”Cînd aveam
jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a
culturii de aparat, a sistemelor filosofice (...) și vorbeam practicînd un
romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (...) Cearta mea de-atunci
era cearta cu profesionalizarea
filosofiei.”
Mai pe scurt spus,
filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se
retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar
sensul nașterii filosofiei socratice:
explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic,
Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un
număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți
pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în
amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care
urma să vorbească Jacques Derrida (...). Derrida, calm, se urcă pe podium și se
așază la masa din mijloc, (...) își pune ochelarii și începe să citească – în limba
franceză! (...) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție
respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar,
”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic
important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.
Explică mai departe
autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de
pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța
de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea
preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea
credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!
De aceea, autorul
recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde
sub o formă conceptuală facticitatea
existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (...) dar la un moment dat (...) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un
reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.
Așadar, intră în
scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și
pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii
pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui
Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat
filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul
Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de
poveștile scrise pentru maturi, cărțile.
Citez:
Șapte eseuri despre
libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire,
neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să
fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar
pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă
fără aibă harul de a-i pune pe alții pe
gînduri?
Am năzuit să scriu
o carte frumoasă pur și simplu. Paginile
din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul
filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după
”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (...) Am gîndit cu ajutorul
Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al
lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe
și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu
esențele pure”.