, nu prea mai avem ce face. Avionul este la vremea amiezii aşa că...

Ghidul ne spune că noi am avut noroc la Etna – capricioasa Prinţesă a Siciliei – pentru că pe noi ne-a întîmpinat cu vreme frumoasă, alţii avînd parte de nori, ploaie, ba pe unii i-a primit cu grindină în luna august. Cum spuneam: fiecare cu bafta lui!

Din cauza activităţii vulcanului, fauna a cam dispărut. Totuşi, Etna fiind rezervaţie naturală mai există în zonă o pisică sălbatică şi o vulpe cu puişori. Spune Ianoş că dacă e flămîndă, vulpea apare din desiş şi cerşeşte mîncare de la turişti. Dacă aş avea puţin timp, l-aş crede J

Sicilienii pun mare preţ pe masa de seară, atunci cînd familia se reuneşte. Dimineaţa se mulţumesc cu un corn sau o cafea – nu există noţiunea de mic dejun în Sicilia – la prînz ceva frugal, iar masa principală este cina. Mai aflăm că aici au inventat arabii Sorbetto – gheaţă cu fructe – care poate fi socotit strămoşul îngheţatei. Aşa să fie?

Trecem printr-o localitate denumită Zafferano, capitala de miere. Zafferano este prima localitate care a fost salvată de furia lavei prin intervenţia oamenilor, în 1993. În timp ce la sol echipe speciale săpau şanţuri pentru devierea rîului de lavă, piloţii americani au aruncat în calea erupţiei blocuri uriaşe de ciment, stăvilind-o! Act de eroism întrucît vizibilitatea era practic nulă din cauza norilor de cenuşă iar vîntul bătea cu sălbăticie.

Taormina. Un oraş mic dar extrem de cochet cocoţat pe Muntele Taurus. Nu prea înţeleg eu de ce-i denumit munte – are vreo 200 de metri înălţime – dar, mă rog! Oraşul se întinde în lungul unei străzi principale lungă de 900 de metri şi se mîndreşte cu peste 3000 de ani de istorie. Peste tot vechiul se îmbină cu noul, magazine cu tot felul de mărfuri sunt amenajate sub arcade romane, secţia de poliţie se găseşte într-o fostă baie romană, peste tot se văd plăci de plexiglas sub care se pot vedea vestigii antice. Cîteva obiective merită vizitate, printre acestea Teatrul grec şi Grădinile din Taormina, grădini  celebre pentru o frumoasă poveste de dragoste: o contesă surghiunită, amanta îndepărtată de la curtea unui prinţ a poposit în Taormina, iar primarul oraşului ca s-o înveselească a umplut pietrele cu flori şi cu copaci pînă cînd inima prinţesei s-a înduplecat. Toujour l’amour!

Un lucru de admirat în Taormina, este biserica rămasă din perioada bizantină; astăzi fiind catolică, păstrează repere arabe şi iudaice, acestea coexistînd paşnic de peste 1000 de ani. Deci, se poate! 

Am mai văzut uin astfel de exemplu de convieţuire paaşnică în orăşelul LOD din Israel.

Ce-ar mai putea fi spus despre această minunată bijuterie? Că este cam scump pentru pungile oamenilor obişnuiţi cu un confort moderat, că a fost vizitată chiar şi de Goethe şi mai ales că, abia după ce a venit aici Hollywood-ul să cumpere masiv castele şi vile, staţiunea a devenit atît de celebră cum este azi. 

Am prînzit într-un restaurant cu o  vedere magnifică spre Marea Ionică, 

restaurant indicat de domnul Ianoş unde după ce ne-am ospătat cum se cuvine, ne-a stricat cheful o tută care ori din incompetenţă ori din spirit de jaf, mă punea să plătesc nota de două ori. În fine, a intervenit ghidul italian şi cînd a văzut că-s hotărît să nu cedez, a aplanat conflictul. Aşa ceva în Malta, este de neimaginat!

Două vorbe despre „mafie”; cuvîntul acesta este de origine arabă şi înseamnă peşteră – în sensul de protecţie, loc care te protejează. Sintagma „cosa nostra” este tot o invenţie a la Hollywood. Organizaţia aceasta chiar există şi are rădăcini vechi. Sicilia a fost ocupată în decursul celor trei mii de ani de istorie de diverse seminţii. Ajunsese un fel de monedă de schimb între marile puteri ale vremurilor. În timpul stăpînirii spaniole, pentru că aceştia nu erau capabili – sau poate nu-i interesa – să înţeleagă problemele localnicilor (diferende de avere, certuri pentru vreo codană, etc) sicilienii au instituit tribunale – sfatul poporului – nemaiapelînd la justiţia stăpînitorilor. Şi cum totul se petrecea în familie, (tată, unchi, naş, uneori prieteni), secretul acestor tribunale era păstrat cu sfinţenie. Apoi lucrurile au degenerat şi avem aceste organizaţii criminale de care toată lumea aude dar nimeni nu ştie exact ce sunt.

Nu-mi rămîne decît să mă felicit că am ales această variantă de călătorie şi să vă îndemn şi pe voi să vizitaţi Malta. Luaţi pachetul principal apoi, pentru rest, puteţi ori să apelaţi la ghizi ori să vă interesaţi de mersul transportului în comun ori de ce nu, să închiriaţi un autoturism şi să mergeţi unde vă îndeamnă inima. Gata. J

Despre uleiul de măsline

Aşa-i că vă place uleiul de măsline? Aşa-i! Şi mie îmi place. Numai că abia acum am aflat de la supercalificatul ghid Ianoş, în timpul periplului din Malta - de fapt pe cînd eram în Sicilia - amănunte despre acest ulei minunat, ulei care se produce încă din antichitate în ţările din bazinul mediteran - şi nu numai - pînă în zilele noastre.

Am văzut prese antice pentru ulei de măsline în Israel, iar recent am văzut o presă mecanică pentru producerea acestui ulei în Malta, la Festivalul uleiului de la Zejtun.

Am cumpărat ulei de măsline destul de bun din Grecia, dar ulei aşa de bun ca acesta cumpărat în Malta de la Zejtun, n-am mai avut la dispoziţie. 

Aşadar, ca un ulei de măsline să fie de cea mai bună calitate trebuie să întrunească mai multe condiţii, simultan. Respectiv, măslinele trebuiesc culese manual în prima parte a lunii octombrie din măslinii care sunt situaţi la aproximastiv o mie de metri înălţime. Aceste măsline trebuiesc prelucrate în primele 48 de ore de la recoltare prin presare mecanică, numai uleiul rezultat de la prima presare LA RECE putînd fi denumit extravirgin. Atît recoltarea cît şi prelucrarea prin presare trebuiesc făcute în condiţiile în care temperatura ambientală nu depăşeşte 27 de grade Celsius. Înainte de a fi introduse în presă, măslinele  trebuiesc selecţionate manual cu mare grijă, toate măslinele care prezintă imperfecţiuni fiind îndepărtate. Uleiul extravirgin NU este filtrat după presare şi reprezintă maxim 6% din recoltă. Restul de ulei se obţine prin presarea a doua tot la rece, şi prin presarea a treia la cald, folosindu-se chimicale care pot să stoarcă şi ultimele picături de ulei din recolta de măsline.

Acest ulei de mîna a doua şi a treia, este de obicei limpede şi PROST – deci ieftin, spre deosebire de uleiul extravirgin care este tulbure şi deseori amestecat cu bucăţele de măslină scăpate din filtrul presei dar, excelent la gust!

De obicei, ceea ce găsim în magazine sub diverse etichete este o amestecătură de ulei de măsline – uneori din mai multe ţări – amestecătură care chiar dacă cuprinde şi o mică părticică de ulei extravirgin, poate fi etichetată integral aşa. Păcăleală? Sigur că da, pentru că legea permite acest truc! Funcţie de producător, poate ca preţul să indice un adevărat ulei de măsline de cea mai bună calitate.

Şi un ultim amănunt şi gata: este recomandabil să nu agitaţi sticla cu ulei de măsline la fiecare folosire; tehnic este posibil, adică puteţi să puneţi uleiul într-un recipient prevăzut cu robinet în partea de jos, iar dacă aţi cumpărat ulei într-un bidonaş de tablă, vărsaţi-l imediat într-un recipient de sticlă care păstrează calităţile uleiului de măsline în mod optim. La fel ca la vin şi la bere J

Şi apropo de măslinele găsite în comerţ: vă plac măslinele negre? Foarte bine! numai că în mod natural, măslinele coapte sunt de culoare verde, alte culori fiind obţinute în mod artificial. Plus de asta, măslinele vin în recipiente mari şi ATENŢIE! odată acel recipient deschis, termenul de valabilitate expiră peste 10 zile!  Aşa că, nu consumaţi măsline mai vechi de o săptămînă de la cumpărarea din magazin, sau, dacă aţi cumpărat recipiente mari, indiferent de unde, nu mai consumaţi acele măsline după ce aţi desfăcut respectivul recipient, după acest interval de timp – zece zile!  

Şi nu uitaţi că, atît măslinele cît şi peştele, care erau considerate în vremuri trecute drept mîncarea săracului, au devenit între timp, delicatese J Cunoscătorii, ştiu de ce! 

Sicilia. Etna

Am oprit la un micromagazin amenajat în aer liber de unde doritorii pot să cumpere suveniruri, vin, ulei de măsline şi alte produse locale.

Gustatul gratis, cumpăratul mai cu codeală J Doamnele pot să se aleagă cu bijuuri confecţionate din lavă vulcanică, colecţionarii de magneţi pentru frigider au de unde să aleagă şi de fapt toată lumea trăieşte intens bucuria copilăroasă de a descoperi lucruri noi. Nu zăbovim prea mult pe aici. În drum spre craterul Silvestri, afăm alte lucruri interesante: romanii au defrişat masiv pentru a cultiva grîu; arabii au adus trestia de zahăr, fistic, migdali dar pentru că religia le interzice vinul, au tăiat viile. Tot arabii au introdus irigaţiile şi au mizat pe producţia de miere; în jurul Etnei s-a produs miere din citrice, de eucalipt – bună contra răcelii –, apoi spaniolii au adus plante din America: roşii (pomo d’oro) au cultivat masiv cartofi în loc de grîu iar Cortez este primul care a adus cacao din care a produs băutura zeilor, adică „Shoco At”, şi scorţişoară. Aproape de necrezut dacă privesc peisajul apocaliptic care ne înconjoară.

Cea mai puternică erupţie a acestui vulcan s-a produs în anul 1664 cînd lava a curs fără întrerupere trei sute de zile, a acoperit localitatea cu trei metri de lavă iar insula a înaintat în mare un kilometru!

Sigur că activ fiind, vulcanul este un pericol la adresa locuitorilor dar, Etna oferă un microclimat favorabil aşa încît, localnicii scot două şi chiar trei recolte anual. Aşa se şi explică de ce în jurul acestui vulcan activ, sunt 27 de localităţi.  

Am trecut pe lîngă două case alăturate dar din păcate, n-am putut să le fotografiez. Ambele cu cîte un etaj, una distrusă într-o erupţie, cealaltă aflată la numai cîţiva metri, a rămas intactă. Familia din casa rămasă întreagă  mai vine pe aici să se bucure la cîte un grătar, cealaltă familie s-a mutat şi nici nu mai vrea să audă de Etna.

Trecem pe lîngă o casă îngropată în lavă pînă la acoperiş (pe unde s-au salvat oamenii aflaţi acolo) care avea două etaje

Mai trecem şi pe lîngă un convent la poarta căruia lava s-a oprit ca prin minune.  Le-a iubit Dumnezeu pe acele călugăriţe!

Trecem pe lîngă un loc denumit Monti Rosti (Muntele Roşu), de fapt, două dealuri simetrice mai bine spus două cratere secundare, foarte periculoase. De aici s-a produs erupţia din 1664. Hîtri, localnicii le denumesc „bustul Sofiei Loren” J

Atîta ne-a povestit Ianoş despre erupţii că aproape-mi vine să cred că în adîncul pămîntului, la 30 de kilometri mai jos, se aude cum se pregăteşte o erupţie. J

Din loc în loc vegetaţia a scăpat de urgia vulcanului şi se văd conifere, castani şi arbuşti. Cum suntem în preajma craterului Silvestri, vegetaţia s-a redus aproape de tot. Am ajuns...

Zona în care ne aflăm noi chiar acum, a fost distrusă în 2007 şi urgent reconstruită asta şi pentru că de aici se poate da bătălia finală pentru cucerirea Etnei, mai întîi cu telefericul care merge pînă la 2700 de metri iar de acolo pînă în vîrf, la 3346 de metri, per pedes...

Începînd de pe la 3300 de metri, se poate schia, deci aceia care urcă pînă aici, au nevoie de echipament de iarnă. Aud că bogaţii lumii au inventat o nouă distracţie: dimineaţa vin aici cu elicopterul pentru a schia iar după amiaza se duc să se scalde în mare...

Sînt surprins de cîtă lume a venit aici! Zeci de autoturisme şi zeci de autocare dovedesc interesul turiştilor pentru vulcan şi pe undeva, chiar o superbă inconştienţă pentru că pericolul fără să fie palpabil, chiar există! Dar, cum tot ce se petrece pe lumea aceasta este aproape în exclusivitate chestie de şansă începînd cu naşterea, şi moartea poate surveni cînd te aştepţi mai puţin aşa că, merită să laşi prudenţa excesivă la o parte şi să fii participant activ la spectacolul lumii.