joi, 28 februarie 2013

1 Martie

Ofer cu drag, doamnelor care-mi citesc blogul, flori






Şi o prăjiturică

Să fiţi iubite, fericite şi să petreceţi bine! :)
. . .
Martisorul - origine si semnificatie
In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Citeşte mai departe pe creştin ortodox

miercuri, 27 februarie 2013

Lucas


Recitesc o carte excepţională a unui mare maestru al prozei scurte, Julio Cortazar: Un oarecare Lucas. Carte cu accente autobiografice, carte care plonjează adînc în mentalitatea omului (oarecare), om care se vede intrat în vîrtejul unor întîmplări a căror noimă nu le mai poate controla şi nici înţelege. Pur şi simplu, Lucas devine spectatorul teatrului lumii în care este angrenat deşi chiar el, este actorul principal. Ca de altfel, noi, aproape, toţi. Noima principală a lumii în care trăim pare a fi absurditatea şi arbitrarul. Ştiţi vorba aceea în care bătaia de aripi a unui fluture provoacă un taifun. Cine este oare, supremul regizor al lumii în care trăim? Dumnezeu este autorul, actorii şi spectatorii suntem noi, cu toţii. Dar. Regizorul, cine e? Cine provoacă bătaia de aripi care provoacă furtunile vieţilor noastre? 
.

Magnum - WW

Postarea se înscrie la CARMEN, în M f C.

duminică, 24 februarie 2013

Eva, da’ rea


E limpede că nu întotdeauna, femeia reprezintă numai sexul frumos sau „slab”. Nici pe departe. Aş putea să spun chiar că dimpotrivă dar, nu voi spune aşa ceva. Vă las pe voi, femeile. Vă încumetaţi? J
Eu dau doar cîteva exemple: Xantipa, Lucreţia Borgia, Contesa sîngeroasă. 

L I P - Drago-bete :)

Life in Picture, după o idee a lui Costin Comba
.

Obiceiuri de Dragobete


Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele:

"Flori de fraga
Din luna lui Faur
La toata lumea sa fiu draga
Uraciunile sa le desparti".

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui. Era o sarbatoare a grupurilor de tineri care ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se imbratisau. Avea toate trasaturile unei sarbatori premaritale, de antamare a unor relatii intre tinerii din comunitate, ce anticipau nuntile.

Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.

Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.

Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.

Obiceiurile de Dragobete, zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii bucovineni, au fost in buna parte uitate, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.

sâmbătă, 23 februarie 2013

Altă duzină de cuvinte


Subreta Veta, şi-a pierdut boneta. Vai vai vai ce tragedie, am spus fără sfială nu şoptit ci-n gura mare să priceapă fiecare, că asta nu-i decît şi-atît, un prilej de comedie. Cu acreală, aparent distantă şi nepăsătoare dar fierbînd în sinea sa, mi-a dat replica, o altă slujitoare: nici-o taină cu această pierdeală; am găsit-o eu, într-o seară, în camera ta. Hmmm. Ce minciuni abrupte, spune babeta albă de furie ca un deal nins, mi-am spus în barbă cu plictis extins. Nu mi-am pierdut cumpătul şi am trecut freamătul la capitolul bîrfe şi zvonuri fireşti. Sunt tot felul de „păsări” pe lumea aceasta: unele-s graţioase, altele groteşti. :)
-
Cadou de la Carmen Pricop :
Boneta cu pricina, bat-o vina, era o imitaţie menită să facă senzaţie, lăsată cu intenţie incriminatoare de cealaltă servitoare. Ce-o fi urmărit nu s-a împlinit. Împlinirea e aici în poezie, în voie bună şi în veselie. :) 
-
Celelalte duzini de cuvinte se pot regăsi ca de obicei, la psi 

luni, 18 februarie 2013

Poiana Inimii


Este una din cele mai neobişnuite poieni ale României şi se află în judeţul Alba, lângă Piatra Craivei. Cunoscută de localnici sub denumirea de Poiana Ursoi, ea se mai numește, popular, și Poiana Inimii și are, într-adevăr, forma unei inimi, care poate fi observată cel mai bine de pe versantul opus. Accesul e relativ uşor. Din DJ 107 H, pe direcţia Ighiu-Cricău, se desprinde un drum la stânga, ce duce în satul Bucerdea Vinoasă. Drumul continuă până la ieşirea din sat, cale de 3 km, de unde se desprinde la stânga o potecă, ce străbate o porţiune de pădure până la intrarea în poiană. Efortul merită din plin, întrucât priveliştile sunt deosebit de pitoreşti. Poiana se află, în curând, în proces de transformare în arie naturală protejată, fiind folosită de către Consiliul Judeţean Alba ca imagine-simbol pentru turismul județului Alba.
Sursa, FB. 

duminică, 17 februarie 2013

Inel


Am văzut de curînd, nu mai ştiu pe unde – blog sau pe FB – o confuzie nepermisă: manelişti asemănaţi  cu lăutari. Dragilor, chiar dacă lăutarul a cam dispărut, a avut perioada sa de glorie – ca şi romanţa – şi merită toată stima noastră. Fărămiţă Lambru de exemplu, la o întîlnire cu Marele Enescu, a fost capabil să reproducă la vioară perfect, la prima audiţie, o piesă interpretată de Maestru.
La temă, consider că ar trebui să povestesc o întîlnire a mea, cu unul dintre adevăraţii lăutari ai vremilor trecute: Dona Siminică. Locuiam pe atunci, în anii 1970, într-unul dintre cartierele-dormitor ale Bucureştiului: Berceni, pe strada Secuilor, în apropiere de un complex comercial care cuprindea şi un restaurant fără mari pretenţii, restaurant denumit, Răzoare (nici-o legătură cu Răzoare – care a şi dispărut – din cartierul Drumul Taberei, unde locuiesc acum).
Tînăr şi încă neangajat într-o relaţie stabilă, în zilele în care nu bucătăream pentru uz propriu, mergeam la restaurantul acela (şi nu numai). Prin 1975, cred, am văzut cu uimire că „antrenul” era asigurat de un artist excepţional: Dona Siminică, artist despre care nu se mai ştia mare lucru. Am petrecut o seară de vis, în care Maestrul Dona mi-a cîntat la „ureche” melodii de neuitat… Am ales pentru cititorii acestui modest blog, o melodie nemuritoare.
Am vorbit cu Dona Siminică despre multe lucruri. Era bolnav şi abia se mai putea întreţine din cîntat… Intrase deja într-un con de umbră necruţător… M-a întrebat la un moment dat: boierule (acest apelativ este un semn fie de mare preţuire, fie de mare dispreţ la un ţigan adevărat şi ştiu ce spun…) boierule, de ce eşti singur? Maestre – i-am răspuns – unde naiba să găsesc eu o fată bună? Nu ştii că-i plină lumea de „şomeroaice” ? Pentru cei care nu ştiu, aşa erau denumite pe vremea aceea, „fetele vesele” eventual erau denumite „fripturiste” şi nu intru în detalii. Oricum, acestea/acelea nu intrau niciodată „pe sticlă” şi nu deveneau „vedete”, ca acum… Orbule, mi-a spus Siminică; deschide ochii. Precis o fată frumoasă te vrea numai că, trebuie să deschizi ochii şi să vezi ce semne îţi face. Ia arată-mi tu palma stîngă. Surîzînd superior, m-am conformat. Boierule, află de la mine că la anul, o vei găsi pe fata visurilor tale şi veţi îmbătrîni împreună. Nu mai ştiu acum ce-am spus atunci dar, a avut dreptate Maestrul…

LIP - noi pinguinii

Între pinguini stai drept ca pinguinii :) 
Dacă vrei, te poţi înscrie şi tu la Costin Comba

sâmbătă, 16 februarie 2013

Anacondeiere


S-au furat fără jenă ideea lui psi şi metoda anacondele şi s-a alcătuit prezenta bolboroseală:
În echilibru, cuvintele-tigru curg ape vremelnic aduse-n concepte induse-n boarea unui anotimp balans de vis-nimb uitat în cerneala de gînduri fugare fixate-n exigenţă şi fără blazare petale de gînd nestemate desprinse din aripioare de înger-soare lucind dimineaţă-viaţă senină cheiţă-felină plină de har iarba fiarelor ascunsă-ntr-un buzunar de haină veche fără pereche haină-abecedar. 



joi, 14 februarie 2013

SFÂNTUL VALENTIN


În ziua de 14 februarie, se comemorează şi doi martiri cu numele Valentin. Comemorarea lor a dat numele la o simpatică tradiţie, foarte răspândită în ţările anglo-saxone. Deoarece în Evul Mediu se credea că, în această zi, păsările, simţind apropierea primăverii, începeau să-şi facă cuiburile, s-a considerat că sărbătoarea Sfântului (Sfinţilor) Valentin este începutul redeşteptării anuale la viaţa nouă, deci a iubirii dătătoare de viaţă. Sfântul Valentin a devenit patronul logodnicilor. Dar care Valentin? Oare preotul din Roma, care a fost martirizat în anul 268? Sau episcopul de Terni, care a avut aceeaşi soartă glorioasă cinci ani mai târziu?
Cel dintâi ne este prezentat ca un prieten al împăratului Claudiu Gotul, care l-a interogat personal în cadrul procesului. Răspunsurile limpezi şi convingătoare ale lui Valentin au răscolit şi gândurile împăratului; îndreptându-se către publicul ce era de faţă, a spus: „Ascultaţi vorbele înţelepte ale acestui om”. A fost totuşi condamnat la moarte, deoarece, între timp, l-a convertit la credinţa creştină pe însuşi prefectul Asteriu şi pe toată familia lui. Martirul a fost înmormântat lângă Via Flaminia, unde s-a ridicat şi o biserică dedicată lui.
Al doilea Valentin, episcopul de Terni, în timpul unei treceri prin Roma, i-a adus la credinţa creştină pe un filosof renumit, Cratone, şi pe trei tineri ucenici ai săi atenieni; acest zel l-a pus în primejdie de a fi uşor denunţat de către păgâni. Într-adevăr, episcopul a fost denunţat şi adus în faţa tribunalului, care l-a condamnat la moarte prin tăierea capului. Cei trei tineri convertiţi i-au dus trupul neînsufleţit la Terni, unde a fost primit cu mari onoruri de către înfloritoarea comunitate creştină de acolo.

Valentin este un nume latinesc, format din participiul prezent al verbului valeo – valere  = a se simţi bine, a fi în putere. În lumea anglo-saxonă, numele Valentin este sinonim cu Sweetheart – „îndrăgostiţi”, şi este atribuit felicitării pe care îndrăgostiţii şi-o trimit în ziua de 14 februarie. Creştinul adevărat doreşte să facă din fiecare clipă a vieţii sale o declaraţie de dragoste sinceră faţă de Dumnezeu, izvorul binelui.

marți, 12 februarie 2013

sâmbătă, 9 februarie 2013

Despărţirea



„despărţirea-i tot mai grea” şi aşa etcetera...
Ei bine, aici poetul greşeşte: despărţirea este strict necesară; grea, dar necesară şi mai ales, firească. N-o să încerc amănunţeala aceste idei; ar fi cu totul şi cu totul inutil. În definitiv, fiecare dintre noi statuează „despărţirea” de  „alţii” acolo unde simte nevoia să o facă, indiferent dacă acei „alţii” sunt rude, prieteni, amici (copain – în limba franceză - parcă), colegi sau simple „cunoştinţe”. Voi încerca (timid) să explic (sau măcar să încerc să spun) de ce uneori, simt nevoia să mă despart de MINE.
Ştiu foarte bine (sau măcar, aşa îmi place să cred) că EU nu mai sînt cel de la începutul vieţii mele; nici ca alcătuire trupească, nici ca alcătuire sufletească, nici ca alcătuire ideologică, nici ca alcătuire culturală, nici ca alcătuire sentimentală, nici nici nici. Am devenit în timp, ALTCEVA. Ce am devenit în tot acest timp? Nu ştiu. Şi nici nu cred că voi afla vreodată.
De ce mă despart de MINE uneori? Simplu: pentru că devenind „matur” am pierdut bucuria de a fi pur. 

Parcare

.

.

vineri, 8 februarie 2013

Reflexii în oglindă

Peste puţină vreme se va împlini anul de cînd am petrecut în Elveţia două săptămîni de vis. Am prezentat la întoarcere imagini, clipuri şi note destul de amănunţite. Au mai rămas cîteva imagini nepublicate pe blog din care am ales pentru astăzi, cîteva în care Lacul Leman oglindeşte peisajul văzut din donjonul Castelului Chillon pe care l-am descris pe scurt, AICI :



Mai multe reflexii găsiţi în fiecare vineri, la SoriN.