“Originari din Ural, fraţii Vladimir şi Oleg Preşniakov ( n. în 1969 şi 1974 ) şi-au făcut studiile de filosofie la Universitatea Maxim Gorki din Ekaterinburg, oraş în care au creat împreună un studio de teatru experimental. Autori dramatici, romancieri, regizori de teatru, fraţii Preşniakov au devenit cunoscuţi pe plan mondial în 2003, cînd piesa lorTerorism a avut premiera la Teatrul Royal Court din Londra. Piesele lor au fost montate la New York, Washington, Londra, Viena, Lisabona, Sydney, Sao Paolo, Torino, Berlin, Hamburg, etcetera ! ( subl. mea TO ). Vladimir şi Oleg Preşniakov sunt la ora actuală cei mai jucaţi dramaturgi ruşi din lume, după A.P.Cehov. Ucide arbitrul este primul lor roman.” – scrie pe pagina de gardă a volumului, apărut în 2009 la editura ART.
Cartea, scrisă la persoana întîi, are un subiect pe cît de simplu, pe atît de bine exploatat : patru prieteni, trei băieţi şi o fată, enervaţi că în finala campionatului european de fotbal, echipa Rusiei a fost nedreptăţită, se hotărăsc mai în glumă mai în serios, să ucidă arbitrul!
Naratorul, lunetist la uzina atomică dintr-un orăşel în care “poţi intra doar cu un permis special”, cei doi prieteni ai săi nedespărţiţi – Pepsi şi Hot-Dog – ( chiar aşa se numesc personajele în roman !) şi Nataşa, se hotărăsc brusc să afle unde eete arbitrul respectiv şi să-i facă de petrecanie. Nataşa, care conduce o ageţie matrimonială, caută pe internet şi află că respectivul arbitru, se află în concediu, în Turcia. Tot ea rezervă camere într-un hotel All-Inclusive, cumpără bilete de avion şi pornesc la drum. Bineînţeles că nu au nici-un plan concret, bineînţeles că habar nu au în ce localitate este arbitrul, dar entuziasmul lor este prea mare pentru a mai sta pe gînduri din cauza unor astfel de fleacuri. Fleacuri cum ar fi de exemplu, că nici bani nu prea au, în afară de banii pentru întoarcere.
Întreaga acţiune se desfăşoară în incinta acelui complex turistic, unde totul este la îndemîna tuturor : distracţii, băutură, mîncare, totul din belşug. Dedaţi la bine, năzdrăvanii aceştia dau iama în băuturi de soi, joacă bowling, pe scurt, profită din plin de binefacerile all-inclusivmirîndu-se necontenit că peste tot este suficient să dea cardul care le fusese înmînat o dată cu cheia de la cameră. În aceste pagini, cei doi autori fac o subtilă analiză a diferenţei structurale între mentalitatea rusă şi mentalitatea europeană. Ei, ruşii, se comportă ca nişte învingători, aşa au fost învăţaţi de mici, că li se cuvine totul, fără să plătească nimic. Aici află ca mafia rusă este omni-prezentă ( deşi cam bănuiau că Nataşa plasa fete în străinătate, nu doar în calitate de soţii ci şi în calitate de agente ), văd că o parte din personalul hotelului este tot de prin fosta uniune sovietică, pe scurt, parcurg o suită de situaţii, veritabile studii de caz; unele hazlii, altele nu prea. Iar cînd află că de fapt ceea ce consumau ei cînd li se cerea cardul nu era inclus în all-inclusive şi deci trebuie să plătească, plătesc, dar rămîn fără bani de întoarcere. Ca să o scoată la capat, acceptă să facă striptis, dar sunt excrocaţi şi iar rămîn fără bani. Pînă la urmă, cad în mrejele unui traficant de icre negre şi astfel reuşesc să cîştige nişte bani pentru biletele de avion.
Dar pe arbitru, l-au ucis ? Ei aş ! Deşi aflaseră că prin cel mai pur hazard, arbitrul acela ticălos, se afla chiar în hotelul în care erau şi ei, comit o tentativă de omor, organizată după toate regulile absurdului, cu o armă improvizată dintr-un arc de tir defect, tentativă în urma căreia, ei chiar sunt încredinţaţi că l-au ucis. Înainte de a se întoarce acasă, după ce duc la bun sfîrşit, primul transport clandestin de icre negre, văd că tentativa lor nu avusese nici cel mai mic succes : “ – O, uitaţi-vă, arbitrul nostru! Chelul e viu ?!! Pepsi a arătat spre televizor cu un deget îngheţat. Muzica din restaurant s-a auzit şi mai tare şi, după sunetele unei straşnice tamburine naţionale, un gînd foarte interesant mi s-a învîrtit prin cap : atît timp cît el e viu, eu nu mă voi întoarce acasă …”
Cartea nu excelează prin descrieri, dar excelează prin comicul situaţiilor şi mai ales prin dialogurile extrem de vii. Se vede că în primul rînd, Fraţii Preşniakov sunt dramaturgi. Şi se înţelege din ritmul alert al cărţii şi de ce au un asemenea imens succes.