joi, 29 decembrie 2011

Tăcerea dintre ani

Curge şampania şi ard artificiile şi strigătele voioşiei umplu cerul de speranţă. Se mistuie bucatele îndelung aşteptate şi bucuria irumpe în tonuri sidefii. E marea trecere dintre ani. E revelionul. Cupele de licoare se ridică înspre speranţa că va fi mai bine. Va fi?
Vă urez dragilor, de pe acum : La Mulţi Ani!  

marți, 27 decembrie 2011

Sfantul Stefan

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Sfântului Apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, unul din cei şapte diaconi.
S-a făcut odată întrebarea între iudei, saduchei, farisei şi elini despre Domnul nostru Iisus Hristos. Unii spuneau că este prooroc, alţii că este înşelător, iar alţii că e Fiul lui Dumnezeu. Atunci Ştefan a stat pe loc înalt şi a binevestit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: "Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi s-a tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul care nu s-a îndoit în Hristos. El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi curata Fecioara, cea aleasă înainte de întemeierea lumii. El a luat neputinţele noastre şi a purtat slăbiciunile noastre. Pe orbi i-a luminat, pe leproşi i-a curăţit, pe demoni i-a izgonit". Când l-au auzit grăind aşa, l-au dus în sinedriu la arhierei, că nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care grăia.
Intrând înăuntru au adus nişte bărbaţi care au zis: "L-am auzit că a grăit cuvinte de hulă împotriva locului celui sfânt şi a Legii" şi alte cuvinte, aşa precum se scrie în Faptele Apostolilor. Şi când s-au uitat la el au văzut faţa lui ca faţa de înger. N-au mai putut răbda ruşinea biruinţei; l-au lovit cu pietre şi l-au omorât. Iar sfântul se ruga pentru ei zicând: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!". Dumnezeiescul şi întâiul mucenic Ştefan, prin aşa socotita lui cădere, a doborât pe împotrivă-luptătorul diavol şi s-a odihnit cu somnul cel dulce, arătând minunate moaştele sale. Nişte bărbaţi evlavioşi au luat acele sfinte moaşte, le-au pus într-o raclă făcută din lemn de Persia, l-au acoperit şi l-au aşezat alături de templu. Gamaliel, învăţătorul de Lege, şi Avelvus, fiul lui, crezând în Hristos, au fost botezaţi de apostoli.

Sursa  http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie27.htm


Coborînd dealul dinspre Grădina Ghetsemani, după ce treci de Biserica Mormîntului Maicii Domnului, traversezi o stradă şi după ce mai urci cale de cîteva sute de metri, te găseşti în faţa uneia dintre porţile prin care se poate intra în cetatea veche a Ierusalimului. Aceasta este poarta Sfîntul Ştefan, poartă care pe vremea stăpînirii otomane, s-a numit Poarta Leilor. Imediat ce păşeşti dincolo de poartă, pe dreapta, se află o locuinţă în care se spune că s-a născut Fecioara Maria, cea care l-a născut pe Mîntuitorul creştinilor, Domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.

La Mulţi Ani tuturor Ştefaniilor şi Ştefanilor! 

luni, 26 decembrie 2011

SHAFIQUE Keshavjee

La editura Nemira a apărut în 2011 o carte despre care nu ezit să afirm că nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui, credincios sau ateu. O carte care se adresează tuturor  celor care îşi pun probleme existenţiale. Cartea se numeşte: Regele, înţeleptul şi bufonul – marele turnir al religiilor.
Autorul, Shafique Keshavjee “s-a născut în Kenia, în 1955, a locuit pentru scurt timp în Anglia, iar în 1963 s-a stabilit, împreună cu familia, în Elveţia. Licenţiat în ştiinţe sociale şi politice, el a fost vreme de trei ani secretar general al Groupes Bibliques des Ecoles et Universites, din Elveţia Romandă.  S-a specializat în istoria comparată a religiilor, iar teza sa de doctorat (Mircea Eliade et la coincidence des opposes ou L’existence en duel) a fost recompensată cu Premiul Societăţii Academice din Vaud “pentru un studiu de excelenţă dedicat gîndirii lui Eliade”. Timp de 15 ani a fost pastor la biserica reformată din cantonul Vaud.
Ca şi alte cărţi de mare valoare, şi aceasta mi-a fost recomandată, de Teofil.
Scrisă sub forma unei poveşti gen o mie şi una de nopţi, amintind vag de Turnirul Kazar sau de altă carte oarecum asemănătoare, Dialog între un filosof, un iudeu şi un creştin – Abelard, (Polirom- 2008) lectura acestei cărţi ne poartă cu subtilitate în textura de asemănări şi  diferenţe dintre marile curente religioase ale lumii, respectiv iudaism, creştinism, islam, budism, hinduism. Plus dizertaţia ateului-filosof.
“Într-o ţară îndepărtată trăia un popor paşnic… problemele lumii nu ajungeau decît rareori pe frumoasele sale plaje… locuitorii săi îşi consacrau cea mai mare parte a timpului muncii şi familiei, distracţiilor şi prietenilor… de la un timp însă ceva nelămurit se schimbase…atmosfera devenise încărcată, ca stăpînită de un zgomot surd care anunţa o mare furtună… în această ţară trăia un rege… preţuit de toţi, era mîndru de înfăptuirile lui… dintre toate calităţile regelui, cea mai importantă era capacitatea de a-şi recunoaşte propriile limite… în orice împrejurare critică, nu ezita să-l consulte pe cel căruia toţi îi spuneau înţeleptul… cum regele era destul de priceput pentru a recunoaşte că şi înţelepciunea are limite, îi plăcea să-l consulte şi pe acela pe care îl numea cu afecţiune, bufonul.”
 Într-o noapte, cei trei au avut un vis pe cît de asemănător, pe atît de neliniştitor. Semne divine păreau să indice că aveau să se producă schimbări mari. Înţeleptul nu avea o pregătire teologică aprofundată, deviza sa fiind:
“înţelepciunea, înseamnă să laşi să crească ceea ce se naşte, să savurezi ceea ce s-a copt şi să laşi să piară ceea ce a murit.”
Neştiind să tălmăcească acele vise dar amintindu-şi de Mircea Eliade pe care îl citise în tinereţe, i-a spus regelui:
“totul este semn, totul este hierofanie, manifestare a sacrului. Şi mai trebuie să ştii să priveşti”.
Dar şi-a amintit şi de Nietzsche, care decretase că Dumnezeu a murit.
“ Dar regele deja nu-l mai asculta. Ridicîndu-se şi apropiindu-se de fereastră, îşi privi cu atenţie ţara. – Le-am dat muncă şi dictracţii, pîine şi jocuri. Dar ceea ce lipseşte poporului meu este un SENS care să-i orienteze. Poporul meu are nevoie de o religie adevărată!”.
Acestea fiind zise, regele a hotărît să organizeze Primul Mare Turnir al Religiilor.
Minunat prilej pentru autor să descrie în spirit analitic-comparativ atît trăsăturile celor cinci curente religioase denumite mai sus, cît şi limitele raţiunii filosofice atunci cînd vine vorba despre sacru. Rînd pe rînd, invitaţii vorbesc în faţa unui juriu, apostrofaţi uneori de bufon şi atent  moderaţi de înţelept, totul sub patronajul regelui.
Minunat prilej pentru cititorul obişnuit să se familiarizeze cu principalele trăsături ale acestor religii, cu diferenţele  dintre ele dar mai ales cu apropierile dintre acestea. Nu lipseşte un uşor iz de intrigă poliţistă (cine a atacat-o Amina, pe fata musulmanului prezent la dezbateri?) şi nu lipseşte nici măcar o uşoară intrigă amoroasă: se poate concretiza iubirea Aminei pentru rabinul prezent la Turnir? Mai ales, se poate concretiza sub semnul creştinului care ar putea să îi unească? Să însemne această parabolă, nevoia unui Ecumenism absolut? În definitiv, aceste trei mari religii se revendică toate, de la Vechiul Testament, pe care autorul îl numeşte foarte inspirat, Primul Testament.
Vă las să descoperiţi singuri deliciile acestei minunate cărţi! Vă asigur că merită.

duminică, 25 decembrie 2011

Life in picture - 8

Sărbătorim acest Crăciun, împreună cu Costin Comba
.

Sursa http://desydemeter.wordpress.com/2011/12/23/craciunul-in-artele-plastice/

CRACIUN FERICIT! tuturor vizitatorilor acestui blog!

Rugaciune de Craciun

      .
    Tata ceresc, Iti multumesc ca L-ai trimis pe Fiul Tau Isus pe pamant. Noi nu sarbatorim doar nasterea Lui in iesle, ci si motivul venirii Sale – moartea Lui pe cruce. Iti multumim ca dai viata vesnica fiecarui om care accepta darul Lui de mantuire.     Tata, Iti multumesc pentru familia mea. Nu ne este intotdeauna usor in viata, insa stim ca Tu intotdeauna esti cu noi. Asa cum spune Cuvantul Tau, niciodata nu ne lasi si nu ne parasesti. Iti multumesc pentru dragostea care ne leaga impreuna si ca intotdeauna ne porti de grija in nevoile noastre. Te rog sa ne unesti si mai mult in anul care vine. Te iubim si dorim ca timpul de sarbatoare sa fie o zi memorabila. 
    In numele lui Isus, Amin.

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Colind special

.Acest colind a fost înregistrat pe 31 decembrie 2010 în Betlehem, lîngă Biserica Catolică a Nativităţii

CRĂCIUN FERICIT  tuturor!

vineri, 23 decembrie 2011

Sfintirea vinului

Am găsit pe un blog (pandhoraa) un splendid vers dedicat vinului şi cum tot încep Sărbătorile de Iarnă mi-am adus aminte că într-o carte a lui Jean Delumeau, Liniştiţi şi ocrotiţi, (vol I pag 36 Editura Polirom anul 2004) am găsit un text care vorbeşte despre ritualurile de sfinţire a vinului în diverse regiuni ale Europei. Redau o parte a textului: “În ţările germane, vinul sfinţit se numea vinul Sfântului Ioan (evanghelistul), pentru că era de obicei exorcizat cu prilejul sărbătorilor respective. Un ritual austriac din  secolul al XII-lea cuprinde următoarea formulă, rostită de preot după un psalm, Kyrie, Tatăl nostru şi Crez:
Te exorcizez, făptură a vinului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, ca să fie izgonit din tine, prin puterea sfîntului şi a Domnului nostru, tot ce este vătămător şi potrivnic mîntuirii oamenilor…
… Doamne spulberă vicleşugurile diavolului cel mincinos, vrăjmaşul nemului omenesc. Revarsă-ţi binecuvîntarea şi puterea peste această băutură, prin mijlocirea sfîntului tău apostol şi evanghelist Ioan. Curăţ-o de orice otravă, alungă-i puterile aducătoare de moarte, goneşte din ea toată răutatea şi dă-le celor ce vor bea dintr-însa ochi să te vadă, urechi să te audă, inimă să-ţi priceapă măreţia. Prin rugile şi vrednicia sfînţilor tăi, păzeşte-i pe ei de tot răul şi du-i în împărăţia ta de slavă, unde este pace şi bucurie, în vecii vecilor.
 … Minunea  din Cana şi Cina cea de Taină veneau în chip firesc în sprijinul unor rugăciuni care cereau vinului sfinţit să izgonească toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi şi să-i păzească pe credincioşi de bolile care ucid trupul şi sufletul.”  
Voi, beţi vinul abia după ce este sfinţit? 

Problema

Un rabin povesteşte: - Doi bărbaţi coboară printr-un coş. Unul este curat, celălalt este murdar. Care din cei doi va merge să se spele?, îl întreabă el pe unul dintre discipolii săi. – Cel care este murdar, spune acesta. – Nici vorbă!, spune rabinul. Acela care este curat. Văzîndu-şi tovarăşul murdar în faţa lui, îşi spune: - dacă este murdar, înseamnă că şi eu trebuie să fiu, deci este nevoie ssă mă duc să mă spăl. În timp ce acela care este murdar, văzîndu-şi tovarăşul curat, îşi zice: - dacă el este curat, şi eu trebuie să fiu. Deci nu am nevoie să mă spăl. Şi rabinul continuă atunci: - Doi bărbaţi coboară printr-un coş. Unul este curat, celălalt este murdar. Care din cei doi va merge să se spele? – Cel care este curat, răspunde cu entuziasm discipolul. – Nici vorbă! Acela care este murdar. Văzîndu-şi mîinile pline de funingine, îşi spune: - sînt murdar. Trebuie neapărat să mă duc să mă spăl. În timp ce acela care este curat, văzîndu-şi mîinile curate, îşi spune: - cum nu sînt murdar, nu am nevoie să mă spăl… Am încă o întrebare să-ţi mai pun, continuă rabinul. Doi bărbaţi coboară printr-un coş. Unul este curat, celălalt este murdar. Care din cei doi va merge să se spele? Discipolul crede că într-adevăr a înţeles. – Murdarul şi curatul! Exclamă el. – Cu totul fals! Strigă iar rabinul. Tu n-ai înţeles că, dacă doi oameni coboară printr-un coş, este imposibil ca numai unul să fie murdar, iar celălalt să rămînă curat. În realitate, cei doi nu puteau să fie decît murdari! Cînd o problemă este greşit pusă, toate soluţiile sunt false.
- - -
De ce nu formulează oamenii corect întrebările? De ce oamenii nu mai gîndesc?

marți, 20 decembrie 2011

luni, 19 decembrie 2011

Daruri pentru maine

Cred că imprecizia plină de farmec a limbii române iar ne joacă feste. Cuvîntul dar are mai multe înţelesuri: cadou, ciubuc, drept subînţeles, îndoială, alternativă; poate or mai fi şi altele pe care nu le ştiu eu.
Hai să ne referim strict la sensul de cadou. Ce cadou ar fi mai potrivit pentru ziua de mîine? Ce DAR valoros le putem oferi, generaţiilor viitoare? Ce altceva dacă nu, chiar valorile noastre, valorile cu recunoaştere inclusiv internaţională?  
Asist siderat de cîteva zile încoace, la atacuri susţinute masiv împotriva unui om valoros, Ştefan Hruşcă. Am văzut pe la diverse televiziuni cum nişte neica nimeni îl atacă pe acest artist desăvîrşit, sub cele mai meschine pretexte: ba că vine în ţară numai de sărbători, îşi ia DARUL şi pleacă înapoi în Canada în care a emigrat ca un…. Ba că este complet depăşit. Anacronic. Ba că nu ştiu ce alte motive ticăloase. DAR. Adevărul este cu totul altul. Adevărul este că în oceanul de nonvaloare care a manelizat cultura română, Ştefan Hruşcă vine ca un adevărat turnesol să demaşte impostura. Ştefan Hruşcă vine şi repune cît de cît, firescul la locul său. Ştefan Hruşcă denunţă prin statura sa artistică impostura, şi arată că ţara asta a avut şi încă mai are, şi altfel de artişti decît nulităţile promovate cu osîrdie pe la televiziunile imbecilizatoare.
Nu cred că le putem oferi generaţiilor viitoare pentru zilele de mîine, un cadou mai mare decît valoarea autentică. Cine se teme de Ştefan Hruşcă? 

joi, 15 decembrie 2011

Betlehem

Pe străduţele din Betlehem. Decembrie 2010.
.

VLADIMIR I. GHICA

Curriculum Vitae. Document din arhivele Vaticanului.
#
Născut la 25 decembrie 1873 la Constantinopol (unde tatăl său este reprezentant al Guvernului român). Botezat în Biserica Rusă.
Aparţinînd unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Valahiei şi al Moldovei, zece suverani şi în care a domnit de 21 de ori.
Nepot al ultimului domn naţional al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849 – 1857).
Fiu al Generalului Prinţ Ioan Ghika (1830 – 1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de război şi fost Ministru Plenipotenţiar (Viena, Constantinipol, Sankt Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al ţării pe lîngă Ţar, la Petrograd.
Studii în Franţa. Bacalaureatul la 15 ani. Licenţiat în drept; urmează în acelaţi timp cursurile de licenţă în litere (filosofie şi istorie), în ştiinţe (chimie), şi Şcoala de Ştiinţe Politice (l’Ecole des Sciences Politiques).
Evoluţie catolică încă din tinereţe, bazată numai pe lectură şi pe rugăciune, fără a întîlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate.
Face profesiunea de credinţă catolică la 15 aprilie 1904, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfîntului Dominic, în mîinile P. Lepidi OP, Magistru al Sacrelor Palate, în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Fruhwirth, a reverendisimului pr. Emmanuel Bailly, superiorul general al Augustinienilor, şi a D-lui Francois Paris.
Este primit la cîteva zile după aceea de Sanctitatea sa Leon al XIII-lea, în acelaşi timp cu vara sa, Regina Natalia a Serbiei (convertită şi ea la două zile distanţă). Sanctitatea sa îşi exprimă dorinţa de a nu-l vedea abandonînd complet ritul oriental.
La sfatul şi la indicaţiile Eminenţei sale  Cardinalul Vives, care îl consideră fiu spiritual, pentru a putea da curs unei vocaţii religioase foarte clare şi unei vocaţii sacerdotale lipsite de orice îndoială, începe studiile de Filosofie şi Teologie la Dominicani la Roma. Licenţă în Filosofie; Doctorat în Teologie (1906).
Se întoarce în ţară şi, fiindcă nu îşi poate încă urma vocaţia, îndeplineşte, după indicaţiile date de însuşi Sfîntul Părinte, timp de mai mulţi ani, rolul puţin obişnuit de misionar laic. În timpul acestor ani de apostolat rodnic (convertiri, propagandă, fundaţii, etc.) este de remarcat, mai ales, stabilirea, prin grija sa, a primelor opere de caritate catolice. Le aduce clandestin, dar cu succes, pe Fiicele Carităţii ale Sfîntului Vicenţiu de Paul la Bucureşti şi face din casa lor centrul acţiunii catolice din România. Este, de asemenea, în acea vreme, iniţiatorul comunităţii şi bisericii romîne-unite din Bucureşti. În 1907, organizează, împreună cu Fiicele Carităţii, ambulanţele pentru victimele teribilei revolte ţărăneşti din anul acela. În 1912-1913, înfiinţează cu ele unul din lazaretele pentru holerici, se închide împreună cu cîteva mii de bolnavi, pentru a-i ajuta material şi spiritual, şi ia nu holera, ci medalia militară care îi este decernată, în afara regulilor obişnuite, în calitate de civil.
În timpul Marelui război, se ocupă la Roma, alături de fratele său, Mionistru pe lîngă Regele Italiei, de bolnavi şi răniţi, formează Legiunea romînă în 1917, şi îndeplineşte mai multe misiuni diplomatice oficioase pe lîngă Curia Romană.
După Război, fără să se dezintereseze de operele sale din România, de care se ocupă de la distanţă şi care capătă din nou un mare avînt, ia parte, la Paris, mai ales prin lucrări literare, la mişcarea de reînnoire catolică franceză, publică un număr  de articole în reviste ( Correspondant, Revue hebdomadaire, Pensees pour la suite de jours, L’Heure sainte).
Fiind îndepărtate obstacolele din calea vocaţiei sale, cu totul exterioare de altfel, este hirotonit preot la 7 octombrie 1923, în biserica Lazariştilor, de către Eminenţa sa cardinalul Dubois, aparţinînd nominal de Dieceza de Paris. 
La 25 februarie 1924 este autorizat de către Sfîntul Scaun să înfiinţeze Asociaţia Pioasă a fraţilor şi surorilor Sfîntului Ioan, grupare avînd la bază Euharistia şi activitatea misionară.
La Paris, se îngrijeşte de străini, în biserica cu acelaşi nume; şi a început din 1925 evanghelizarea periferiei roşii, la Villejuif, într-o baracă de lemn, în care a trăit ca un Robinson apostolic, cu mai multe mîngîieri şi roade decît se spera la prima vedere.
A trăit de la convertire (1902) pînă în prezent urmînd un regulament de viaţă care a comportat în lume, şi după aceea, practicarea celor trei voturi, cu o adaptare specială destul de suplă pentru ascultare. A făcut în 1903 votul de a nu accepta nicio demnitate ecleziastică dacă ar primi hirotonirea, pentru a nu avea decît o autoritate morală în ochii tuturor. Vot dezaprobat, este adevărat, de directorul sau Pr. Lepidi, şi considerat perimat de către Nunţiul la Bucureşti, Mgr Dolci.
Terţiar al Sfîntului Francisc şi al Sfîntului Dominic în acelaşi timp, printr-un privilegiu special acordat de Pius al X-lea.
Membru al micului Oratoriu al Sfîntului Filip Neri, din Londra.
Beneficiază, prin bunăvoinţa Sanctităţii Sale Pius al XI-lea, de facultatea de a celebra în cele două rituri, latin şi oriental.
Membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale (de aproximativ 8 ani).
Decorat cu Legiunea de Onoare (Ofiţer).
Decorat cu Medalia militară română, de aur, cu titlu în mod excepţional civil.
Decorat cu ordinul Sfîntului Sava (Ofiţer), conferit de către vărul său, defunctul rege Alexandru al Serbiei.
- - -
Sursa: Monseniorul – Horia Cosmovici – Galaxia Gutenberg – carte apărută cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti – 2011 (ed a II-a).

marți, 13 decembrie 2011

WW – 15 ( 14 decembrie)

WW, este ideea lui CARMEN 

Eu propun o scurtă incursiune în timp : 
Primii la Polul Nord, au fost Roald Amundsen  şi însoţitorii săi (în 1911).



Ultimii pe lună, au fost: comandantul navei Apollo 17, Eugene Cernan, pilotul capsulei spațiale Ron Evans și Harrison „Jack“ Schmitt ca pilot al vehicolului selenar, Challenger (în 1972). 



Unde suntem noi ? 
.

luni, 12 decembrie 2011

Nopţi la Serampore – Mircea Eliade

Tot despre ieşirea din timp este vorba şi în această nuvelă. Trei prieteni, se duc adeseori la bungaloul unui cunoscut al unuia dintre ei, bungalou aflat într-o pădure. La un moment dat, toţi trei sunt proiectaţi în afara timpului prezent şi asistă la o întîmplare care fusese baza unei legende, o întîmplare tristă în care soţia unui hindus fusese răpită şi asasinată de un musulman. Este posibil acest lucru? Poate da, poate nu, cert este că India este plină de mistere de nedezlegat. Dar. Această povestire aduce un element nou:
“ – Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult… Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crime întîmplate acum o sută cincizeci de ani prin aceste locuri. Pădurea pe care am văzut-o noi la un moment dat era pădurea de atunci; vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut. Casa lui Nilamvara era, de asemenea, o casă din secolul XVIII, una din vilele pe care am aflat că le avea el în apropierea Seramporelui şi care a fost rasă de pe faţa pămîntului. Oamenii pe care i-am zărit acolo, ducînd pe năsălia de ramuri trupul tinerei Lila, erau tot aşa, îmbrăcaţi ca în secolul XVIII, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai poartă acum în Bengal. Toate acestea le înţeleg foarte bine. Şi n-aş fi avut nici o nedumerire dacă noi, cei trei, ne-am fi trezit că asistăm la asasinarea Lilei şi la jalea casei lui Dasa. Dar noi am auzit numai ţipetele tinerei fete şi, deşi am alergat în toate părţile, n-am văzut pe nimeni; nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră. Şi apoi, acolo unde nu mai înţeleg nimic este intrarea noastră în casa lui Dasa. Ar fi firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atît şi nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întîmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezenţa noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dasa şi el ne-a răspuns… lucrurile acestea nu se îmtîmplaseră însă acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur şi simplu la o scenă demult întîmplată, ci interveneam în această scenă, modificînd-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei răspundeau…Aşadar noi n-am retrăit exact  o întîmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost proiectaţi ca martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat… Accept ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzînd în acelaşi timp cum Napoleon iese biruitor. Swami Shivananda începu să rîdă şi-mi luă braţul. – Tot raţionamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvîrşire greşit, îmi spuse el… Şi e greşit pentru că…”
Chiar. De ce este greşit acel raţionament?

vineri, 9 decembrie 2011

Secretul doctorului Honigberger – M. Eliade

  fragment
“Nu înţelegeam, şi ea stărui:                              
- Adevărul este că tata a dispărut, în înţelesul propriu al cuvîntului. Şi a dispărut, fără ca să-şi ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-şi toţi banii în sertarul biroului. Nu şi-a luat nici un act, n-a scos paşaport şi n-a scris nici-o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu  să înţelegi cît de misterioasă a părut dispariţia aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîţiva ani o viaţă destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni. Ziua şi noaptea şi-o pertrecea în această bibliotecă şi în odaia lui de culcare, într-un pat de lemn, fără saltea şi fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale şi o cămaşă de in. Acesta era costumul lui de casă, de altfel vara şi iarna. Şi în acest costum, în care n-ar fi ieşit în stradă, a dispărut. N-am putut afla dacă a dispărul în cursul nopţii, plecînd de-a dreptul de-aici, din bibliotecă sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, îşi întrerupea el lucrul: la 3 dimineaţa. Peste două ceasuri, la 5, se deştepta, îşi făcea duşul şi rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Aşa credeam noi, cel puţin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detaşase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simţeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire…
- Şi toate cercetările n-au dus la nici-un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea aşa, fără să lase nici un fel de urmă.
- Şi, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Şi aici şi în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărţile şi caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile şi portofelul cu mărunţiş. Ca şi cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp de lămurire sau de iertare… Te-aş ruga numai să nu pomeneşti mamei nimic despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiţii şi nu vreau s-o mîhnesc neţinînd seama de ele…
- - -
O jumătate de ceas în urma mea, intră doamna Zerlendi.
- Îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta intensitate, începu ea, dînd cu ochii de maldărul de caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roşind uşor. Nu trebuie să ţineţi seama de ce v-a spus ieri, fiica mea. Smaranda e o fire fantastică şi în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Şi pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudenţă la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze şi el caietele acestea, Smaranda şi-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem şi cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soţul meu, suferă de tot felul de nenorociri; cam aşa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sunt fanteziile ei şi a început să creadă în ele după ce a cetit nu ştiu ce cărţi despre Tutankhamon… Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921; poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, soimţul realităţii.
- - -
În după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise, care să-mi indice altceva decît o înverşunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciţii, mi-a atras o clipă atenţia. Erau cîteva cuvinte, tulburătoare însă pentru mine . Shambala = Agarttha = tărîmul nevăzut.
Ce părere aveţi? Există acest tărîm? Poate un om să dispară pur şi simplu?

joi, 8 decembrie 2011

Sergio Pitol – Îmblînzirea divinei egrete

Scriitor mexican născut în 1933, diplomat şi traducător, Sergio Pitol este unul dintre laureaţii (în 2005) prestigiosului Premiu Cervantes – veritabil Premiu Nobel al literaturii hispanice, care se acordă în fiecare an ( la 23 aprilie) unui autor de limbă spaniolă pentru întreaga activitate.  Cu premiul Cervantes au mai fost distinşi printre alţii şi mult mai cunoscuţii Octavio Paz, Mario Varga Llosa, Carlos Fuentes.
Înarmat cu aceste minime informaţii, am luat această carte tipărită în condiţii grafice de excepţie la Editura Art, în colecţia Laur, colecţie în care a apărut  - de exemplu - şi excepţionala piesă de teatru Toate pisicile sunt negre, a lui Carlos Fuentes.
Primul capitol, prima surpriză. Şi asta pentru că autorul, arată cum: “Un bătrîn romancier (autorul avea 55 de ani), îngrijorat de înaintarea în vîrstă, dă în vileag laboratorul şi meditează asupra materialelor cu care îşi propune să scrie un nou roman”. De fapt, acest prim capitol este un mini-eseu despre cîteva teme culturale, cîteva dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii. În finalul acestui prim capitol autorul ne spune că “Dus de mînă de către Marietta, precum Alighieri condus de Virgiliu, Jose Rosas, care în roman se va numi Dante de la Estrella, ca un omagiu adus pasiunii pentru bardul florentin, va cunoaşte parfumul unei sărbători tropicale ţinute la începutul secolului. Experienţa a fost atît de intensă încît, chiar la maturitate, personajul principal se va bate cu propriile amintiri încercînd că o clarifice. Descrierea acestei bătălii şi a unor episoade – iată misiunea pe care şi-o propune s-o realizeze bătrînul scriitor în acest ipotetic viitor roman”.
Capitolul doi “unde se povestesc diferitele aventuri ale lui Dante C. de la Estrella, licenţiat în drept, care, după părerea autorului, se înrudesc cu romanul picaresc şi culminează cu o călătorie la Istambul” este cheia de boltă a întregului roman.
Dante C. de la Estrella, venit într-o vizită pentru a încheia o afacere, în aşteptarea acelei persoane care nici măcar nu vroia să aibă de-a face cu acest personaj bizar, începe să povestească episodul care avea să îi schimbe întreaga viaţă: călătoria la Istambul, unde avea s-o întîlnească pe Marietta, divina egretă. Cum Dante nu se bucura de prea multă simpatie printre membrii prezenţi ai familiei, nici nu era ascultat cu atenţie. Dar cum vremea urîtă nu-i permitea plecarea, Dante se încăpăţînează să tot povestească greutăţile pe care a fost nevoit să le înfrunte în timpul vieţii sale. Fiecare capitol al cărţii este centrat pe cîte un episod al vieţii lui Dante, atît înainte cît şi după călătoria la Istambul. Fiecare capitol explică unele aspecte şi naşte întrebări. Deşi nu este deloc limpede ce vrea pînă la urmă autorul să demonstreze în această carte, cititorul este atras cu meşteşug să-şi pună întrebări, să-şi închipuie singur cam cum ar putea să se termine tărăşenia şi de ce nu, ce este în definitiv această egretă şi de ce a fost nevoie ca ea să fie îmblînzită?
Şi ajungem la ultimul capitol, “Unde prietenia, şi aşa capricioasă, dintre Dante de la Estrella şi Marietta Karapetiz este supusă unei grele încercări, ceea ce îi va permite cititorului să hotărască dacă această legătură este pe sfîrşite sau, dimpotrivă, la începutul unei faze mai intense, capabile să învingă depărtarea care din acel moment se va instala între ei”.
Unii critici i-au reproşat autorului că romanul este labirinti; enigmatic. Alţii au spus că “acesta nu este numai cel mai bun roman al scriitorului dar şi unul dintre cele mai bune romane ale literaturii mexicane”. Autorul s-a mulţumit numai să afirme că “cititorul e cel care încearcă să găsească cheia, să aleagă o semnificaţie, visul, delirul, veghea. Restul, ca întotdeauna, sunt vorbe”. Chiar aşa şi e: Măria Sa Cititorul stabileşte ce şi cum este o carte. Ori mie această carte mi s-a părut a fi nu bună ci, foarte bună. Nu degeaba Sergio Pitol a fost asemuit printre alţii, cu Borges şi cu Marquez. 

marți, 6 decembrie 2011

WW - 13

.Miercurea fără cuvinte a început la CARMEN
.
Sursa imaginii : http://desydemeter.wordpress.com/

La mulţi ani!

de Sîn Nicolae. Să fiţi iubiţi!

Legenda

Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situației financiare precare. Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, Nicolae, ajuns deja episcop, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur.
Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea de maritiș pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte l-a văzut pe cardinalul care lăsa săculețul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu.
După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentației de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeți cu aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur (în iconografia apuseană).
Tot potrivit legendei, Nicolae de Mira ar fi fost unul din cei 318 participanți ai Conciliului de la Niceea, astăzi İznik, Turcia.

Sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira 
Povestea Moşului aici http://mos-nicolae.exn.ro/ 

luni, 5 decembrie 2011

Manipulare

Un lingvist nord american, Noam Chomsky, a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, cele zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală. El le numeşte strategii ale diversiunii, concepute pentru a confuziona şi deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi finanicare, dar sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Procedura de bază e preluată de la prestidigitatori, care îşi fac treaba canalizând atenţia publicului în direcţii false. Iată cele zece reţete:
1. Să distragi permanent aten­ţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte mi­no­re, dar cu mare impact emo­ţio­nal. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate.
2. Să creezi probleme grave, care angajează masiv opinia pu­blică şi tot tu să vii cu soluţii. Un exemplu: să favorizezi violenţa urbană şi apoi să vii tot tu cu gu­ver­narea providenţială care sal­vea­ză naţiunea în temeiul legilor re­presive cerute de popor, cu pre­ţul limitării libertăţilor democratice.
3. Să aplici treptat toate mă­su­rile dure. Ceea ce ar duce la miş­cări populare, dacă se aplică într-un singur pachet şi dintr-odată, de­vine suportabil, dacă e livrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.
4. Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.
5. Să te adresezi mulţimilor ca şi cum toţi oamenii au o gândire infantilă. În felul acesta, chiar îndrepţi mulţimile spre o gândire infantilă care nu face relaţia dintre cauze şi efecte.
6. Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manevrat.
7. Să ţii poporul în ignoranţă şi în satisfacţii ieftine, dar multe. Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ide­al de a tâmpi lumea şi a o controla.
8. Să încurajezi financiar me­dia, aceea care îndobitoceşte pu­bli­­cul şi-l ţine legat de emisiuni şi se­ria­le vulgare ce trag inteligenţa în jos.
9. Să stimulezi simţământul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Omul care nu mai are îndemnul să se revolte, devine turmă şi e uşor de controlat.
10. Să apelezi la toate cuceri­rile ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp să le discreditezi prin media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Păpuşa

Acest cuvînt care ar trebui să inducă ideea de frumos, de sublim, de naivitate cu ochi senini, a căpătat în timp, şi alte înţelesuri…
Păpuşa nu mai este doar o jucărie la îndemîna naivităţii copiilor cu ochii aţintiţi spre puritate. Nuuu, păpuşa a devenit simbolul suprem al manipulării. Păpuşari se numesc cei care trag sforile din umbră, iar cei care duc la îndeplinire - traşi de sfori - planurile lor, se numesc marionete. Boborul este marea massă de păpuşi trase pe sfoară.
Tot păpuşa a devenit purtătoarea de cuvînt a cupidităţii mercantile. Vă amintiţi isteria Barbie?
Din păcate, sensul de puritate al termenului păpuşă, a fost denaturat de grobieni către conotaţii vădit sexuale. Sau la fel de rău, termenul de păpuşă a căpătat aură de curtenie în mintea fanţilor de mahala.
Păpuşa a fost la un moment dat, obiectul de dispută al feministelor fără frontiere. În mintea acestor doamne, este o discriminarec dacă pui numai fetiţele să se joace cu păpuşi, iar băieţeilor să nu le dai acces la aceste gingaşe jucării.
Poate că mai sunt şi alte exemple negative de denaturare a sensului acestei fascinante jucării. Prefer să mă gîndesc totuşi, numai la sensul pur şi adevărat al păpuşii. Mîine este ziua în care sute de milioane de fetiţe din toată lumea aşteaptă cuminţele, cadouri. Sper că multe dintre ele vor primi dacă asta doresc, păpuşi. 

duminică, 4 decembrie 2011

Life in picture - 5

După o idee a lui Costin Comba .

Zăbrăuţi? Nici vorbă! Barcelona!
.
.

Italo Calvino

Am mai scris despre Italo Calvino. Am repovestit o carte de-a sa, o carte extraordinară, anume “Dacă într-o noapte de iarnă un călător”.Am început de curînd lectura altei cărţi, respectiv “Cavalerul inexistent”. Reiau cîteva date biografice ale autorului. Născut în 1923 în Cuba, a practicat gazetăria, a fost textier şi libretist. Numeroasele sale romane, au fost răsplătite cu premii literare atît în Italia, cît şi în străinătate. S-a stins din viaţă în septembrie 1985 la Siena. Redau de pe pagina de gardă a acestei cărţi apărută în 1959 şi editată la Polirom în 2007, părerea domnului Bogdan-Alexandru Stănescu..
            “Cavalerul inexistent este o poveste despre cucerirea existenţei, în care protagonistul, deşi un personaj extrem de complex, este lipsit de corporalitate. Războinicul Agilulfo, îmbrăcat cu o impecabilă armură, interacţionează cu lumea din jur în virtutea propriei sale voinţe de a exista. Viziera coifului odată ridicată, nu dezvăluie decît o adîncitură goală. Şi totuşi cavalerul este un soldat exemplar, fără sentimente sau păreri personale şi fără a se revolta, dar ţinîndu-ne în suspans de cîte ori îşi simte voinţa pe cale să slăbească, situaţii pe care autorul le rezolvă cu un umor fără precedent, punîndu-şi personajul să se concentreze, fie şi numărînd pietre, dacă asta îl ajută să-şi menţină integritatea, indiferent la intemperiile sociale. Pentru a dezvolta şi mai mult simbolistica romanului şi, totodată, dintr-un impuls ludic, Italo Calvino îl aşază la dreapta cavalerului inexistent pe scutierul Gurdulu, care, departe de a fi lipsit de formă, se află într-o perpetua metamorfoză.” Chiar aşa o fi ? Vom vedea ! 

vineri, 2 decembrie 2011

Flacăra e frumoasă


Aşa se numeşte unul dintre eseurile cuprinse în cartea lui Umberto Eco – Cum ne construim duşmanul.
Focul are calităţi incontestabile: luminează, încălzeşte, purifică. Are şi defecte: mistuie, distruge, ucide. Depinde numai de cum este folosit şi mai ales, depinde de cine îl foloseşte. Cel mai abominabil mod de folosire al focului a fost - şi se pare că încă mai este, rugul. Rugul pe care erau condamnaţi ereticii şi mai ales, rugul în care au pierit cărţi. Cărţi inestimabile smulse de pe rafturi de cîte o namilă plină de prostie, sau chiar de cîte-un învăţat mândru nevoie mare să transforme în neant, şiruri întregi de cărţi aflate în cîte-o încăpere de bibliotecă, au fost transformate în mare măsură, în cenuşă. Cărţi cărora le ducem deja, dorul. Aceşti netrebnici au funcţionat ca nişte bureţi care au şters din patrimoniul cultural al lumii, valori inestimabile. Poate că acele cărţi dispărute, nu sunt decît picături din imensul ocean de cunoaştere umană. Poate. Pierderea este oricum, imensă. Cred că acest subiect ar merita o ecranizare. Un scenarist priceput dublat de un regizor destoinic, ar scoate din acest eseu un imens succes cinematografic. Poate la fel de mare cum a fost Numele trandafirului.
#
Umberto Eco citează în acest eseu, părerea lui Fernando Baez expusă în Istoria universală a distrugerii cărţilor despre “care sunt motivele pentru care focul a fost factorul dominant în distrugerea cărţilor” . Iată citatul:
‘Focul e un element mîntuitor şi din acest motiv toate religiile îl folosesc ca să cinstească divinităţile respective. Această putere care protejează viaţa, trebuie amintit, este şi o putere distrugătoare. Distrugînd prin foc, omul se joacă de-a Dumnezeu, stăpînul, cu ajutorul focului, al vieţii şi al morţii. În acest fel se identifică cu un cult solar purificator şi cu marele mit al distrugerii, care aproape întotdeauna are loc prin aprindere. Motivul folosirii focului este evident: acesta reduce spiritul unei opere (ideaţia sa, n.m. tibi) la simplă materie (cenuşa, n.m. tibi).’
Voi, ce părere aveţi?  

Nicolae Labiş

"In poezia mea veti intra ca intr-un sat de munte; veti vedea intai neobisnuitul. Veti remarca frumuseatea salbatica a locurilor; iarna veti simti in nari miros de lupi si de fum; vara miros de fum si de rasina - totul imbibat cu ceva care aduce a sudoare si a pamant adanc. Veti privi luna mare, familiara si apropiata de pe cerul nostru nefiresc de senin; veti asculta toate povestile cu stafii si strigoi, precum si impuscaturile care mai vuiesc razlet in munti. Veti afla despre flacaii nostri ca-s voinici ca brazii sau unii mai bicisnici ca tufa. Despre femeile noastre ca-s ca florile - de cicoare sau de cucuta"    (Nicolae Labis)

Iarna

Totu-i alb in jur cat vezi
Noi podoabe pomi-ncarca
Si vibreaza sub zapezi
Satele-adormite parca.
Doamna iarna-n goana trece
In calesti de vijelii
Se turtesc pe geamul rece
Nasuri carne si hazlii.

Prin odai miroase-a paine,
A fum cald si amarui.
Zgreaptana la usa-un caine
Sa-si primeasca partea lui.
Tata iese sa mai puna
Apa si nutret la vaca;
Vine nins c-un fel de bruma
Si-n mustati cu promoroaca.
Iar bunicul desfasoara
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioara
Despre vremi de-odinioara
Vremi ce nu or sa mai vie.

joi, 1 decembrie 2011

1 decembrie

La Mulţi Ani tuturor românilor care iubesc România!
La Mulţi Ani tuturor cititorilor şi comentatorilor acestui blog!
Să vă dea bunul Dumnezeu tot ce merită inimile voastre curate şi sufletele voastre luminoase.
Să vă bucure copiii şi nepoţiii voştri cu fapte mîndre şi cu gînduri măreţe!
LA MULŢI ANI !