Frohe Ostern!

.

BĂH, SĂ-MI TRAG UN CAP ÎN GURĂ!…

Vezi pe sticlă semidocţii
Făr-un minim de cultură
Dând notiţe-n miezul nopţii…
Băh, să-mi trag un cap în gură!…

Avocaţi făcând la spume,
Analişti de conjunctură,
Ei rezolvă pacea-n lume…
Băh, să-mi trag un cap în gură!…

De carton, miliardarii,
Urlă-n draci, fără măsură
Şi îşi flutură dolarii…
Băh, să-mi trag un cap în gură!…

Guvernanţi ce iau plocoane,
Opozanţi cu coama sură
Ce se ceartă pe ciolane…
Băh, să-mi trag un cap în gură!… 

Biznismeni ce trag la ţepe,
Şi ne plimbă şi ne fură
Incercând doar să ne-nţepe… 
Băh, să-mi trag un cap în gură!…

Manelişti cu patru clase,
Fotbalişti de umplutură
Cu merţane lângă case…
Băh, să-mi trag un cap în gură!…

..........................

De-aia-mi vine câteodată
S-o las naibii de cultură,
Şi să-i strâng mai laolaltă
Să le dau un cap în gură!…

Autor Sorin Olariu

Primăvară...

Motto

„Voi presăra iubito, cuvinte-n calea ta, cuvinte-simţăminte, cuvinte-jurăminte, cuvinte-legăminte, cuvinte-necuprinse în floarea de cireş. Şi fără greş, voi decreta: eşti primăvara  mea. „ (Torian Searbiu)

Acum, cînd aşteptările ? legate de venirea primăverii se tot lungesc cam nefiresc, gîndesc că poate-ar trebui să nu hrănim esenţa de iubire cu tainice dezamăgiri. Adevăr vă grăiesc vouă, clipe de rouă, că dus înspre nespus, nu voi cădea fără măsură spre multele neîmpliniri. Iubita mea, tu mă petreci spre veci, cu gingăşie; iubirea noastră n-are datorie ci, numai regăsiri.

Post scriptum

„Nu poţi desfăşura calea spiritului lucid, pe potecile iubirii.” (Torian Searbiu)
Texte care conţin duzina de cuvinte se mai găsesc în fiecare zi de sîmbătă, la clubul psi. 

Reflexii în oglindă - Precocitate

Pentru ultima fotografie, SoriN este de vină :)

Monseniorul

Profit de apariţia (nebăgată în seamă de mass media) unei scurte ştiri pentru a rebloga o postare mai veche. 
"Sfântul Părinte Papa Francisc a semnat miercuri, 27 martie 2013, decretul prin care recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan; născut la Istanbul (Turcia) la 25 decembrie 1873 și ucis din ură față de credință la Bucureşti (România) la 16 mai 1954”. Astfel, Vladimir Ghika, preot catolic și principe român, va fi ridicat curând la cinstea altarelor și înscris în rândul fericiților și sfinților Bisericii Catolice"

- - -

Aparţinînd unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Valahiei şi al Moldovei, zece suverani şi în care a domnit de 21 de ori.

Nepot al ultimului domn naţional al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849 – 1857).

Fiu al Generalului Prinţ Ioan Ghika (1830 – 1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de război şi fost Ministru Plenipotenţiar (Viena, Constantinopol, Sankt Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al ţării pe lîngă Ţar, la Petrograd.

Studii în Franţa. Bacalaureatul la 15 ani. Licenţiat în drept; urmează în acelaţi timp cursurile de licenţă în litere (filosofie şi istorie), în ştiinţe (chimie), şi Şcoala de Ştiinţe Politice (l’Ecole des Sciences Politiques).

Evoluţie catolică încă din tinereţe, bazată numai pe lectură şi pe rugăciune, fără a întîlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate.

Face profesiunea de credinţă catolică la 15 aprilie 1904, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfîntului Dominic, în mîinile P. Lepidi OP, Magistru al Sacrelor Palate, în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Fruhwirth, a reverendisimului pr. Emmanuel Bailly, superiorul general al Augustinienilor, şi a D-lui Francois Paris.

Postarea, poate fi citită în întregime, AICI. 

MFC - Primăvară...

Miercurea, fără (multe) cuvinte, sunteţi invitaţi la CARMEN 

Azi m–a vizitat o zînă

N-aş putea să spun exact cînd am intrat pe blogul domniei sale, prima dată. Cred că prima impresie a fost mai mult de nedumerire; blogul părea locul de joacă al unui copil precoce. Multitudinea de scrisorele adresate unui necunoscut, m-a deconcertat. Curios, am revenit şi am citit mai pe îndelete. Am descoperit că de fapt copilul precoce este o zînă cu inima mai mare decît este ea întreagă, o distinsă doamnă profesoară cu suflet de copil luminos. Iar joaca era de fapt trudă şi inspiraţie, muncă serioasă care aduna pic după

pic, nobila transpiraţie depusă în munca de a aduna toate acele scrisori într-o carte minunată, carte care a avut lansarea la Başov. Am vorbit cu îngerul meu păzitor care a vorbit cu zîna şi am căpătat şi eu un exemplar din acest volum frumos ca lumina zorilor, bineînţeles cu un minunat autograf dedicat chiar mie. După ce veţi citi cîteva scrisorele   pe blogul zînei, nu ezitaţi să comandaţi întregul volum, AICI. Trebuie să vă mai spun că volumul este tipărit în condiţii grafice excepţionale, şi nu greşesc deloc afirmînd că este varianta românească a Micului Prinţ. Este o carte de colecţie! Hug!

Pe mine cine mă opreşte?

Tema acestei psi-luneli a fost propusă de scorpio. M-am învîrtit în jurul acestui subiect (care seamănă a leapşă) de reflecţie extrem de incitant îndelung, dar n-am găsit un (singur) răspuns pertinent. Pe mine cine mă opreşte de la ce? La acest excelent exerciţiu de auto-reflecţie interactiv, încerc să creionez cîteva răspunsuri care să mă dumirească măcar, pe mine. Mai întîi de toate, voi enumera cîteva preocupări-activităţi-deziderate-fantasme-planuri-etc, de la care ştiu precis că nu vreau să mă opresc de bună voie. Deci J

- mă preocupă la modul cel mai serios, soarta ţării noastre; din cîte înţeleg, trăim momente de cumpănă cumplite: ori rămînem în cea mai bună poziţie pe care a avut-o România în toată istoria sa, prin apartenenţa la NATO şi la UE, ori dăm cu piciorul acestei şanse de modernizare a ţării, şansă care ar fi favorabilă în special, copiilor şi nepoţilor noştri.

- cochetez din ce în ce mai serios, cu ideea de a mă implica activ în viaţa politică.

- mi-ar plăcea să pot călători mult mai frecvent şi să realizez pe baza acestor experienţe, reportaje de bună calitate.

- aş dori dacă ar fi posibil, să pot contribui cumva, la realizarea unui volum (sau mai multe) care să reflecte excelenta activitate a membrilor clubului psi.

- la capitolul planuri, aş menţiona fie şi măcar în treacăt, preocuparea mea în ceea ce priveşte soarta copiilor defavorizaţi pentru că-mi dau seama ce tezaur nepus în valoare, risipim.

Pe mine cine mă opreşte?

Simplu: mai întîi, ştiu că este nevoie de zeci de ani pînă cînd poporul căruia îi aparţin, să capete o cultură politică şi o conştiinţă; mă opreşte, timpul.

La capitolul politic, mă opreşte realitatea crudă: actualul sistem de organizare al partidelor, este departe de ideea unei democraţii funcţionale.

Ce mă opreşte să călătoresc mai des? Banii...

Ideea de a realiza o carte a clubului psi, îmi este refuzată din start, de politica editurilor; nu insist pentru că mă enervez.

Cît despre capitolul meritocraţiei, mă izbesc iar, de factorul politic: suntem cu toţii prizonierii unei găşti de mediocri care au acaparat toate funcţiile decizionale, gaşcă speriată de pericolul ca oamenii de certă valoare, să-i înlăture din sinecurile lor.

Aş mai avea cîte ceva de spus dar, mă opresc de bună voie, aici. J

LIP - Muuu

aflatochestia lăpticioasă
prilej de isterie-n van
îmi dă prilej să stau “acasă”
şi să-l întreb pe “prostovan”:
de unde ştii oare că vaca,
păscută vajnic între vii
nu face laptele din struguri
prilej concret pentru beţii? 
beţii de lapte şi de şoapte
prilej de tainice sfieli,
gînd bun, aşa, în prag de noapte:
visaţi frumos, nu aiureli 
- - -

Fabulă

Neghiniţe şi secară

Un neghin şi-o neghiniţă, se luptară pentru tron. Palidă, biata secară, cu maniere de salon, şi cu zîmbet de fetiţă, a sperat că mai spre seară, bunăoară, mătrăguni şi mătrăgune, reveniţi la gînduri bune, o vor proclama regină în regatul lor, de tină. Buruieni şi buruiene invitate la conclav, decretat-au pe ton grav: cine-mparte anateme către noi, majoritarii, din motive mult prea varii, este duşman de ogor; negînditele-ţi cuvinte, n-or să aibă nici-un spor. Nu mă las şi nu vă las, spus-a biata cereală cu alură ireală. Ba ne laşi şi ia aminte: în această tristă ţară, cei ca voi ce nu-s ca noi, ori îşi taie din cuvinte, ori definitiv, SE CARĂ!    

Duzina de cuvinte - metamorfoză

După atîta haos de incertitudini, într-un final fericit , m-am liniştit. Pacea m-a cuprins încetişor, las eşecul în urmă şi păşesc strălucitor spre cel care discerne un soi de valoare de un soi rău. Am cules ultima binecuvîntare de la floarea care m-a şi botezat. Am reflexe blânde şi catifelate şi nimic nu mă mai opreşte să inspir iubire, cunoscătorilor: din vin prost, m-am transformat în vin pelin. :)
Cei care au mai jonglat cu aceste cuvinte, sunt: psi . scorpio . dor .
şi iar dor . lili3d . Dictatura Justiţiei . Dia na . tibidoi .
Carmen Pricop

Reflexii în oglindă

Mai multe reflexii la SoriN (acestea sunt selectate de pe FB)

Remember

Cînd te necăjeşti din cauza banilor adu-ţi aminte: cu bani poţi cumpăra
- o casă, dar niciodată un cămin
- un pat, dar nu somn şi odihnă
- cărţi, dar nu înţelepciune
- cosmetice, dar nu frumuseţe
- alimente, dar nu poftă de mîncare
- opere de artă, dar nu cultură
- un loc în biserică, dar nu în cer!
Şi nu uita: să ai bani şi să ai prieteni e uşor; să ai prieteni atunci cînd nu ai bani, este mare lucru.
Iar proştii fac uneori bani, dar şi banii fac destui proşti.
ps. Calculatorul meu a intrat în grevă. Cică l-am exploatat prea mult şi vrea să iasă la pensie  Nu ştiu cînd îl voi putea înlocui aşa că, intru în pauză forţată.

WW - Ochii care nu se vad

because

ochii care nu se văd, privesc

Dacă vrei, te poţi înscrie şi tu la Miercurea fără cuvinte. Prietenii lui CARMEN te aşteaptă. 

Sursă imagini, FB.

O călătorie magică

Singura călătorie magică de care beneficiem, noi, oamenii - şi de ce nu, vieţuitoarele în general - , este viaţa în care apărem fără să vrem (acest privilegiu) şi din care dispărem, tot fără să vrem. În timp ce vieţuim, ne imaginăm fiecare dintre noi, această magică incursiune în realul palpabil cum putem şi mai ales, pendulînd permanent între dorinţă şi putinţă. Nu ştim de unde venim, nu ştim unde vom merge, atunci cînd vom pleca. Ce-a fost înaintea noastră ştim aproximativ, ce va fi în urma noastră, nu avem cum să ştim. Şi cred că nici nu trebuie să ne mai propunem să ştim, încercînd să influenţăm viitorul. Probabil că ar trebui să luăm ceva mai serios în considerare, Carpe Diem. Călătoria mundană în care suntem antrenaţi fără voia noastră, este de fapt, superbă. Numai că noi, nu ştim să o apreciem... Şi ne pierdem în lupte absurde şi pe ansamblu, inutile. Au dispărut regate, seminţii, sisteme sociale şi altele vor  apărea şi dispărea. Alte regate, state, sisteme sociale, le vor înlocui. În lipsa noastră şi mai ales, după ce noi nu vom mai fi... Viaţa noastră noastră este de fapt, o clipă pentru noi. DA?

Vacanţă

Mno, bine. 

Am fost la tîrgul de turism de la Romexpo, am hălăduit printre standurile de prezentare ale ofertelor diverselor agenţii de turism, am pus în sacoşă ofertele dumnealor şi am venit acasă. 

Le-am puricat, le-am cîntărit, am evaluat preţurile lor în raport cu posibilităţile şi mai ales cu intenţiile nostre şi am rămas în aşteptare. 

Rămîne să alegem între două: ori o excursie de opt zile care include scurte răgazuri în Israel (unde am mai fost), Egipt (unde nu-mi doresc musai să ajung) şi Iordania (unde am o ţintă clară, inclusă), sau un circuit tot de opt zile în Turcia, care cuprinde în afară de Istambul (unde am mai fost dar mai vrem să mergem măcar o dată), o incursiune în Cappadokia şi Ankara (şi nu numai), unde n-am mai fost. Vom vedea. J 

Cert e că vom pleca, iar. Şi nu mă bucur că ne vom întoarce. 

De cîte ori am plecat în scurtele noastre călătorii, am revenit acasă plin de nedumeriri, plin de umilinţă şi plin de revoltă, întrebîndu-mă iar şi iar: de ce naiba nu putem noi, românii, să avem un proiect comun, viabil în timp? Ce ne lipseşte? Ce ne desparte? Nu ne mai apropie chiar nimic?
Deocamdată, îmi iau o vacanţă de la bloggereală. 

Reflexii în oglindă

Sursa imagini Locuri şi oameni
Mai multe şi mai frumoase reflexii la SoriN

Papa domnului Turcescu

Astăzi a avut loc alegerea Suveranului Pontif cu numărul 226 (după unii care numără şi antipapii sau iau în considerare alte anomalii de enumerare, 266). Acesta, un argentinian, Jorge Mario Bergoglio este primul franciscan  iezuit*  ales ca papă.

Am avut şansa extraordinară de a vizita complexul bisericesc unde odihneşte Sfîntul Francisc de Asissi, şi am postat o scurtă biografie a sa, AICI. Merită să (re)citiţi acest articol, dacă vreţi 

Revenind la papa domnului Turcescu; acesta părea sincer dezinteresat de febrilitatea cu care întreg globul aştepta numele Suveranului Pontif, după ce apăruse fumul alb ieşit pe coşul de pe acoperişul Bisericii Sfântul Petru din Roma, la graniţa cu Vatican, din soba specială în care se ard buletinele de vot ale Conclavului celor 115 Cardinali reuniţi în Capela Sixtină (pe care am văzut-o dar, nu cred că poate fi descrisă cumsecade într-o postare) pentru acest eveniment.

Cu o uşoară acreală, Turcescu a spus că este mai interesat de papa noastră din România, contaminată sau nu, afirmînd că el este ortodox. Mda. Ortodox sau nu, e limpede că Turcescu habar nu are ce însemnătate are pentru întreaga lume, inclusiv pentru România cu papa sa cu tot, alegerea Sfîntului Părinte.

Poate că ar trebui să îi mai aducem un pios omagiu lui Karol Vojtyla, cunoscut sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea, adică celui care împreună cu Ronald Reagan, a determinat căderea zidului Berlinului şi succesiv, prăbuşirea Imperiului Roşu, imperiu pe care Putin şi cozile sale de topor inclusiv din România, încearcă să-l reinstituie. Despre Acest Papă eminent, am scris AICI.

Lăsîndu-l pe Turcescu la papa sa (culeasă inclusiv din mîna lui felix) eu am toată nădejdea că noul Suveran Pontif va continua măreaţa operă începută de cel care l-a şi numit Cardinal. Urmaşul lui Ratzingher, cel căruia i-a fost principalul contracandidat la alegerile trecute, şi-a început misiunea cu un gest grăitor: a cerut binecuvîntarea mulţimii adunate în marea Piaţă din faţa Catedralei Sfîntului Petru!

Habemus Papam! Indiferent de confesiunea căreia îi aparţinem (sau nu), avem nevoie de ecumenism şi de o nouă dimensionare a dialogului dintre oamenii care aparţin de fapt, umanităţii pe ansamblu.

* Societatea lui Iisus, Ordin Religos întemeiat în 1534 de Ignaţiu de Loyola, aflat în serviciul direct al Papei, conform Wikipedia. 

Luminile din septembrie

În prezentarea editurii Polirom, cel de-al treilea roman al lui Carlos Ruiz Zafon (după Prinţul din negură şi Palatul de la miazănoapte) este schiţat sumar, astfel:

„Un misterios fabricant de jucarii traieste retras intr-o vila uriasa, populata de fiinte mecanice si umbre ale trecutului. O enigma pluteste in jurul unor lumini ciudate, care stralucesc in negura ce inconjoara insula farului, iar in inima padurii se ascunde o creatura de cosmar. Astfel se tese misterul ce-i va uni pentru totdeauna pe Irene si Ismael, in timpul unei veri magice in Golful Albastru. Un mister care-i va face sa traiasca cea mai emotionanta aventura intr-un univers labirintic de lumini si umbre.”

După ce le-am citit pe primele două, îl recunosc în sfîrşit în această carte pe adevăratul scriitor de mare anvergură, autorul de mai tîrziu al celebrelor romane Jocul Îngerului şi Umbra vîntului. Dacă prima sa carte suferă în mod evident de emoţia debutului, iar cea de-a doua de o atmosferă apăsătoare şi de abuz de fantasmagorii, abia în această carte scriitorul îşi găseşte ritmul şi îmbină în mod fericit viaţa paşnică de zi cu zi, cu enigma unei legende. Misterul se îmbină cu firescul, supranaturalul devine accesibil şi (aproape) credibil, personajele devin perfect conturate iar acţiunea, filmică. Tema principală este redată chiar de autor aproape de începutul cărţii:

„Insuliţa farului se ridica la numai două sute de metrui. Irene se uită la ea fascinată.

- Farul e închis de mulţi ani. Acum se foloseşte cel care se află în portul din Golful Albastru, îi explică el.

- Nu se mai duce nimeni pe insulă? întrebă Irene. Ismael tăgădui din cap.

- Cum aşa?

- Îţi plac poveştile cu fantome? o întrebă el în chip de răspuns.

- Depinde...

- Lumea din oraş crede că insuliţa farului e vrăjită sau ceva de genul ăsta. Se spune că o femeie s-a înecat acolo cu mult timp în urmă. Sunt şi unii care vpd lumini. În sfîrşit, fiecare orăşel cu bîrfele lui, iar ăsta nu putea fi mai prejos.

- Lumini?

- Luminile din septembrie, zise Ismael în vreme ce depăşeau insuliţa prin dreapta. Legenda, dacă vrei s-o numeşti aşa, povesteşte că, într-o seară, la sfîrşitul verii, în timpul balului mascat din oraş, oamenii au văzut cum o femeie mascată se urca într-una din bărcile cu pînze şi ieşea în larg. Unii sunt de părere că se ducea la o întîlnire secretă cu amantul ei pe insula farului; alţii, că fugea de o crimă pe care n-o putea mărturisi... După cum vezi, toate explicaţiile suunt valabile, fiindcă nimeni n-a ştiut de fapt, cine era cu adevărat. Chipul îi era acoperit cu o mască. Totuşi, pe cînd străbătea golful, o furtună cumplită, care s-a dezlănţuit pe neaşteptate, a izbit basrca de stînci şi a făcut-o bucăţi. Misterioasa femeie fără chip s-a înecat sau, cel puţin, trupul nu i-a fost găsit niciodată. Cîteva zile mai tîrziu, mareea i-a adus înapoi masca, pe care stîncile o prefăcuseră în zdrenţe. De atunci oamenii spun că în ultimele zile de vară, la lăsarea serii, se pot vedea lumini pe insulă...

- Spiritul acelei femei...

- Da..., care încearcă să-şi ducă la bun sfîrşit călătoria neterminată spre insulă... Asta se spune.

- Şi e adevărat?

- E o poveste cu fantome. o crezi sau nu.”

- - -

Voi credeţi în fantome?

Psalm

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie mici de gingăşie,Cântece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie,Ca pomilor de rod cu gustul bun. 

Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici chiar aroma primei agurizi, Şi prins adânc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând În ramurile-ntinse pe altare – Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grelele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Arghezi... 

Duzina de cuvinte – Prinţul din negură

A venit timpul să spunem lucrurilor pe nume: nu totdeauna prinţul vine călare pe un cal alb plin de triumf în lupta sa deplină, cu zmeul. Uneori, cavalerul vine spre prinţesă dintr-un deşert de indiferenţă, cu inima plină de păcat. Mai ales, după ce a făcut un pact obiectiv în  felul arcuit*, cu derbedeul; şi plin de scabie, îşi găseşte fuga laşă pe o corabie: arca pe care fortuit, a naufragiat. Astfel, prinţesele, au doar de cîştigaaat! J

* *ARCUÍT adj. 1. v. încovoiat.

Alte întocmiri ale duzinei de cuvinte, le găsiţi desigur, la draga noastră, psi

Un opt martie special

N-am să mă refer acum şi aici, la femeile iubite, apreciate, răsfăţate, împlinite, ovaţionate, venerate.

Vă invit să le trimitem un gînd bun şi o şansă de normalitate, femeilor abuzate, violate, bătute, umilite, folosite, părăsite.

Nu ne merităm statura şi titulatura de oameni, pînă cînd toate aceste nefericite, nu vor fi izbăvite.

Ştiu că sună utopic ce spun.

Lumea este-aşa cum este şi ca dînsa suntem noi: indiferenţi, reticenţi, laşi şi de fapt, părtaşi...

- - -

Îmi amintesc că în urmă cu foarte multă vreme în urmă, cred că vreo zece ani de zile,  jurnalistul Dan Turturică a iniţiat o anchetă pe acest subiect, la o televiziune, concentrîndu-se pe nefericitele care au încăput pe mîna mafiilor (he he, nu este numai una) prostituţiei. A reuşit să scape o fată din ghearele acestor nemernici. Urmarea? Emisiunea a fost întreruptă. Dan Turturică suferă de amnezie şi nu mai aminteşte acest subiect. Ştiţi de ce? 

Despre divinul feminin

Divinul feminin in antichitatea veche este nu numai prezent, este aproape majoritar in aproape toate culturile vechiului orient. Zeitatea mama, datatoare de viata, fertilitate, frumusete si intelepciune, este motivul preponderent in mitologiile Sumeriene, Amorite, Asiriene, Egiptene, Hitite, Feniciene si Cananite. Cunoastem si recunoastem astazi mai mult ca oricand ca revelatia Mosaica este desfasurata intr-un décor mitic Babilonian si Egiptean. Nici nu se putea altfel, caracterul “Moise” a fost Egiptean si caracterele “Abrahamice” au fost de origine Babiloniana (probabil Amorita). Chiar daca suntem oameni religiosi 100% si acceptam revelatia Divina, nu putem sa ne sustragem povestirii. Partea feminina a Divinitatii in Biblie este destul de minora, dar exista daca stim sa o cautam. 

În povestea Facerii (Geneza) aflam in Geneza 1:27 “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Asta inseamna un singur lucru – credeau cei din vechime -, inseamna ca Divinitatea are si parte femeiasca. Metafora partilor feminine-masculine era extrem de greu explicabila celor din vechime, asta nu inseamna ca ei nu au crezut in ea. Exista si exista mult, suprimata si cateodata hulita, dar cum se zice, iubita si acceptata de popor. Subiectul din punct de vedere teologic este scos la iveala in doua epoci diferite: prima la inceputuri, din secolele 12 si pana in secolul 7 i.Hr, si a doua oara intre secolele 9-13 d. Hr. Prima imagine a fost suprimata (violent) in timpul “Revolutiei Deuteronomice” ale regelui Iosia (Josiah sau Yoshiyahu c. 649-609 i.Hr.). Cea de a doua “aparitie” dainuieste pana in zilele noaste in Kabalah Ebraica si Cabala Crestina. Prima “Doamna” Consoarta a lui YHVE (YHWE, Iehova), se numea Aşera (Asherah) probabil derivatie etimologica de la vecinii Babilonieni si Cananiti de laAsratu, Asirtu, Ashtoret sau grecizat Astarte si pana in zilele noastre numele ebraic Ester(a).

Bineinteles in veacurile precedente nimeni nu indraznea sa discute despre blasfemii de felul acesta. DeoareceKabala este o disciplina profund esoterica si descifrata de foarte putini (nu cred ca Madona se afla printre cei putini), consoarta divina nu a avut probleme nici cu credinta, nici cu credinciosii si nici cu clerul. Dupa cel de al doilea razboi mondial, un fel de compatriot de al nostru nascut la Cluj, pe numele lui Ervin György Patai, devenit mai tarziu Raphael Patai, respectat si proeminent etnolog si antropolog, publica intr-un jurnal obscur pe numele lui “Mult és jövő (cred ca este vorba de Trecut si Viitor) o teza pe care o va relua in doua carti care au devenit antologice. Prima, publicata in 1947 – “Man and Temple in Ancient Jewish Myth and Ritual” (Omul si Templul in Ritualul si Mitul Iudaic Antic) si a doua, publicata in 1967 si republicata intr-o a treia editie in 1990, pe numele “The Hebrew Goddess” (“Zeita Evreilor”). Patai nu avea nici o treaba cu teologia si nici cu istoria; omul a fost antropolog, asa cum Darwin nu o avea nici cu istoria si nici cu teologia, fiind zoolog si biolog. Totusi implicatiile teoriilor si ale lui Darwin si ale lui Patai au fost destul de teologice sa zicem.

Sursa şi continuare articol, la Teofil 

Umbra vîntului

Spunea Umberto Eco într-un eseu, că omul care citeşte, trăieşte în afară de viaţa sa, şi vieţile personajelor întîlnite în cărţi. Aşa e? Probabil că da, aşa e. Îmi place să cred că şi reciproca este adevărată: personajele întîlnite în (unele) cărţi, ne influenţează şi ne definesc viaţa. Autorii se inspiră şi din viaţă, brodează cu migală şi cu imaginaţie pe margine ei iar cititorii, îşi iau modele nu doar personaje din viaţa reală ci, şi din cărţi…

Habar n-am dacă autorul acestui excelent roman, Umbra vîntului, scriitorul Carlos Ruiz Zafon, a ştiut de această teorie ispititoare a marelui manipulator, Eco. Şi nici nu mă interesează prea mult această problemă. Cert este că în această carte, Umbra vîntului, Zafon găseşte calea prin care personajele reale se intersectează cu personajele fictive; cale prin care aceste personaje interacţionează şi se potenţează reciproc.

Ca părere strict personală, cred că această excelentă carte stă sub semnul unei înţelepciuni: nu căuta să afli, ceea ce nu ţi-ar plăcea să ştii; curiozitatea poate nu doar să fie un motor al cunoaşterii; curiozitatea poate ucide tot aşa de bine cum de multe ori ura şi iubirea, ucid.

Subiectul cărţii este foarte bine sintetizat chiar de autor, în interiorul povestirii:

„Mi-am început relatarea cu zorii aceia de demult, cînd m-am deşteptat şi nu-mi puteam aminti chipul mamei, şi nu m-am oprit pînă n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem în acea dimineaţă, în casa Nuriei Montfort. Bea mă asculta în tăcere, cu o atenţie care nu trăda nici judecată nici prejudecată. I-am vorbit despre prima mea vizită la Cimitirul Cărţilor Uitate şi de noaptea pe care mi-o petrecusem citindUmbra vîntului. I-am vorbit de întîlnirea mea cu omul fără chip şi de scrisoarea semnată de Penelope Aldaya, pe care o purtam mereu cu mine, fără să ştiu de ce. i-am povestit cum nu ajunsesem niciodată să o sărut pe Clara Barcelo şi pe nimeni altcineva, şi despre cum îmi tremuraseră mîinile cînd am simţit atingerea buzelor Nuriei Montfort pe piele, cu numai cîteva ceasuri în urmă. I-am spus că, pînă în momentul acela, nu înţelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absenţe şi înfrîngere şi că, tocmai de aceea, mă refugiasem în ea pînă o confundasem cu propria mea viaţă, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai nişte umnbre care trăiesc în sufletul unui străin.”

Cîteva lămuriri. Mai întîi, naratorul întregii istorii este (cu cîteva excepţii notabile) Daniel, fiul unui librar. Bea este sora unui prieten din copilărie, Tomas. Umbra vîntului este cartea adoptată de Daniel, carte scrisă de un autor numit Julian Carax, dar care dispăruse odată cu toate cărţile sale! Omul fără chip este un demon aparent malefic, un spectru, o iluzie sau poate chiar Diavolul în persoană, personajul din cartea lui Julian. Clara Barcelo este nepoata unui librar excentric, peieten cu tatăl lui Daniel. Nuria Montfort este  fata lui Isaac, paznicul Cimitirului Cărţilor Uitate, despre care am făcut referire aici.

Ajungînd la Penelope Aldaya, nu pot spune decît că este personajul în jurul căreia  se învîrte întreaga intrigă a cărţii lui Julian Carax. Aşa cum deja aţi intuit, este o carte scrisă după metoda romanului din roman, o carte care evoca o bună bucată din istoria zbuciumată a Barcelonei dinaintea, în timpul şi după războiul civil, perioadă plină de nedreptăţi, de abuzuri şi de bun plac al unor autorităţi care profitau din plin de haosul acelor vremi, autorităţi reprezentate de un personaj sinistru, un oarecare Fumero, un asasin cu sînge rece.

Aceste personaje evocate aici de mine, plus alte cîteva zeci de personaje perfect reliefate ţes o atmosferă de mister, o poveste care se citeşte pe nerăsuflate, o poveste a mai multor poveşti de iubire şi de ură, de mărire şi de decădere, de răzbunări şi de suferinţă, o poveste cu final neaşteptat, aş spune chiar miraculos dar, o poveste care pare desprinsă sau poate că este inspirată chiar din viaţa lui Carlos Ruiz Zafon. O carte de neocolit! Merită să citiţi cîteva pagini AICI

Wordless Wednesday

Azi este baba lor (printre alţii)

Gheorghe Turda

Valentina Tereşkova

Margareta Pogonat

Gabriel Garcia Marquez

Andrzej Wajda 

Ernest Maftei

Michelangelo Buonarroti 

Te aşteptăm şi pe tine să te înscrii la CARMEN

Destinul explicaţiilor

"Trebuie să fie pe undeva o pubelă în care explicaţiile sunt adunate grămadă.
Un singur lucru e neliniştitor în această panoramă bine întocmită: ce se va întîmpla în ziua cînd cineva va reuşi să explice pubela."

Julio Cortazar

Pe lîngă cine am trecut azi?

Habar n-am şi începe să nu mă mai intereseze. Cîţi dintre cei pe lîngă care am trecut azi, ştiu că i-am privit şi am încercat să văd ce îi frămîntă? Cîţi dintre ei mai cred că dacă m-ar privi atent, şi-ar putea răspunde la întrebările LOR? 

Adopţie

„În cele din urmă, tata s-a oprit dinaintea unei porţi mari din lemn sculptat, înegrită de vreme şi de umezeală. În faţa noastră se ridica ceea ce mi s-a părut a fi cadavrul părăsit al unui palat sau un muzeu de ecouri şi de umbre.

- Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomas. Nimănui.

Un omuleţ cu trăsături de pasăre răpitoare şi cu o chică argintie ne-a deschis uşa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă.

- Bună  ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunţat tata. În curînd va împlini unsprezece ani, iar într-o bună zi se va ocupa de librărie. A ajuns la vîrsta potrivită ca să cunoască locul ăsta.

Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuînd numai crîmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfîşiată de fascicole de lumină ce atîrnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază la vîrf, configurînd un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zîmbit, făcîndu-mi cu ochiul.

- Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Presărate pe culoare şi pe platformele bibliotecii se profilau mai multe siluete. Unele dintre ele s-au întors să salute de la distanţă, şi am recunoscut chipurile mai multor colegi de-ai tatei din tagma librarilor de modă veche. În ochii mei de copil de zece ani, acei indivizi apăreau ca o confrerie secretă de alchimişti conspirînd fără ştirea lumii. Tata a îngenunchiat lîngă mine şi, privindu-mă ţintă în ochi, mi-a vorbit cu glasul şoptit al promisiunilor şi al confidenţelor.

- Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de cîte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de cîte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul ei creşte şi întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, cînd tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrîn. Poate la fel de bătrîn ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Cînd o bibliotecă dispare, cînd o librărie îşi închide porţile, cînd o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptînd să ajungă într-o bună zi în mîinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpîn. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decît pe noi, Daniel. Crezi că vei putea păstra secretul ăsta?

Privirea mea s-a pierdut în imensitatea acelui loc, în lumina lui fermecată. Am încuviinţat, iar tata mi-a zîmbit.

- Şi ştii care-i partea cea mai bună?

Am tăgăduit în tăcere.

- Există obiceiul ca, atunci cînd cineva vizitează pentru prima oară locul acesta, să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o, şi s-o adopte, asigurîndu-se că nu va dispărea niciodată, că va rămîne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa, mi-a explicat tata. Azi e rîndul tău.” (fragment din cartea Umbra vîntului / Carlos Ruiz Zafon).

Ce carte ai adoptat cînd aveai zece ani?

Duzina de cuvinte - ZI

În această zi de mare sensibilitate, zi în care începe în sfîrşit primăvara, cred că este momentul să ne amintim de cel care ne-a încîntat sufletele de copil: este şi ziua naşterii lui Ion Creangă.

Îl mai ştiţi? Îl mai recitiţi? Ajunşi într-o pretinsă senzaţie de libertate şi într-un pretins moment  de maturitate, îl mai iubiţi?

Tare mă tem că nu, nu-i mai stăm alături Maestrului şi tare mă tem că mai mult stăm cu spatele la adevăraţii noştri autori de valoare, mai vechi sau mai noi.

Se pare că ne-am adaptat accelerat la acţiune, şi dăm la schimb visarea pe uitare, vai de noii, voi.

Şi doar pentru conformitate, amintesc: Frederic Chopin, Kokoschka, Ytzhak Rabin,  Solomon Markus, Hary Belafonte, s-au născut tot în această zi de primăvară. Aştept florile de măr.   

Postarea aceasta participă la provocarea dragei psi. 
Vă invit să participaţi. Nu este prea greu să te concentrezi asupra unui cuvînt din duzina propusă şi să dai frîu liber imaginaţiei pe o temă sugerată de acel cuvînt. Restul cuvintelor, vor veni de la sine într-un text închegat.  De ce nu încercaţi?