marți, 16 octombrie 2018

Satul și Cascada de la Val Jalvert



 Magazin
                                                            Case părăsite
                                                                Ruină
                                                             Cascada


                                                        Lacul Saint Jean
                                                   Priveliște de la Belvedere
 
                                                               Interioare


                                                         Școala catolică
                                                        Învățăcei J

                                                    Expoziție anuală





Plonjon în timp. Şut ui at şuan


Robert ne avertizează că va fi foarte frig şi să ne încotoşmănăm. Vremea pare să-l contrazică. Oricum, eu sînt îmbrăcat sportiv: peste o cămaşă de vară, am numai o geacă subţirică de fîş şi dacă este să mă încotoşmănez cu ceva cumva, tot ce pot face, este să-mi pun gluga pe cap J Ceea ce şi fac.
Intrăm în acea clădire, şi cînd văd cîţiva copiluţi zgîindu-se la gluga mea, ei fiind toţi cu creştetele fără pic de căciuliţă, bască sau altceva; iute iute iute îmi scot gluga, ba chiar îmi dau jos şi geaca J J J
Robert merge la un soi de recepţie, este clar că de aici se obţine libera trecere către ceva, şi deodată mă dumiresc: pe un perete este o hartă în mijlocul căreia tronează lacul St. Jean cu împrejurimile sale. La loc de cinste, Chute Ouiatchouan, adicătelea, cascada bîl bîl bîl, sau cum s-o pronunţa şi parascovenia asta J Cam aşa ceva: şut ui-at-şuan .
Aham, deci despre asta era vorba. După îndelungi tratative pe care Robi le-a purtat mai întîi cu o fată apoi cu alta, vine la noi înarmat cu trei bilete şi ne ţinem după el. Iese pe o uşă situată vis-avis de uşa pe care intrasem şi ne trezim într-un părculeţ simpatic.
Trebuia să aşteptăm un bus-tramcar sau cam aşa ceva şi să pornim într-o călătorie luuugăăăă, de vreo zece minute, cu pauze cu tot, timp în care şoferul ne explica împrejurimile. De fapt, plonjăm cumva, în timp. Am coborît la Vechea Moară şi am intrat într-un muzeu al locurilor.
Pe ecrane mari, rulează pentru cine are timp să vadă, filme cu istoria acestui sat denumit după proprietar, Val-Jalbert. Istoria se compune din etapele de exploatare a lemnului, ca mai peste tot în Canada, la producerea inclusiv a hîrtiei, apoi la moara propriu zisă care mai întîi a transformat energia hidro în energie mecanică, apoi, în energie electrică.
Locul acesta a fost un sat mic, tipic canadian, ai cărui locuitori erau angajaţii unei companii care deţinea acest loc. Compania exploata o moară alimentată de apele rîului din care se revarsă chiar şi astăzi, apele cascadei ui-at-şuan. Satul este format din cîteva zeci de case din lemn, fără excepţie parter plus etaj, case încăpătoare, care adăposteau familiile lucrătorilor, case care erau deţinute de companie, lucrătorii plătind chirie pentru dreptul de a locui acolo. Satul mai cuprinde în afară de Moară, un Magazin General, transformat acum în magazin de suveniruri unde se vînd produse confecţionate pe plan local, o şcoală catolică impunătoare şi un punct poştal echipat ca pe vremuri.
Casele sunt părăsite şi evident părăginite, unele chiar în ruină. Dar, cîteva dintre ele pot fi vizitate pentru a ne face o idee cum era viaţa în acele vremuri, în acel loc. Robert o întreabă pe Silvia dacă ar vrea să facă acest salt în timp. După o scurtă codeală, Silvia spune hotărîtă, că NU.
Am intrat şi am vizitat una dintre case, şi n-am mare lucru de spus. Pe dinafară pare confortabilă, pe dinăuntru odăile sunt mici iar spaţiul, deloc bine chibzuit. Era bine că aveau electricitate şi încălzire centrală. Totul se petrecea în anii 1920. Locul mi-a produs totuşi un mic frison. Am înţeles de ce, abia după ce mi-am dat seama, de ce nu ne-a cerut nimeni biletele, nici la urcarea în – cum îi spun ei – troleibuz, nici la urcarea / coborîrea din telefericul care ne-a apropiat de cascadă: tot locul era împrejmuit cu gard, practic eram într-o rezervaţie ca indigenii, ori acest lucru, mie mi-a displăcut. Nu suport zidurile împrejmuitoare. Este singurul lucru care mi-a displăcut în Israel: zid zid zid. Şi sîrmă ghimpată.
Trebuie să spun musai că această cascadă cu nume imposibil, Ouiatchouan, este deosebit de spectaculoasă. Mai înaltă decît Niagara, cade de la înălţimea de 72 de metri într-un zgomot asurzitor din rîul cu acelaşi nume, şi după ce face nişte meandre, se varsă în imensul lac St. Jean, lung de 48 de kilometri pe o suprafaţă mai mare de o mie de kilometri pătraţi.
Mai întîi am văzut Cascada, din tramcar. Apoi, după ce-am coborît la Vechea Moară, am admirat-o de jos de pe o platformă care conducea şi către măruntaiele de sub pămînt ale morii şi mai tîrziu, a hidrocentralei. De aici, calea către cascadă este deschisă fie pe nişte trepte (nu, mulţumim frumos), fie cu un teleferic mititel de patru locuri, care te conduce la o punte de lemn în care mai ai şi de urcat / coborît ceva trepte, dar mult mai puţine.
După un drum de vreo trei sute de metri prin liniştea unei păduri seculare, ne-am oprit la o belvedere locul de unde se poate admira şi auzi, superba cădere de ape. Aici te poţi relaxa aşezat pe un soi de tribună, unde mai mulţi oameni pot admira priveliştea fără să fie incomodaţi de cei care stau în faţa lor.  Poze, şi coborîm cu telefericul.
Cine doreşte să stea aici, o zi sau două sau trei sau cam cîte vrei, poate să obţină cazare într-una din casele renovate special pentru acest lucru. Cîte vrei, nu, pentru că pe data de 13 octombrie locul se închide pînă la anul.
După ce-am coborît cu telefericul de la cascadă, înainte de a vizita foarte pe scurt mica aşezare, am poftit la o gustare ceva, şi la o bericăăă J
Vechea Moară adăposteşte şi o sală cochetă de mese, unde la un preţ rezonabil, ne-am ospătat cu o delicioasă supă-cremă de dovlecei cu brînză, cu nişte porţii enorme de mîncărică făcută din mai multe feluri de carne temeinic fiartă, legume şi sos. Robert a vrut o prăjiturică, noi cîte-o berică.
A, şi să nu uit: n-a fost frigul la care se aştepta Robert deloc: prevăzător, el adusese pentru mami şi pentru mine, cîte-o geacă mai grosuţă dar, n-a fost nevoie de ele...
Drumul de întoarcere n-a avut istoric, am retrecut în revistă tot ce am parcurs la venire şi cam atîta tot. N-am înţeles de ce Robert spune că această şosea, deşi are separatoare de sens, nu este considerată autostradă. O fi numai drum de (mare) viteză? Nu ştiu şi nici nu contează. Este foarte bine asfaltată, posibilitatea de carambol este redusă, pe scurt, îşi face treaba foarte bine, indiferent cum este denumită. Apropo de treaba făcută bine. Deşi suntem încă la vreo 20 de kilometri de Quebec, rampele de lansare ale şoselei de centură către diferitele puncte ale metropolei, deja ne apar în cale cu destinaţia precis afişată. Repet, cu 20 de kilometri înainte ca oraşul să apară la orizont. Şi sunt foarte multe.
Ps. Mă întreb şi nu ştiu să răspund: de ce am asemuit această cascadă cu Cascada Cailor de lîngă Borşa? Oare pentru că este cea mai mare cascadă din România şi are peste 90 de metri înălţime? Ştie cineva în afară de localnici, de această maiestuoasă cascadă? Apropo de ţara noastră foarte frumoasă, pe care mai nimeni nu o cunoaşte, dar, o laudăm de mama focului.

22 septembrie. Altă cascadă? Da!


Este sîmbătă, Robi are în sfîrşit puţin timp liber, şi ce să facă şi el, se pune iar, la dispoziţia babacilor, pe post de Rob-taxi. Ştiam de aseară că ar cam trebui să plecăm de-acasă măcar pe la ora nouă a.m. Pentru mine n-a fost deloc prea greu. În sfîrşit, pornim. Pornim dar, nu chiar aşa, brusc. Mai întîi,  staţionăm. Şi staţionăm. Şi staţionăm deşi suntem la bordul încăpătorului Volvo, avem cam tot ce ne-am propus să luăm cu noi dar, stăm pe loc. Şi stăm şi stăm şi stăm, pînă cînd Silviei îi pică fisa şi se atîrnă de centurăăăăă J Robi zîmbeşte, mă pun şi eu în chingi şi pornim.
Unde mergem? Ca de obicei, pentru mine este mister total. Tandemul se sfătuieşte şi decretează: cascadă. Ok, cascadă să fie.
Cînd am auzit că Tandemul vorbeşte despre cascadă, am crezut că este vorba despre cascada de lîngă Levis, probabil cea prin care rîul Chaudiere, se varsă în Fluviul St. Lawrence. (eram în eroare, vărsarea este mult mai departe) Dar cînd am văzut că ne îndepărtăm de oraşul Levis, am crezut că n-am auzit bine pentru că, aşa-i pe lumea asta: văd destul de bine dar, am cam rămas fudul de urechi. Cum asta este moştenirea mea de la tata, odihnească-l Domnul în pace, n-am de ce să mă plîng; mă comport şi eu, ca doamnele: aud numai ce vreau, cînd vreau şi, numai dacă ce aud, îmi place J
Ne căţărăm iar pe Pont Laporte; este podul de beton pe care deja am mers de cîteva ori către Quebec, îl ştiu, ştiu şi cîte ceva din împrejurimi, dar, cînd aud ALMA, ciulesc urechile. Alma? Stai bre, că Alma, a fost o căţeluşă doberman a unui fost coleg de-al meu, dar, nu prea cred că Tandemul are de unde să fi ştiut de această Alma. Deci? Repet iar, ador acest cuvînt care le stă în gît, lingviştilor scorţoşi J Deci. Punct şi de la capăt.  
Alma? Din mulţimea de panouri indicatoare care se perindă prin faţa noastră, unul se tot repetă: Saquenay / Alma. Aha, zic în sinea mea, mergem la o localitate, Alma, unde este o cascadă. Tandemul sporovăieşte, eu privesc pe geam pentru că nu aud nimic (sau aproape), Şoseaua este dublă, două fire pe sens, iar relieful obligă cele două panglici de beton să se depărteze uneori una de alta, pînă nu se mai văd deloc, apoi, ca după o regăsire, se reîntîlnesc. Vedem în faţă un munte, la care spune Robert, amatorii de ski, vin buluc. Mă bucur pentru ei. Şi mai spune Robert că pînă acum opt ani, era numai o panglică de beton pe aici, cu numai cîte un fir de circulaţie pe fiecare sens. Iată în dreapta, Pădurea care aparţine de Facultatea Forestieră. Suntem în ţara afinelor. De fapt, traversăm Parcul Naţional de la Jackue Cartier. O victorie a ecologiştilor, dacă am înţeles bine.
Şi pe stînga şi pe dreapta, începem să vedem o salbă de lacuri. Ce n-am prea văzut pînă acum, sunt localităţi, pentru că se pare că traversăm în aceste momente, o parte a provinciei Quebec slab populată. De fapt, întreaga Canadă este subpopulată, cei 35 de milioane de locuitori, ocupînd o suprafaţă de 10 milioane de kilometri pătraţi!
Relieful este muntos şi foarte bine împădurit. Pare că suntem în sălbăticie dar, nu este deloc aşa. Stîlpi de înaltă tensiune traversează peisajul şi se ştie că unde sunt reţele de electricitate, sunt musai şi aşezări umane. Pe ambele părţi ale şoselei, garduri metalice se întind pe zeci de kilometri încercînd să împiedice fauna să pătrundă pe şosea. Dacă totuşi se produce o astfel de coliziune, eşti obligat să suni imdiat la poliţia de transporturi. Imediat!
La un moment dat, gps-ul spune să cotim la stînga şi cum nu vrem să ne rătăcim, aşa şi facem J Am intrat pe un drum secundar, un fir de circulaţie dus şi un fir întors, destul de anemic circulat, dar nu pustiu. Din nou, lacuri mai întinse sau mai mici îşi fac apariţia de-a lungul drumului. Şoseaua este extrem de bine întreţinută şi la un moment dat, avem şi aici, exemplul de bună gospodărire: după bine cunoscutele plăci avertizoare, suntem opriţi de un nene îmbrăcat într-un costum de lucru, galben cu portocaliu, şi puşi la aşteptare. Se circulă pe un singur fir, pentru că aici se desfăşoară lucrări de abilitare pe cîţiva kilometri. După circa 10 minute, o maşină antemergătoare se pune în faţa micului convoi format din vreo 10 autoturisme şi ne croieşte calea printre jaloane şi printre utilajele care lucrează susţinut.
Trece pe lîngă noi o camionetă în care este încărcat un snowmobile iar Robert, nu scapă prilejul să ne spună că aceşte maşinării au fost inventate chiar în Canada, de un inventator pe numele său Bombardier, cel de la care a şi preluat numele, celebra companie de utilaj de transport, şi nu numai.
Încep să apară şi primele localităţi. Înşiruite de-a lungul şoselei, vile frumoase etalează prosperitate şi hărnicie. Sunt mici localităţi în care locuitorii sunt axaţi pe agricultură şi pe creşterea animalelor dar, nici aici nu  lipsesc de la marginea localităţilor, firmele care oferă tot felul de lucruri, de la ciment şi cherestea pînă la obiecte casnice sau autoturisme.
Observ un lucru interesant, şi anume că baloţii de paie sunt protejaţi cu folie de plastic! Casele sunt construite din lemn (de cedru, spune Robert) din piatră sau – mai rar – cărămidă, sau o combinaţie între acestea. Toate sunt parter plus un etaj, deosebindu-se între ele numai prin mărime, stil arhitectural şi colorit. Împreună, dau iar, aceeaşi senzaţie de civilizaţie pe care am observat-o peste tot pe unde am umblat. Sigur că mai sunt şi excepţii dar, nu despre ele va fi vorba în jurnalul meu. Sînt sătul de mizeria de acasă, nu-mi mai trebuie şi aici.
Ia te uităăă! Într-una din aceste mici localităţi, se organizează Campionatul Mondial de petancă, joc specific regiunii Provence, joc despre care am citit în cartea domnului Ioan T. Morar, Şapte ani în Provence. Spune domnul Ioan T. Morar că jocul de petancă are origini îndepărtate chiar pînă în Egiptul antic, a şi fost interzis perioade lungi de timp, a fost prezent în perioadele de interdicţie în curtea unor mănăstiri, poveşti savuroase. Dar, regulile actuale ale acestui joc au fost stabilite în Oaşul provensal, La Ciotat, locul de adopţie al domnului Ioan T. Morar. Dacă înainte vreme, jocul permitea lansarea bilelor din mers sau alergare, iar asistenţa stătea cu rare excepţii în picioare, în 1907 s-a făcut o excepţie pentru un sportiv celebru, Jules dit le Noir, care avînd nişte afecţiuni la picioare, trebuia să stea tot timpul aşezat. Proprietarul terenului de joc, privindu-l pe Jules cum arunca bilele aşezat pe scaun, a avut ideea ca „toată lumea să arunce bilele stînd pe loc, într-un cerc, avînd picioarele lipite. Ceea ce în provensală se apune ped tanca. Aşa s-a născut numele noului joc.”
Bineînţeles că şi petanca are rolul său în vechea rivalitate dintre La Ciotat şi Lyon, care la rîndul său, pretinde întîietate J
Şi da, internetul confirmă: Campionatul Mondial de petancă 2018 a fost cîştigat de Franţa care s-a impus cu 13-7 în faţa Marocului, în satul Desbiene, Canada, în urmă cu numai o săptămînă.
La un moment dat, vedem pe ferestrele automobilului un lac atît de mare, că poate fi lesne confundat cu o mare. Este Lacul St. Jean. Am depăşit localitatea Alma, am trecut prin Chambord, care-mi aminteşte de castelele de pe Valea Loirei, apoi, intrăm într-o mică localitate, Val-Jalvert, şi după foarte scurtă vreme, oprim într-o parcare de unde se vede o clădire, pe care tonează o inscripţie: Pavilion D’accueil. Ce căutăm aici?

21 septembrie 2018. Dedulceala


Astăzi este prima zi cu adevărat friguroasă, ploioasă şi cu vreme complet nesuferită, pe care o trăim aici, de cînd am venit. Parcă şi meteorologia ne spune: hai, cam gata, a venit vremea să vă luaţi catrafusele şi valea de pe aici, că v-aţi cam dedulcit. J
Aşa şi e! Ne-am cam dedulcit. Cum să nu te dedulceşti la o viaţă atît de civilizată şi de paşnică? Cum să nu te dedulceşti la bunătăţurile de pe aici, care seamănă cu ce ştim noi din romanica, dar, sunt altceva? Iau ca exemplu, un file de somon pe care tocmai mi l-a pregătit Silvia. Jur că gustul somonului de aici, n-are ab-so-lut-ni-mic-în-comun, cu somonul pe care îl găsim noi, la Mall-ul de acasă. Nici-o legătură. Este fix altceva. Tot  Silvia îl găteşte, pune aceleaşi condimente, dar gustul aici, este muuult mai bun.
Incomparabil, mai bun. De ce? Ştim cu toţii de ce: România este inundată cu mărfuri de categorie inferioară, mărfuri pe care vesticii nu le mai consumă de  multă vreme. Se cunoaşte această problemă, inclusiv la nivelul UE. De ce atîta lentoare în îndreptarea acestei stări de lucruri umilitoare pentru români? Pentru că mafiile intra şi supra naţionale, sunt mai puternice decît cei cîţiva de politicieni care chiar vor să slujească electoratul care i-a trimis în Parlamentul European. Soluţii? La anul şi la mulţi ani!
Vreme de stat în casă sau acasă. Oricum, astăzi nu aveam chiar nimic în plan ca hoinăreală. Eu vreau să corectez textul şi am ce, slavă Domnului, că am făcut greşeli cu duiumul, iar Silvia vrea să-i mai pregătească pentru congelator lui Robert, nişte bucate, care să-i fie la îndemînă, după ce, noi  vom pleca. Deja, Robert croieşte planuri cum să facă să ne readucă. Poate chiar, definitiv. Nu prea cred că este posibil dar, nici nu-l descurajez. Pînă la urmă, cine ştie dacă nu se va înfăptui şi acest plan? Eu nu mă opun. Chiar deloc. Pînă atunci mai e, indiferent cum va fi, aşa că revin în plan local.
Nu este decît ora 16 şi deja a început să se întunece. Sigur că şi faptul că a fost înorat toată ziua este un motiv de întunericime, dar, mai degrabă cred că ziua s-a scurtat pe aici mai repede decît am fi crezut, din cauza diferenţei de geografie. Scuzaţi dar, iar fac confuzia dintre longitudine şi latitudine J Spuneam că poate ne vom stabili aici. De ce nu? România eate grav bolnavă de cleptocraţie politicianistă votată frenetic de analfabeţi, de asistaţi şi mai ales, de cei direct interesaţi pentru că, fie sunt în gaşcă, fie sunt admiratori, fie sunt cinici şi ticăloşi, care ştiu că puterea se bazează pe do ut des. Dă-mi ca să-ţi dau. Cum să nu le dea votul pensionarii de lux, care n-au contribuit în cei mai puţin de 25 de ani de serviciu, DELOC, la fondul de pensii, dar au pensii nesimţit de mari, începînd de pe la 50 de ani? Si aşa mai departe, că iar mă apucă amocul dacă amănunţesc.
Astăzi s-a tranşat prima rundă din duelul lui Dragnea cu contestatarii săi. Se prefigura o înfrîngere pentru şeful psd. Numai că oportuniştii, au făcut pasul înapoi, şi i-au lăsat descoperiţi, numai pe cei mai crînceni dintre ei, 10 din 60. După alte surse, alte scoruri. A cîştigat Dragnea, iar. No coment.
Am citit că au fost inculpaţi şefii Jandarmeriei, responsabili de reprimarea brutală a mitingului din 10 august. Aşa şi? Am mai citit despre astfel de inculpări în atîtea cazuri care au fost îngropate în uitare, cel puţin în ultimii 30 de ani, că mi-e lehamite să mi le mai amintesc şi mai bine nu mă mai iluzionez. Acesta este ADN-ul acestui popor: el se jură că nu fură, chiar de-l prinzi cu raţa-n gură; ne alintăm copiii cu epitete ca hoţomanule; ne exprimăm admiraţia către unii sau alţii, spunînd: e bandit sau descurcăreţ; spunem despre alţii că-s proşti de cinstiţi. Ş a m d.
De acord, în toată lumea există fenomenul infracţional, chiar şi în Canada este în creştere (deşi mai mic decît în SUA), dar aici, dacă ai căzut în bătaia de puşcă a legii, eşti ciuruit rapid!
Frica (poate excesivă) de TICHET, face ca lucrurile să se desfăşoare aproape fără excepţie, la modul civilizat.
A venit Robi acasă. Uau! Mare mirare mare. La ora asta? DA. Mîncăm, povestim, alea alea, pînă cînd Robi primeşte un telefon şi în cîteva minute, dispare. Spune Silvia: ăsta este Speedy Gonzales, acuma e, acuma nu mai e. De parcă ea nu face la fel J BON.
 O zîs Robi că mîine, să fim matinali, că el este liber şi ne va duce iar, pe undeva. Unde? Se va gîndi la noapte J În plus, suntem invitaţi la vila din pădure unde am fost înainte de a purcede către Saint Anne des Beaupre, la o petrecere cu mai mulţi oameni, mai pe seară. Vrem? J
Noapte bună...



La plimbăreală prin Quebec, iar 

Cum nu prea aveam chef de hoinăreală, dimineaţă am stors tableta de ultimele picături de baterie ca să mă pun la punct, amănunţit amănunţit amănunţit, cu ştirile ot romanica, aşa cum nu mai făcusem de vreo... patru săptămîni. Mare lucru, n-am aflat. Circul comico-tragic teleormăneano-voluntarnicesc merge înainte, iar referendumul a pus ţara pe jar; sau cel puţin, văd că o nouă falie taie societatea românească, atîta cîtă mai e, în două  tabere mari: pro, şi contra. Mă amuz să văd că oameni culţi, la părerea cărora chiar ţin, au căzut în această capcană şi, cu exces de argumente beton,  susţinute de teorii savante din politologie, din sociologie sau de drept, au căzut FIX în mlaştina politrucilor, contrazicîndu-se de zor. Vorba vine, că mă amuz; mie lehamite de nu mai pot. L
Eu am luat o decizie simplă: referendum de la pesedragnea? nu servesc, mulţumesc frumos. Ajung la timp în ţară ca să particip la mascaradă, dar repet, NU! Oricît aş scormoni în memorie, NU găsesc absolut nimic, dar nimic din ceea ce a propus psd în general, care să nu conţină şi capcane toxice aşa că, repet, tot ce vine din această zonă politică, resping din start, fără să-mi mai pierd vremea, analizînd vicleniile lor.
Tocmai cînd pusesem tableta din nou la încărcat, Silvia mă anunţă candid că, parcă, n-ar trebui să ne mai zgîim pe pereţi, ci să ieşim la o plimbărică, undeva, cumva. Aşa face întotdeauna. Nu spune nimic înainte de a se hotărî. Şi mă mai întreb de ce face Robi, la fel J 
Bine. Eu sînt gata pregătit întotdeauna, pentru că niciodată NU lîncezesc în haine de casă, sau Doamne feri, în pijamale. Ca la militărie, imediat ce mă dau jos din pat, după ce-mi fac toaleta, mă îmbrac, fiind gata de plecare, oriunde şi oricînd. Dar nu şi cu oricine J 
- Unde mergem? - Păi, nu ştiu. La Catedrala care a fost închisă din cauză de mireasă? - Ştii tu că este deschisă acum? - Păi, nu ştiu. Da’ este frumos acolo, chiar şi dacă nu este deschisă Catedrala. - Ok, hai să mergem, zic.
Şi, minune! Catedrala este deschisă, iar lumea chiar intra, aprindea lumînări, se reculegea, căsca gura, sau făcea fotografii. Silvia imediat îşi intră în rol, şi  face turul Catedralei, adăstînd ea ştie pe unde şi de ce. Eu, mă aşez pe o bancă, dau roată din priviri şi tare regret că nu am tableta cu mine ca să o imortalizez, că aşa micuţă cum e, tare frumos se mai prezintă. Numai că mă încolţeşte o bănuială. Nu cumva? Ia să încerc. Scot telefonul dăştept pe care mi l-a împrumutat Robi, la care abia ştiu să răspund la apelurile sale, şi încep să butonez. Fie ce-o fi J Mna, că ţăranu’ de orăşanu’ a nimerit-o J Şi fac vreo zece poze repede repede repede, să nu cumva să uit cum le-am făcut J



Mai hălăduim o leacă pe ici pe colo, cam ştim locurile, mare lucru nu prea mai este de văzut iar noi, nu prea lîncezim pe cîte-o bancă la infinit ca pensionarii, deşi... J
Propun să mergem iar, către Place d’Armes că acolo, mai sunt ceva locuri de văzut. Ok. Urcăm iarăşi panta către Castelul Frontenac, şi o luăm la inspiraţie către un loc unde expuneau suvenire, Artizanii Catedralei. Habar nu am ce înseamnă şi chestia asta, dar, m-am dumirit acolo: suvenire vîndute în curtea parohiei engleze, unde tocmai am nimerit, la ceea ce nici măcar nu ştiam că există, adică la Catedrala St Patrick, biserică anglicană, a doua pe care o vizităm în Canada, după cea de la Montreal.
Citez: „Începută în 1800, Holly Trinity Anglican Cathedral, proiectată după modelul faimoasei Biserici St. Martin-in-the-Fields din Londra, a fost prima catedrală anglicană construită în afara insulelor Britanice. Arhitectura sa clasică, simplificată, a servit drept model pentru multe alte biserici din Canada. Forte puţin atinsă de vreme, după cei 200 de ani de existenţă, interiorul păstrerază mobilierul original, inclusiv o strană regală făcută din stejar englezesc.”
Mult mai puţin vizitată decît Catedrala Catolică din imediata apropiere. De ce? Pentru că influenţa englezilor în Quebec şi în Montreal, a scăzut foarte mult, şi asta nu chiar de acum ci, de mai multă vreme. Montreal este chiar considerat ca fiind arealul cu cei mai mulţi vorbitori de limbă franceză, după Paris, iar Quebec, este cea de a doua localitate, din Canada, desigur, majoritar francofonă. (problema este mult mai complicată, dar repet, nu voi aprofunda subiectul foarte suculent, dpdv istoric; este prea mult de spus)
Şi aici, Silvia a făcut ceea ce face ea în oricare lăcaş de cult: s-a rugat, s-a recules, a scris în cartea de la intrare. Eu mă mulţumesc să ştiu că Dumnezeu mi-a dat întotdeauna, DOAR ce-am meritat: şi Pace şi Nelinişti; şi Bucurie şi Suferinţă; şi Agonie şi Extaz. NU cer nimic în plus, faţă de ceea ce am, şi voi îndura orice voi avea de suferit, fără să mă revolt, ca Iov.
Adaug aici, o poveste scurtă: se spune că un om, a vorbit cu îngerul său păzitor şi l-a rugat insistent, să-l roage pe Dumnezeu, să-i permită să-şi aleagă o altă cruce de dus, pentru că asta pe care o ducea, era prea grea pentru el. Îngerul a făcut ce i-a spus acel om şi deodată,  omul a văzut in faţa sa, un maldăr de cruci; care mai mică sau mai mare, care mai grea sau mai uşoară, toate crucile fiind aşezate într-o stivă, de forma unui deal, care semăna cu Dealul Căpăţînii. Omul a spus: mulţumesc Doamne, că mă laşi să aleg. Iată, aceasta este crucea care mi se potriveşte. Îngerul său păzitor, i-a spus omului: EXACT ASTA este crucea, pe care ţi-a hărăzit-o ţie, bunul Dumnezeu!     
După ce ieşim şi din acest aşzămînt bisericesc, o luăm iar agale către vale, prin centrul vechi al Oraşului de Sus. Ce să găseşti altceva decît magazin magazin magazin şi cafenele restaurante baruri? Aproapre nimic, cu excepţia Seminarului Iezuiţilor. Da, şi hoteluri de tot felul. Şi da, un quebecos vîrstnic şi cumsecade, care văzînd că ne-am oprit pe marginea unui trotuar, ne-a întrebat politicos, dacă avem nevoie de ajutor, ca să găsim vreo destinaţie J I-am mulţumit frumos, dar, nu era nevoie. Văzusem inclusiv o filială a magazinui Simmons unde o canadiană de calitate proastă, NU îndoielnică,  poate fi achiziţionată cu 165 de dolari (plus taxe, ajunge la aproape 200 de dolari). Chiar nu-s interesat. Repet: chiar cumpără cineva ceva, din aceste magazine?
Oricum, ne cam ameninţa ploaia, aşa că am decis să mergem spre casă. Era destul de tîrziu şi am apucat să vedem şi noi pe viu, că ŞI în Quebec, cu toată infrastructura de mare amploare a centurii înconjurătoare, la orele de vîrf, traficul este CONGESTIONAT, de credeam că am ajuns fără să ştim, cam ca în cărţile lui Mircea Eliade, prin transgresare a realităţii timpului, în bucale ot romanica lui madam pande-leoaica anti mustăcel J
Mai e şi mîne o zi în Canada, că în romanica a început deja: de mai bine de trei ore, este deja vineri, 21 septembrie, în timp ce aici, în canadezia, mai avem patru ore, de joi, şi de berică şi de tolocănit cu Robi, care tocmai a terminat cu treburile sale, de azi! HUG J
Probabil că se cuvine să amintesc şi de unde am auzit eu prima dată, de expresia, HUG. Era cu vreo... sută de mii de ani în urmă, cînd încă mai eram şi eu neruşinat de tînăr şi de fleţ J Mă pasionau muuuulte chestii, printre care şi astronautica (dar şi fenomenul OZN). Eram entuziasmat că OMUL cucerise LUNA şi urma să cucerească şi alte planete, eventual, GALAXIA întreagă, dacă nu şi muuuult mai mult decît atît.
Da, despre asta este vorba: după ce Armstrong a aselenizat (unii spun că aselenizarea a fost o făcătură), a fost tradusă şi în România o carte excepţională a doamnei Oriana Fallaci, Dacă soarele moare. În această carte, doamna Fallaci, arată cum a fost norocoasă că a primit o bursă prin intermediul căreia, a putut vizita centrul spaţial de la Huston, unde a văzut exact cum se pregăteau cosmonauţii. Şi în peregrinările sale prin State, doamna Fallaci a vizitat şi o rezervaţie de indieni în care, un bătrîn indian, invita lumea la HUG J Ce fac acum tinerii cu acest termen (de socializare la întîmplare), n-are nici-o legătură cu acel concept promovat de bătrînul indian autentic (de reconciliere).
Şi dacă tot am adus vorba despre acest subiect, cred că nu greşesc dacă amintesc aici de o altă carte la temă, La cinci minute după Cosmos, în care singurul cosmonaut român care a zburat în spaţiu, Dumitru Prumariu, şi-a relatat aventura, ajutat de un scriitor consacrat, Alexandru Stark.
Şi dacă tot am intrat în acest subiect, cred că se cuvine să amintesc şi că celălalt cosmonaut care nu a NU a zburat în cosmos, se numeşte Dumitru Dediu, care se zbate într-un anonimat celebru. De ce? Probabil pentru că atunci cînd Prunariu a fost în dificultate, şi a apelat la ajutor, l-a primit de la omul alături de care se pregătise ani în şir, om care după toate spusele celor vizaţi, ar fi trebuit EL să fie ales pentru misiunea respectivă, fiind mai calificat. Oricum, alegerea a fost a ruşilor. Dar, cine sunt eu să judec astfel de lucruri? Eu nu vroiam decît să vă spun, HUG!  


Se mai încheie o zi


În sfîrşit, a venit vremea de a construi sarmale a la bucale, via a la moldovale, bre J Silvia ştie ce şi cum. Este teribil de circumspectă faţă de varza murată în saramură, cumpărată de la Vladimir. Chiar dacă pe borcan scria limpede în româneşte că este varză pentru sarmale, Silvia tot circumspectă e. Carne avem din belşug şi trebuie să spun că este de cea mai bună calitate. Silvia vroia să cumpăram carne de porc pe care să o toace ea, dar Robert a convins-o că n-are rost: carnea tocată este perfect comestibilă şi nu conţine altceva, decît, CARNE! chiar şi grăsimioară dacă vrei, trebuie să o cumperi separat, în punguţe mititele, că şi pe aici, lumea se fereşte de grăsimi-sare-condimente-zahăr, ca de toate cele de care fug nepricepuţii J
Nu ştiu de ce, dar carnea tocată de vacă este bună maxim o zi, după care începe să se oxideze, chiar dacă NU desfaci ambalajul. Trecem, peste.
Aşa cum am spus, nici sarea nu le place, nici condimentele nu-s pe lista de preferinţe a canadezilor, Robi dixit. Dar am văzut în Metro, ieri, un raion de condimente, pe care l-aş fi confiscat PE TOT, PE LOC! J Cam scumpicele, între patru şi 16 dolari o cutiuţă mică şi simpatică dar, extrem de variate. Nu cred că lipsea ceva; poate doar, ingredientul folosit de o imbecilă modă culinară, care pune aur comestibil? la propriu, în mîncare. Sau poate că nu? 
Astăzi n-am mai fost pînă la Metro, am cumpărat ce aveam de cumpărat de la magazinul de la marginea orăşelului Levis. Greu am găsit mălai, pentru că nu era unde credeam că este locul său. Dar l-a dibuit Silvia şi iar trebuie să spun că este foarte bun pentru că este extrem de fin. Şi a ieşit o bunătate de  mămăligăăă J
Da. Silvia a făcut sarmale în trei moduri, adică unele pe repede înainte (mai puţintele), pe care eu trebuie să le degust şi să dau verdictul, (sare, condimente, raport carne/orez, textură) apoi strachina MARE care va fierbe toată seara (cel puţin patru ore) şi în sfîrşit, sărmăile în foi de varză crudă, care vor fi gata, abia mîine. Eu m-am declarat mulţumit. Silvia încă n-a gustat dar, crede că nu-i bine J Mă rog, am auzit şi eu de moda asta: bucătari care NU gustă din propriile lor preparate. Sincer? Sarmalele făcute în foile din varza de la Vladimir, par o leacă, doar o leacă, niţel cam sărate. Oare trebuia varza desărată mai mult? Oricum, este cam tîrziu pentru tranşa asta. Poate la următoarea, care va intra tot în congelatorul încăpător al lui Robert, pentru folosinţă ulterioară, după ce babacii au plecat… J
Robert aleargă şi aleargă şi aleargă, zi de vară pînă-n seară, zi de toamnă tîrziu Doamnă J El ştie ce face, a trecut pe acasă în fugă să ne ia pulsul, a văzut că suntem bine, şi a fugiiiit, la treburile sale J Vine el mai pe seară, mai devreme ca ieri, că a simţit mirosul de sarmale şi nu cred că rezistă prea mult. Tic – tac J Aşa a şi fost. A venit J
Apropo de canadezi şi canadeze. Ieri am dat de isterica aia de tutungioaică, la Metro, azi am nimerit un tinerel care a fost atît de amabil, că nu-mi venea să cred. L-am întrebat de ţigări, nu s-a scandalizat, mi-a arătat ce are şi mi-a dat ce vroiam, fără mutre şi fără fasoane. A înţeles inclusiv că după ce-am plătit mărfurile cu cardul, vrem să plătim ţigările separat, ca să mai facem rost de ceva mărunţele pentru autobuz. Şi ne-a schimbat după ce ne-a dat restul de la ţigări, încă o bancnotă de zece dolari, în piese de metal de cîte doi dolari. Optim pentru doi turişti fără automobil!
Robert nu, Silvia nu, doar eu mă mai uit pe internet să văd ce mai este pe acasă, prin romanica. Ştiu că-s unii şi unele ienervaţi şi siktirite că folosesc acest termen, ROMANICA J He he. Dragilor şi dragelor, n-am ce să vă fac. Asta simt, asta cred, asta spun: România, este o glumă tristă. Glumă care îşi merită pe deplin, diminutivul băşcălios, romanica. Sincer, nici mie nu-mi place că am ajuns să ne persiflăm ţara. Dar, ţara asta, nu ne persiflează şi ea, la rîndul ei, cu vîrf şi îndesat? Ba da! Ne persiflează! Nu pe toţi. Doar pe cei care nu-s imbecili şi nu pot vota şi suporta, jugul şi jegul votat de lichelele interesate, de puturoşii asistaţi şi de analfabeţi.
Cum puteţi să credeţi că Ponta şi Firea, au căpătat brusc conştiinţa unor personalităţi politice responsabile, cînd de fapt, ei îl vor dat jos pe Dragnea, numai pentru că, punctual, Ponta a găsit momentul de a se răzbuna, iar madam Firea, n-a vrut să joace rolul de ţap ispăşitor, al danjarmeriadei din 10 august? Apoi. 
Cum se formează massa critică de suguşare a încă unui lider politic din pesede, este atît de previzibil, încît mi-e lehamite să mai amintesc. Aşa că. Mustăcel este terminat, altcineva îi va lua locul, tot vremelnic J Toţi şefii pesedişti se visează longevivi dpdv politic ca ceauşeşcu, dar toţi sunt mai vremelnici decît se aşteptau ei, şi susţinătorii lor, cei mai fideli. De aici şi lungile perioade de tăcere în partid (supuşenie vicleană la pîndă) de aici şi ascuţirea securilor de război cînd, după ce liderul vremelnic încearcă să devină stăpîn absolut peste această gaşcă haotică de penali hrăpăreţi, începe să-şi arate limitele de politruc fără viziune şi fără context istoric favorabil, aşa cum a avut, ceauşescu. Şi începe să lase dîre de sînge, pe care haita le adulmecă şi le vînează cu satisfacţie.
Gata, că mai avem două săptămîni de viaţă canadeză, mirifică J

Metro


Aici dorea Silvia să ajungă, în ziua în care pînă la urmă, ne-a dus Robert la minunata Basilique Sainte-Anne-de-Beaupre. Punct de reper, Magazinul Simmons, cel în care am fost alungaţi de preţurile piperate. Am plecat de acasă fără grabă, vremea nici nu prea ne îndemna la plimbare, dar, nici să mai stăm în casă ca ieri, nu prea ne venea, că mîine se fac deja, patru săptămîni de cînd suntem aici, şi mai avem numai două…
Ne-am îndemnat la drum, şi haideţi orăşenilor la Mall-ul din Quebec, că asta s-a dovedit a fi pînă la urmă, Simmons: doar o părticică dintr-un imens Mall, cu magazine de tot felul, haine, încălţăminte, bijuterii, cofetării, cafenele, etc etc etc, pe care le-am străbătut uşurel la pas, că Silvia mă tot îmboldea să-mi cumpăr măcar un puloveraş, ceva, că prea subţirel sunt îmbrăcat.
Subţirel nesubţirel, chiar dacă frigul a început să muşte (şi muşcă nu glumă, începînd de astăzi muşcă vîrtos!), mai tare muşcă preţurile de pe aici, decît frigul: de pe la 80 de dolari pînă pe la mai mult de trei sute, un pulover subţirel, aproape anemic, chiar nu-mi trebuie. Repet, un dolar este egal cu trei lei. Si eu care speram să-mi cumpăr de aici, o canadiană veritabilă J Abia acum înţeleg privirea pe care mi-a adresat-o Robi, cînd i-am spus ce vreau J
Limpede: nu vom cumpăra de aici, nimic, pentru mine. Dacă Silvia vrea să-şi cumpere ceva, treaba ei, nu mă bag, nu mă amestec, că aşa am procedat toată viaţa noastră, de pînă acum. Robert m-a întrebat o dată, chipurile în glumă, dar de fapt serios, cum de mă înţeleg cu mama; mai ales cînd este scorpie J Greu de explicat cum te împaci cu o femeie inteligentă, sigură pe ea şi independentă dar, dacă te numeşti, tibi, şi o iubeşti necondiţionat, iată, am ajuns la 42 de ani de convieţuire paşnică şi fericită. Simplu?  
Revenind la Mall. Pînă la urmă, după ore de cutreierat fără nici-o finalitate comercială, am intrat şi la Metro, magazinul alimentar de aici. Fraţiloooor, vă spun cu inima pe mînăăăă (adică invers, dar contează?) J că murea ţăranu’ de orăşanu’ şi n-ar fi aflat ce este acela un magazin cu delicatese, dacă n-aş fi ajuns aici. Vladimire, tată, te cam lauzi tu cu magazinul tău. Aici să vezi marfă calitatea întîia! Şi bunătăţuri peste bunătăţuri; am văzut ce neam de neamul meu n-a mai văzut: J file de ton (nu conservele alea nenorocite), dorada regală şi tilapia, sturion afumat, pulpă de vacă marmorată cu grăsimioară, aşa cum este şi carnea de porc, brînzeturi fine de tot felul, foarte multe alte bunătăţuri, bani să ai, că are balta peşte J
La raionul de carne, cînd un nene a văzut că nu prea ştim ce vrem, şi-a oferit imediat, ajutorul! J De unde să ştie acel nene, că Silvia chiar dacă întreabă, TOT ce vrea EA, cumpără? J
Am luat cam ce ne poftea inimioara, am plătit şi hai acasă. La ieşirea din Metro, un butic. Întreb dacă au ţigări, au. Întreb de care şi în loc de răspuns, primesc o privire ostilă. Calm, o întreb pe vînzătoare ce marcă de ţigări are şi cît costă. Tot ce primesc drept răspuns, este o cascadă de vorbe iritate, aproape ţipate şi cam atît. Calm, spun că de fapt, vreau să cumpăr; nu întreb numai de curiozitate. Îmi arată cu mîna undeva, o cutie la nivelul tejghelei. Îi spun că habar nu am ce fel de ţigări sunt acelea şi repet, vreau să le văd înainte de a cumpăra. Catadicseşte în final să-mi arate un pachet de ţigarete dar, m-a apucat lehamitea şi decid să-l cumpăr oricum şi să plecăm naibii de aici, pînă nu-mi sare şi mie, muştarul. 10 dolari şi ceva, plus taxe, adică vreo 13 dolari, 25 de ţigarete. Scump părinte? Foarte scump! J
Totuşi îmi vine greu să înţeleg isteria declanşată aici, împotiva fumătorilor. Dar cred că această isterie este lesne fructificată de reţelele de traficanţi; nu l-am întrebat direct pe Robert dar, am înţeles că ştie de existenţa lor. Probabil că aşa este omul construit: pe un munte de uitare. Nu învăţăm lecţiile servite în istorie, nicidecum. A fost uitat Capone, a fost uitată lecţia represivă a totalitarismelor de orice fel. Suntem amnezici.
Hai acasă. (ce uşor denumim acasă, orice loc în care locuim, fie şi temporar) De ce? Nu ştiu şi nu am chef de filosofat, acum, pe această temă.
Suntem în cel de-al doilea autobuz şi ne sună Robi. – Unde sunteţi? – La un sfert de oră de casă. – Bine.
Ajungem, este şi el aici, a venit să mănînce papa bun de la mami J şi pleacă înapoi, la treburile sale. Înainte de a pleca, iscodeşte prin sacoşe, îi place ceea ce vede (este la fel de pofticios ca mine J ) şi parcă nu s-ar mai da dus de-acasă, pînă nu gustă bunătăţurile J
Apuc să-i descriu conversaţia cu madam tutungioaica, îi reproduc exact ce suită de cuvinte am folosit şi-l întreb ce am greşit. – Nimica. Sunt nişte ţăcănite. Toate astea care vînd ţigarete sunt scăpate de la ospiciu. M-am mai liniştit o leacă J
Gust sturionul afumat, mama mia! ce bunătateeeee! Nu-i prea sărat, dar merge perfect cu pîinea unsă cu un strat de unt. Eu prefer untul Prezident. Şi bineînţeles, cu un pahar de vin roze. Trec la caşcavalul maturat doi ani. Eu nu muşc din felie ci, întotdeauna îl rad cu o răzătoare fină, şi, rîşnesc puţintel piper, peste. Astfel, se topeşte încetişor, iar cerul gurii este invadat de toate aromele. Bun. Hai să gust şi vinul quebecos pe care l-am cumpărat aici. Abia acum privesc eticheta mai atent, şiiiiii, ţea-păăăăăă! Nu este vin ci, este cidruuuu! J Trebuia ţăranu’ de orăşanu să treacă oceanu’ca să guste din cidreanu J Niciodată n-am avut încredere în cidrul expus prin magazinele bucureştene deşi, poftă mi-era, că am citit prin nişte cărţi că nu-i tocmai o băuturică rea. Aşa şi este, este o băutură destul de bună dar, prefer totuşi vinul roze. Tot este bine că măcar acum, dacă tot ştiu ce este şi cidrul, să nu mă mai păcălesc şi a doua oară. Acum, ştiu de ce m-am păcălit: cidrul era expus în raionul de vinuri bune, şi mai avea şi culoarea roze. Şi cum nu m-am uitat decît să văd dacă este autohton, am luat-o J
Nu închei relatarea înainte să repet că, aici, dacă nu ai automobil, eşti la îndemîna ploii. Cînd am plecat din Mall şi am luat primul autobuz către Levis, şoferul s-a uitat destul de mirat la noi. Dar cînd am văzut aceeaşi mirare la şoferiţa de pe bus 35 R, cel care ne lasă lîngă casă, am priceput că lumea, chiar dacă mai circulă cu autobuzul, atunci cînd merge la cumpărături, merge cu maşina. Să fi văzut ce mutre au lungit şoferii – şi călătorii – cînd au văzut că ne luptam cu ditamai sacoşele J

luni, 15 octombrie 2018

Iar pe drum pe drum pe drum


Odată ieşiţi afară, la soarele generos, care ne încinge în ciuda unui vînticel rebel, ne îndreptăm, cum altfel? spre magazinele de suvenire J
Am ieşit din catedrală coborînd o frumoasă scară de beton şi ne-am îndreptat spre o fîntînă arteziană în mijlocul căreia tronează firesc, Sfînta Ana.
Drept în faţă se vede un han la care trag mulţi pelerini veniţi din toate colţurile lumii şi un restaurant.
Pe dreapta, se vede o străduţă pe care după ce o traversezi, ajungi la trei magazine de suvenire laice.
În stînga, după ce traversăm o cale ferată ajungem în faţa altui magazin de suvenire şi la o prăvălie evreiască unde contra a 13 dolari poţi vedea diapozitive (sau cam aşa ceva) din Jerusalim. Mulţumim frumos dar nu, noi am fost şi am văzut Ţara Sfîntă pe viu. N-aş plăti atîta pentru nişte imagini, nici dacă aş fi murit şi înviat ca Lazăr J
Iată şi un tren format din două vagoane, care după ce ne asurzeşte cu ţignalele sale, opreşte gîfîind, exact lîngă Catedrală.
– Dacă vreţi să reveniţi, puteţi lua acest tren din Quebec şi nu vă costă decît 150 de dolari. – De persoană? – Da. Nu spuneam eu că fără Robert, slabe speranţe să alungem şi aici? Trenul este scump, nu ştiu de ce, la fel cum a fost şi în Elveţia. Chiar şi raportat la salariile localnicilor, trenul este foarte scump.
Traversînd către magazine, firesc, am călcat pe iarbă J amintindu-mi pentru a cîta oară, imbecila plăcuţă avertizoare din parcurile copilăriei mele.
Ce-mi oferă Silvia, la un moment dat? Un fruct cules dintr-un măr pădureţ. Iată deci, unde era Eva mea personală, ispitindu-mă. Chiar aicişa! J
Tandemul a reintrat în febra cumpărăturilor. Cei doi sunt la magazinul de suvenire al Basilicei umblînd după ei ştiu ce. Mie nu-mi mai trebuie. Vorba ceea: ai văzut un astfel de magazin, le-ai văzut pe toate. Prefer să stau pe o bancă la umbră, mai scriu, mai privesc lumea şi mă bucur de vremea însorită, fin mîngîiat de o briză uşoară. Ce n-am reuşit? Să fotografiez un pescăruş. Asta e, poate altădată.
Deocamdată, aşteptînd  Tandemul (ştiu, am de aşteptat, că amîndoi sunt năzuroşi J ) văd în parcarea din preajmă (sunt două, una particulară) mai multe autocare; unele pleacă, altele tocmai sosesc. Basilica este vizitată de foarte mulţi turişti (cam un milion anual) şi nu pretinde taxă, cum fac altele.
Trecem iar prin această localitate. Vile vile şi iar vile şi nici-un magazin.
– Cum îşi fac localnicii aprovizionarea? – Păi, o dată pe sptămînă de la Quebec. Poate chiar la două săptămîni. Sunt adepţii congelatorului. – Chiar şi pîinea o mănîncă din congelator? – Păi, da.
Nu cred că mi-ar plăcea aşa ceva deci, NU ne vom muta aici J Serios vorbind, nu mi-ar plăcea o astfel de viaţă. Sînt eu cam ţăran de felul meu dar, ceva mai citadin decît sătean. Tata a fost primul din neamul nostru care a lepădat opincile şi obielele pentru pantofi şi pentru ciorapi. Ba, o vreme, deşi purta pantofi, nu renunţase la obiele. Eu n-am folosit aşa ceva, m-au scutit de plăcerea asta J Despre Robert, cred că habar nu are ce-s acelea, obiele. Chiar, mai ştie cineva? 
Hai mă, că m-am grăbit. Uite, au şi magazine: pizerie, barber shop, servicii funerare, or mai fi şi altele, mai ştii?
Bon. Am ieşit la autostradă şi direcţia Quebec. În dreptul localităţii Îngerul păzitor, în loc de pasaj, semafor. Huo J Mai mergem ce mai mergem, o altă localitate, alt semafor. Huo J Firesc, aglomeraţie.
Am mai văzut aşa ceva, prin Turcia, mai de mult, acum vreo şapte sau opt ani. Or fi remediat problema? Sau n-au timp pentru că, Erdogan. 
Am observat aici, în Canada, că în preajma marilor oraşe sunt zeci de firme care oferă tot felul de servicii. Nelipsite sunt peste tot, automobilele, care chiar nu au cum să lipsească, apoi enorm de multe rulote şi autorulote (melci cu supraviteză J ) Să fie canadienii turişti chiar de împătimiţi? Aşa se pare. Oricum, Robert a deprins de pe cînd era mititel, acest nobil microb J Şi am mai remarcat la Robert că este foarte bine informat cam despre toate. Ar putea să fie ghid profesionist oricînd dar, nu cred că este interesat de aşa ceva.
Iar suntem pe teren care ne este familiar. Am depăşit Cascada Montmorency pe dreapta, am trecut de podul către Ille d’Orleans pe stînga, în zare se văd zgîrie norii din Quebec. Am intrat în oraş şi iar vedem locuri care ne sunt familiare cum este şi Piaţa din Portul Vechi, unde oprim şi unde mai învăţ ceva: intri cu auto şi primeşti un bon; dacă nu cumperi nimic, la ieşire plăteşti staţionarea, plată de care eşti scutit, fie şi dacă ai cumpărat ceva, cît de puţin (bonul este ştampilat de vînzător).
Am trecut pe lîngă acea gară subtraversată de tunel. Se numeşte Gare du Palais. Este chiar lîngă piaţă şi aici opreşte şi bus 11. Bine de ştiut. 
Pentru că nu i-a plăcut marfa din acea piaţă, Tandemul a pus la cale să mergem în altă parte: un magazin ţinut de ruşi, care închideau astăzi duminică fiind, la ora 17. Deci talpă la podea că vremea se cam apropie. La o intersecţie, o tinerică se învîrtea pe lîngă maşini cu un pahar de plastic în mînă. N-am văzut pe nimeni miluind-o. Dar nici bruscînd-o. Pur şi simplu, o ignorau. Şi mi s-a strîns inima. Dacă o fi vreo compatrioată?
Magazinul lui Vladimir; chiar aşa se numeşte – chez Vladimir – nu-i deloc prea mare. Poate cam 20 sau 25 de metri pătraţi. Delicatese fine, scrie la intrare. Mare parte chiar sunt, mezelurile de exemplu. Nu ştiu de ce am io’ o fixă cu perizeru’. Ştiu că acum nu se mai găsesc mezelurile copilăriei mele fără aditivi, fără E-uri sau mai ştiu eu, ce. Dar. Tot le mai cumpăr cîteodată, măcar să nu le uit gustul. J Ei bine, am cumpărat de la Vladimir o felie de parizer groasă de un deget şi parol că a fost la fel de bun ca cel de pe vremuri! Şi mai are Vladimir pe rafturi tot felul de borcane cu zacuscă şi alte chestii asemănătoare, borcane cu dulceţuri şi cu miere, conserve fine de peşte (bune bune bune) şi alte chestii îmbietoare. Cum de lipseşte tocmai votca? Mister J Tandemul voia de fapt, nişte varză, ca să construiască Silvia neşte sarmăi ca la moldovenia, bre J
Abia acum în drum spre casă am aflat cum se numesc cele două poduri care leagă Levis de Quebec. Podul de fier (cam ruginit) se numeşte Pont du Quebec, iar cel de beton se numeşte Pont Pierre Lapont. Am aflat. Şi? J