miercuri, 24 septembrie 2014

Marea cea Mare

Într-o binecuvîntare evreiască se spune: „Binecuvîntat fii Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpînul lumii, care ai făcut Marea cea Mare.” Este vorba despre Marea Mediterană.
„Cunoscută în limba engleză şi în limbile romanice drept „marea dintre pămînturi, Mediterana poartă şi a purtat multe nume: Marea Noastră pentru romani, Marea Albă (Akdeniz) pentru turci, Marea cea Mare (Yam gadol) pentru evrei, Marea de Mijloc (Mittelmeer) pentru germani şi (lucru nesigur) Marele Verde pentru egiptenii antici.”
Am avut prilejul şi bucuria de a vedea Mediterana din multe locuri, de pe multe ţărmuri, din mai multe ţări, (Franţa, Italia, Israel, Catalunia, Turcia, Grecia)  din perspectiva oferită de mai multe plaje sau coaste ale unor oraşe cum ar fi - şi enumăr rapid şi incomplet - Barcelona, Marsilia, Monaco, Veneţia, Antalya, Istambul, Tel - Aviv, Haifa, Salonic, şi ar mai fi sau vor mai fi, cine ştie?.
Am văzut aşadar, Mediterana întotdeauna marginal, dar niciodată din interiorul său - insulele din cuprinsul acestei splendide mări - către exteriorul tărmurilor sale. Am ratat acest lucru în cîteva rînduri, amintesc doar Malorca, atunci cînd sedus de prea multele oferte turistice şi presat de prea puţinul timp avut la dispoziţie, am ales alte variante în scurtul periplu din Spania (Catalunia), unde am mers mînat fiind numai de perspectiva întîlnirii cu Sagrada Familia a marelui Gaudi şi cu posibilitatea de a înţelege un geniu imposibil de înţeles: Salvador Dali.

Revin la Mediterana. Sînt cîţiva ani de zile de cînd tînjesc să merg în Malta. Chiar nu ştiu de ce. În sfîrşit, sînt pe punctul de a-mi îndeplini (şi) acest vis: opt zile în Malta. Abia aştept să ajung acolo, şi funcţie de cît de mult mi-au plăcut (sau nu) cele văzute, să le relatez pe larg, cu vorbe, clipuri şi poze. Pe curînd! J

Viitorul preşedinte


Cine va fi? Nici cei mai străluciţi „păpuşari” nu pot avea certitudini. (ştiţi cine sunt păpuşarii, deci, NU insist).Dacă ar fi siguri, păpuşarii n-ar lansa în această competiţie atît de mulţi candidaţi (ca mai întotdeauna, în decursul ultimilor 25 de ani). Ar miza pe cîţiva candidaţi TOTAL previzibili şi desigur, controlabili. Tocmai pentru că păpuşarii nu-s siguri, lansează în competiţia aceasta un număr de candidaţi în număr excesiv. Poate-poate, că unul dintre ei, va căpăta sufragiul populaţiei şi va cîştiga această funcţie foarte importantă în stat, în special în beneficiul lor, al păpuşarilor, pare a fi ideea principală – nu principială – a dumnealor. O fi! Dar.
Presupun – pentru că n-am de unde să ştiu – că mare parte dintre candidaţi sînt direct sprijiniţi de păpuşari; presupun de asemenea, că alţi candidaţi sunt „iepuri” (termen folosit în atletism, nu insist, sper că ştiţi despre ce este vorba); şi mai presupun că, mai există cîţiva candidaţi care au intrat în această competiţie electorală, mînaţi fiind numai de credinţa că-s capabili să cîştige acest turnir electoral, respectiv mînaţi de intenţiiile cele mai bune: să-şi pună energia bunelor lor intenţii în folosul alegătorilor.
Nu voi face acum (şi nici altădată, sper!) radiografia candidaţilor. Plec de la prezumţia că toţi candidaţii (rămaşi în cursa electorală!) sunt bine intenţionaţi chiar dacă am unele rezerve pe care le-am spus frugal, mai sus.
Acum. Din cîte am observat în această precampanie electorală, NIMENI nu a discutat despre profilul de preşedinte de care are nevoie România, acum. Păpuşarilor le convine această stare (STARE!) de lucruri. De ce? Vă las să ghiciţi deşi ŞTIU că dacă vă interesează, ŞTIŢI!
Deci. Nu neapărat cine (ca persoană) va fi noul preşedinte mă interesează; mă interesează ce program are acest preşedinte şi mai ales, ce posibilităţi are de a-şi pune în operă, programul prin care se crede eligibil.
Adică, mă interesează un preşedinte care să-mi garanteze mie, simplu cetăţean că: drumul început cu sacrificii imense pe calea democraţiei de tip occidental va fi urmat; mă interesează ca viitorul preşedinte să-mi garanteze prin prestaţia sa că toţi cetăţenii sunt egali în drepturi şi egal respectaţi; mă interesează ca viitorul preşedinte să fie garantul drepturilor tuturor românilor de pretutindeni ( ştiţi, cred, că vorbesc despre românii bejeniţi); mă interesează un preşedinte care să; şi aici mă opresc pentru că-mi vine să vă întreb: VOI, ce aşteptaţi de la noul preşedinte?

marți, 23 septembrie 2014

Diavolul la matineu

Curînd după ce-i dădu afară din Paradis pe om şi pe femeia lui, ba îi mai şi blestemă să aibă numai necazuri unul de pe seama altuia, se zice că Dumnezeu fu cuprins de părere de rău. „m-am pripit, îşi spuse cu căinţă Atotputernicul. De fapt, ăştia doi sunt copiii mei şi ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ei. Sunt soi bun şi fata, şi băiatul, că doar eu i-am făcut, da’ cu anturajul rău al şarpelui, la ce puteai să te aştepţi din parte-le? Acuma, să văd cum aş putea să le fac viaţa ceva mai uşoară şi mai plăcută... Hmmm, nu prea ştiu cum...”
Şi fiind în pană de idei, Cel Veşnic se adresă îngerilor:
- Ei, voi, băieţi, ia nu mai cîntaţi atîta şi ziceţi-mi ce să fac, pentru ca omului să-i fie un pic mai bine?
Îngerii nu păreau nici ei prea dumiriţi. Totuşi, după ce îşi rîcîiră un pic a inspiraţie aureolele de raze, unii propuseră să i se dea omului una sau două perechi de picioare peste cîte avea, ca să alerge foarte sprinten acolo unde ar pofti; alţii – să i se dea încă un ochi, neapărat la spate, în ceafă, ca să vadă orice primejdie, chiar venită dinapoi; alţii – să aibă cîte şaizeci şi unu de degete la fiecare mînă, ca să fie mai îndemînatic; în gen eral, propunerile luară acest aspect. Dar Preaînaltul se opuse:
- Vor învăţa şi singuri şi fără toate astea să alerge ca vîntul, să vadă totul chiar de la mare distanţă şi în toate direcţiile, iar îndemînarea lor nu va cunoaşte limite. Ce spuneţi voi sunt neghiobii, aşa că nu ştiu de ce vă mai ţin în Cer pe casă şi masă!
- Doamne, ascultă şi propunerea mea proastă! răsună o voce dogită din fundul grădinii.
- A, Satano, tu eşti? Ai şi tu idei?! (Hotărît, ăstuia i s-a schimbat vocea şi nu mai e bun de cor printre îngeraşii mei! îşi  spuse în gînd Atotştiutorul. Am să-l trimit jos... la dracu-n praznic!)
- Dă-le, Doamne, visele frumoase...
- Păi le-am dat deja! Doar n-or fi avînd coşmaruri chiar în fiecare noapte visîndu-te pe tine!
- Nu, Doamne, nu despre visele de noapte vorbesc; alea nu servesc la mare lucru, căci se şterg odată cu dimineaţa. Ci dă-le acum oamenilor să viseze cu ochii larg deschişi vise de zi – cît mai multe! Astea nu pier decît anevoie, căci nu le pot împrăştia razele soarelui; astfel viaţa li se va părea mai frumoasă, primejdiile mai îndepărtate şi mai mici şi răul mai decolorat... şi aşa vor fi fericiţi... un timp măcar!
Atotmilostivul căzu pe gînduri cîteva momente:
- Mda, recunosc, asta e o idee ceva mai deşteaptă decît aia cu ochiul înfipt în ceafă sau mîna cu şaizeci  şi unu de degete, deşi vine de la slutul ăsta... mormăi El. Ştiu eu? Fie.
Şi se făcu aşa, iar oamenii începură să viseze frumos cu ochii deschişi, ziua în amiaza mare... şi se grăbiră să aducă osanale Domnului, binecuvînta fie Numele Lui în veci.
Doar că, în entuziasmul lor, ei uitară să vadă că pe dosul tuturor acelor vise fermecătoare, care rulează gratis pentru ei, matinei de matineu, stătea scris mărunt-mărunt (cum e scris numele ingredientelor cancerigene de pe ambalajele cu bomboane): „scenariul şi regia – Dumnezeu; după o idee a Diavolului”...

Fragment selectat dintr-o excelentă carte a domnului Andrei Cornea  Miracolul / Humanitas / 2014 carte din care puteţi citi cîteva pagini pe situl editurii, AICI

luni, 22 septembrie 2014

Să ne relaxăm

În definitiv, ce mare problemă ar fi dacă VVP ar ieşi - pardon, ar fi ales - preşedinte? Mai nici una: odată ce presa liberă tocmai a fost  - parţial - debăsificată prin eliminarea din peisaj a unor jurnalişti ca Moise Guran şi Robert Turcescu, nu va dura prea mult şi, alţi oameni din / de presă infectaţi de băsism (ştiţi voi ce înseamnă băsismul = stat de drept, ANI, DNA, alte fleacuri gen dar, să nu insistăm), vor fi reeducaţi sau vor fi eliminaţi şi ei. Ei şi? Debăsificarea va continua neabătut: mai întîi, debăsificarea va continua cu decapitarea tuturor instituţiilor care în MCV, sunt trecute la capitolul progrese în justiţie. Apoi, fireşte, vor fi decoraţi şefii partidelor de opoziţie constructivă (Blaga, Udrea, etc) pentru nepreţuitele lor servicii aduse pe altarul stabilităţii politice favorabile PSD şi tagmelor de bandiţi conduse de Dragnea şi de baronii locali. Îi ştiţi, nu insist. Probabil că va urmA UN ACT DE CLEMENŢĂ strict necesar pentru îndreptarea nedreptăţilor regimului Băsescu: toţi deţinuţii politici gen  Fenechiu, Voiculescu, etc, vor fi eliberaţi şi evident, vor fi recompensaţi substanţial pentru suferinţele îndurate. Nu mi-e clar dacă hoţii din fotbal merită atenţia noului preşedinte. Probabil că, DA! Apoi, ce-ar mai putea să urmeze? Nu-mi mai imaginez. Sînt sigur că echipa de consilieri ai preşedintelui va şti să născocească tot ce ar putea fi pe placul lui Ponta. Exemple avem cu duiumul. Dacă ne gîndim numai la măreaţa lansare de pe Stadionul Naţional – care a fost mai degrabă un fiasco triumfalist – ne putem aştepta la orice. Am deplină încredere în diabolicia dumnealor.  Aşa că: de ce ne-am frămînta? Cu puţină şansă, preşedintele Ponta va reuşi să scoată România de sub tirania normelor UE şi mai ales să (ceva mai greu dar...) scoată România ŞI de sub influenţa NATO. Chiar aşa! Ce treabă avem noi românii, să fim cît de cît într-o companie politică normală? Niet tavarişki, niet! Kakaia vise de europenism sau de atlantism? Putin şi / sau China nu vor prididi să umple cu valorile lor, întreaga aşteptare de pomeni pentru asistaţii sociali care-l votează pe VVP. Aşa că, relax! Vă imaginaţi ceva mai bun? Greşiţi fundamental pentru că, ASTA doreşte MĂRIA SA, boborul antenizat. Deşteaptă-te române? Nici vorbă: scoal’ române de votează şi culcă-te la loc: PSD veghează pentru tine. 

S-a descoperit Turcescu?

Şi dacă da, şi dacă ba, un lucru e sigur: ceea ce constatase Umilică la sfîrşitul mandatului său de preşedinte, constată pe pielea sa şi un vajnic luptător pentru corectitudine, l-am numit aici fără ironie, pe Robert Turcescu: cînd serviciile vor să măture podeaua cu cineva, apoi o fac temeinic. Remember Mona Muscă? Şi ea devenise incomodă cu străşnicia cu care se lupta cu sistemul. Din alt motiv a fost executat şi Voiculescu turnătorul: devenise prea autonom şi credea că el dirijează sistemul, nu sistemul îl dirijează pe el. Tot aşa şi Vîntu şi alţi trepăduşi care se cred mari zmei paralei.
N-am de gînd să  întind pelteaua prea mult, n-am cunoştinţe în acest domeniu şi nici nu vreau să am. Un lucru mi se pare la mintea cocoşului: între jurnalişti şi servicii există legături mult mai strînse decît sînt şi unii şi alţii dispuşi să admită: munca ambelor categorii semănînd frapant atît prin mijloacele folosite cît şi ca finalitate a unor demersuri, în ambele categorii circulă tone de bani negri etc şamd.
Şi mai limpede este un lucru devenit evident odată cu smiorcăiala lui Turcescu: după 22 decembrie 1989, securitatea lui Ceauşescu, după ce l-a trimis pe lumea cealaltă, a pus mîna pe întreaga ţară şi de atunci şi pînă acum, o ţine cu mînă de fier. Cine le face jocul are parte de bani funcţii şi onoruri, cine iese din rînd păţeşte tot ce e mai rău pe lume.

Aşa că, cam (uuups!) asta e treaba, punct!  

duminică, 21 septembrie 2014

EPILOG

Ar trebui să surprindă, pe cel care vine la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce Jurnalul de la Păltiniş ? oamenii dau sens şi trup cîte unei himere, cîte unei dorinţi, sau cîte unei fabule.
Ce mi se pare cuceritor în Epistolar prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşla cum este cel al istoriei care, pînă deunăzi, n-a fost decît „istoria războaielor”, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adîncă din sînul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sînul căreia artistul ceartă materia că nu i se supune şi materia ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gînd formulat, se dovedeşte a fi gîndirea.
În Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stîrnit preafrumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întîmplat mai nimic. Ca în Epistolar?
Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume în care coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.
Constantin Noica

Păltiniş, ianuarie 1986

vineri, 19 septembrie 2014

Ce vrem ?

Trăim cu toţii sub apetenţa imediatităţii. Rareori facem planuri de viitor, rareori imaginăm etape care se cer parcurse în vederea unui scop mai amplu decît traiul de azi pe mîine. Pîndim ziua de mîine ca şi cum această zi ar fi ultima. Trăim precar pentru că nu ne putem imagina un viitor comun, exterior conceptului rău înţeles, concept concretizat în formula consacrată: trăieşte clipa! Ne mulţumim să supravieţuim de azi pe mîine. Supravieţuim în precaritate şi acest lucru nu ne deranjeajă deloc.
Ce vrem?  Se pare că nu (mai) vrem nimic.




                  

Epistolar

Am răsfoit adesea acest volum îngrijit de domnul Gabriel Liiceanu. Nu ştiu de ce, am amînat inexplicabil să mi-l ofer. Pînă de curînd. Adică. După ce-am citit pe nerăsuflate cîteva volume ale Părintelui Nicolae Steinhard, am citit că blîndul monah avusese o ieşire destul de ireverenţioasă, la adresa Scolii de la Păltiniş. Chiar aşa? m-am întrebat! Ia să vedem. Şi cum acest articol este cuprins la anexe în Epistolar, am dat fuga la Humanitas şi am cumpărat cartea. Evident că pînă să ajung acasă am citit articolul respectiv. Nedumerit de tonul folosit (nu de conţinut, respect dreptul la opinie) am răsfoit volumul.
Şi am descoperit o bogăţie: (citez de pe copertă) „Aşa cum spune şi titlul, cititorul are în faţă o carte alcătuită din scrisori. Nu e prima de acest gen din literatură şi, desigur, nici ultima. Ceva o singularizează totuşi: prilejul care i-a dat naştere, grăuntele în jurul căruia s-au aşternut atîtea gînduri şi atîtea sentimente – nu întotdeauna avuabile, însă întotdeauna salvate de frumuseţea expresiei. Acest „grăunte” este o altă carte: Jurnalul de la Păltiniş. Despre el vorbesc în  scrisorile lor, cu patimă şi însufleţire, cu omenească încrîncenare şi neomenească detaşare, paisprezece intelectuali români, captivi ai unuia dintre cele mai cumplite momente ale istoriei. Ei sunt: Radu Bogdan, E.M. Cioran, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Ianoşi, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleşu, Mariana Şora, Marin Tarangul şi Sorin Vieru.”
Acest epistolar îi dezvăluie (cu acordul lor) pe aceşti eminenţi intelectuali în toată splendoarea gîndirii lor argumenţiale, în splendidul duel al inteligenţei puse în slujba ideilor, conceptelor şi principiilor din sfera umanioarelor. Dincolo de tonul mai mult sau mai puţin academic care poate fi găsit în opera acestor intelectuali, Epistolar le dezvăluie şi latura umană, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu mînii sau bosumflări, cu certuri şi împăcări, cu meandre ale gîndirii care se învîrt în jurul unor păreri divergente, păreri expuse întotdeauna cu eleganţă şi subtilă elevaţie.
Plus de asta, Epistolar este cea mai bună cheie care descifrează pe deplin, părţile aparent mai obscure (destinate tocmai acestor iniţiaţi) care au scăpat publicului care s-a delectat în decursul a peste trei decenii, cu Jurnalul de la Păltiniş. O carte (adică două) de neratat!

marți, 16 septembrie 2014

Shabbetai Zevi

[…] activitatea lui Shabbetai Zevi era centrată pe zonele otomane ale Mediteranei, şi nu e surprinzător că numele lui a ajuns în atenţia sultanului. Era vorba despre un supus evreu care îl numise pe fratele său “rege al Turciei”; iar în sinagogile adepţilor săi rugăciunea tradiţională pentru suveran fusese modificată, astfel încît, în loc să ceară binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru sultan, adunarea se ruga pentru “Mesia al nostru, unsul Dumnezeului lui Iosif, leul ceresc şi cerbul ceresc, Mesia al dreptăţii, regele regilor, sultanul Shabbetai Zevi”. Vizirul, Fazul Ahmet Paşa, intrase sub influenţa unei ramuri puritane a islamului, care desconsidera alte religii; fusese ocupat cu războiul împotriva veneţienilor în Creta, dar acum îi atrăgea atenţia stăpînului său asupra acestui profet incomod. Shabbetai avea propriile sale planuri, care l-au adus în preajma lui Fazil Ahmet. Pe 30 decembrie 1665 Shabbetai şi adepţii lui au pornit cu o corabie din Smirna spre Constantinopol, unde avea să-şi stabilească împărăţia. O călătorie în afara sezonului propice era riscantă, chiar şi pe o distanţă scurtă în Marea Egee, dar cuvintele Psalmului 106 erau suficiente ca să potolească furtuna pe care au traversato: “Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării”. A călătorit pe mare timp de aproape patruzeci de zile. Evreii din Imperiul Otoman se adunaseră în număr mare să-l întîmpine; dar autorităţile turceşti l-au aşteptat şi ele. A fost dus la închisoare, dar pînă şi drumul său pînă în temniţă a fost tratat de adepţii săi ca o mare procesiune publică; odată ajuns în închisoare, reuşea totuşi să-şi păstreze aura în faţa lor. Sultanul, Mehmet IV, se afla la Adrianopol (Edirne), în drum spre Balcani, astfel că a durat ceva vreme pînă cînd profetul a putut fi adus în faţa lui. Acolo I s-a oferit să aleagă între a dovedi, printr-o minune, că el este Mesia şi a se converti la islam. Minunea care i se cerea era următoarea: trebuia ca, dezbrăcat, arcaşii turci să tragă în el şi săgeţile să treacă în mod miraculous prin corpul lui fără să-l rănească. Shabbetai a ezitat. Prefera “să se facă turc”; şi asta a şi făcut, fără multă tevatură.
Apostazia lui Shabbetai Zevi a fost cu atît mai dramatică cu cît evreii din Adrianopol se adunaseră să asiste la sosirea lui la curtea sultanului avînd mari aşteptări. Or, el i-a dezamăgit. A acceptat funcţia onorifică de “paznic al porţilor palatului” şi numele de Mehmet Effendi. Şocul pentru comunităţile evreieşti din Turcia, din Italia şi din alte părţi a fost imens. În lumea iudaică unii susţineau că toate acestea dovedeau clar că era vorba despre un impostor, alţii erau descumpăniţi şi descurajaţi de cursul evenimentelor, iar cei din a treia categorie vedeau în acţiunile lui o altă etapă a revelaţiei sale: poate că Mesia trebuia să pară că se face turc înainte să se arate cu adevărat – aşa că unii dintre adepţii săi i-au urmat pilda şi au acceptat islamul, păstrîndu-şi totodată, în secret, practicile evreieşti şi formînd comunitatea Donnme, care mai supravieţuieşte încă în unele zone din Turcia.

Fragment din lucrarea Marea cea Mare / David Abulafia / Humanitas / 2014. 

joi, 11 septembrie 2014

Malta

Pentru a vedea, în Europa, dovezi uimitoare ale unor schelete de clădiri masive din neolitic trebuie mers către vest, pînă la templele şi sanctuarele din Malta şi Gozo, mai vechi decît chiar piramidele. Templele malteze au fost ridicate de oamenii care traversaseră marea şi creaseră cu mîinile lor o cultură izolată. Eminentul arheolog britanic Colin Renfrew a arătat că „în Malta s-a petrecut ceva cu totul excepţional în urmă cu mai bine de cinci mii de ani, ceva de negăsit altundeva în lumea mediteraneană şi chiar dincolo de ea”; această societate era în plină ascensiune pe la 3500 î. Hr. Vechea teorie difuzionistă potrivit căreia templele erau întru cîtva imitaţii ale piramidelor sau ale ziguratelor din Orientul Îndepărtat este în mod clar falsă. [...] În Malta s-au stabilit, pe la 5700 î. Hr. oameni veniţi din Africa sau mai degrabă din Sicilia, a căror cultură este vizibilă dacă analizăm primele morminte malteze săpate în piatră. Cei dintîi maltezi au sosit destul de bine pregătiţi: au adus cu ei grîu, orz şi linte şi au defrişat anumite părţi din insulă, pentru a obţine cîmpuri pe care să le poată cultiva, fiindcă arhipelagul era pe porţiuni întinse acoperit de copaci – bogăţie astăzi complet pierdută. [...] Cultura insulei a început să se dezvolte, în diverse feluri, începînd cu 4100 î. Hr. Apoi, cam prin mileniul de după 3600 î. Hr. au fost săpate impresionante morminte subterane colective, sau hipogee, ceea ce demonstrează că, în mod clar, comunitatea malteză avea un puternic simţ al identităţii. Pe insula Gozo la Ggantija, şi chiar în Malta, la Tarxien, erau deja în desfăşurare lucrări pentru construirea unor clădiri masive. Cu faţade împodobite, mari şi boltite, şi curţi largi în faţă, aceste clădiri erau structuri închise, cu acoperiş, antreuri, coridoare şi compartimente, fiind preferată aranjarea camerelor semicirculare sub forma frunzelor de trifoi. Scopul constructorilor era să ridice temple masive care să poată fi văzute de la mare depărtare şi care, cînd cineva se apropia de mare, să-i răsară dintr-odată de deasupra insulelor – de exemplu templul Hagar Qim, din sudul Maltei, unde stîncile abrupte par să se prăvălească în Mediterana. [...]
Cultura din Malta preistorică însemna, aşadar, mult mai mult decît clădiri monumentale. În temple se găseau statui masive, din care au supravieţuit fragmente şi care o reprezentau, probabil, pe Zeiţa-Mamă, asociată cu naşterea şi cu fertilitatea. În templul de la Tarxien, centrul cultului era o statuie feminină înaltă de aproape doi metri; la acea vreme, în vestul Mediteranei nu exista, cu siguranţă, nimic asemănător. [...] toate acele clădiri şi sculpturi au fost realizate fără a utiliza metale, care au ajuns în Malta pe la 2500 î. Hr.
Atît dpdv cultural, cît şi geografic, aceasta era o lume insulară. S-a estimat că în Neolitic populaţia de pe insule nu depăşea 10 000 de locuitori. Şi totuşi, forţa de muncă existentă a fost în stare să construiască cel puţin cinci sanctuare uriaşe şi multe altele mai mici, de unde putem trage concluzia că, probabil, insulele erau împărţite în mai multe provincii mici. Ne-am putea aştepta, aşadar, să găsim şi urmele unor războaie – vîrfuri de suliţe, de exemplu. Dar, contrar aşteptărilor, nu a supravieţuit nici o astfel de dovadă: se pare că era o comunitate paşnică. Malta şi Gozo erau, probabil, insule sacre, respectate de toate populaţiile din centrul Mediteranei, precum era Delosul în lumea greacă clasică.  ... Un fapt remarcabil este că s-au descoperit foarte puţine urme care să ateste prezenţa unor vizitatori străini. Dacă aceste două insule erau sacre, parte din caracterul lor sacru trebuie să fi provenit şi din aceea că nimeni nu avea dreptul să se apropie de ele, fiind locuite doar de nativi maltezi în serviciul Marii Zeiţe ... .
Sfîrşitul acestei culturi e la fel de surprinzător ca apariţia ei. Lunga perioadă de pace s-a încheiat pe la mijlocul secolului al XVI-lea î. Hr. nu există nici un semn de declin în cultura templelor, ci mai degrabă a fost vorba de o ruptură bruscă, în momentul în care au năvălit invadatorii; aceştia nu deţineau abilităţile cu ajutorul cărora fuseseră ridicate grandioasele monumente de pe insule, însă aveau şi ei un avantaj: armele de bronz.
Fragment din lucrarea Marea cea mare / David Abulafia / Humanitas 2014.



duminică, 7 septembrie 2014

Martor al epocii în care a trăit

Căci dacă Noica dezvăluia cutremurător temeiuri străvechi ale rostirii româneşti era preocupat de devenirea în timp a culturii noastre, N. Steinhardt şi-a asumat cu inimitabilă spontaneitate şi curaj, cu dîrzenie şi neînfricare, rolul de cronicar al făptuirii concrete în prezent. Un prezent care îşi asumă trecutul şi se pune chezaş viitorului. [ ...] De fapt, întreaga operă eseistică a lui N. Steinhardt [ acoperind intervalul dintre cele două zone ale preocupărilor lui Noica ] se constituie într-o sui-generis hartă a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Căci [...] eseurile şi meditaţiile sale zăbovesc cu precădere asupra dezbaterilor de idei, ele însele năzuind – şi reuşind! – să fie o reflectare a problematicii existenţiale contemporane. Temele principale de meditaţie? Degradarea continuă a condiţiei umane sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia şi minciuna, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sistemul penitenciar transformat şi extins diabolic pînă la dimensiunea unei ţări întregi. Acestor forţe malefice autorul le opunea cu neînfricată tărie îndemnul la păstrarea sau regăsirea demnităţii, încrederea în virtuţile morale şi sufleteşti ale credinţei, în triumful frumosului, binelui şi adevărului, în triumful principalei meniri a destinului uman – libertatea şi fericirea.

Virgil Bulat 

***

Dintre numeroşii martori ai lui Cristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999 

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Declaraţie

- fragment –
Subsemnatul Steinhardt Nicu-Aureliu, domiciliat în Bucureşti, str. Ion Ghica 3, fiul lui Oscar şi al Antoanetei, născut la data de 29 iulie 1912, pensionar, colaborator extern al editurilor Univers şi Minerva, fost deţinut politic, condamnat la 12 ani muncă silnică în anul 1960, din care am executat 5 ani, fiind eliberat pe data de 2 august 1964, declar prin prezenta următoarele:
În ziua de 14 decembrie 1972 am fost invitat de organele de Miliţie la Comandamentul Miliţiei Capitalei, unde mi s-a pus în vedere că sunt bănuit a deţine obiecte de contrabandă. Mi s-a cerut să spun dacă mă opun unei percheziţii. Am declarat de îndată că nu şi am plecat înapoi acasă însoţit de cîteva persoane care au efectuat în prezenţa mea o percheziţie din care s-a constatat că nu se află la domiciliul meu nici un obiect de contrabandă. Mi-a fost însă ridicat un manuscris dactilografiat intitulat de mine Jurnalul fericirii.
Cu referire la acest manuscris arăt că reprezintă un jurnal intim, redactat de mine la domiciliul meu în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces suifletesc deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creştină, precum şi relatarea modului cum s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece aceasta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, Jurnalul cuprinde şi amintiri şi referiri la această perioadă de 5 ani.
Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie însumi un proces sufletesc complex.
Manuscrisul a fost dactilografiat de către o cunoştinţă a mea, Yvonne Eşeanu, care a trecut prin ţară anul trecut şi s-a oferit a mi-l bate. Posed din acest Jurnal un singur exemplar, deoarece nu am avut intenţia de a-l difuza în ţară sau în străinătate. Ciornele au fost în parte distruse, în parte se mai află printre hîrtiile mele, la domiciliu.
Nu am încercat a trece acest manuscris peste graniţă şi nici nu l-am dat spre citire ori nu l-am citit eu însumi nimănui.
Precizez că în acest  Jurnal este evocată epoca tinereţii şi a copilăriei mele şi a diferitelor episoade sau întîmplări care au putut contribui a-mi determina gestul pe care l-am făcut ulterior. Anii petrecuţi în închisoare sunt şi ei evocaţi, atît în legătură cu actul conversiunii propriu-zise cît şi în privinţa stărilor sufleteşti prin care am trecut. Manuscrisul cuprinde foarte numeroase referiri la citate din cărţi, lucrări etc cu caracter literar şi filosofic, care exprimă sentimente creştineşti ori gînduri şi idei care pot evoca sau întări gînduri sau idei legate de conversiunea mea.
Creştinismul  aşa cum l-am conceput este legat pentru mine în special de ortodoxie la care am trecut şi din care mi-am făcut crez. În cuprinsul manuscrisului se mai află şi afirmarea unor sentimente naţionale care mărturisesc profundul meu ataşament pentru poporul român şi pentru ţară.
Desigur că în acest Jurnal sunt şi referiri la locuri pe care le-am vizitat ori întîmplări diverse sau conversaţii din diferite epoci ale vieţii mele, deoarece Jurnalul nu este scris cronologic, ci după asociaţii de idei care nu sunt legate de curgerea timpului. După evocarea anilor grei de închisoare, luminaţi însă de crescînda întărire a credinţei religioase, am evocat perioada de după liberare, practicarea efectivă a credinţei creştine şi reflecţii felurite în legătură cu aceasta. Evocarea persoanei tatălui meu ocupă un loc destul de însemnat în aceste amintiri.
Motivul esenţial care m-a determinat a scrie şi sistematiza acest Jurnal a fost necesitatea de a-mi lămuri mie însumi un proces sufletesc destul de deosebit. Nu am căutat a-mi ascunde nici o realitate, ci am aşternut pe hîrtie ideile, amintirile şi cugetările aşa cum mi s-au perindat prin minte. Intenţia mea nu a fost niciodată nici de a difuza textul, nici de a-l împărtăşi altora, iar ideea de a-l fi expediat în străinătate mi s-a părut de neconceput şi cu totul străină convingerilor mele, care nu s-ar fi împăcat niciodată cu acest lucru. [...]
Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez
14 decembrie 1972.

(ss. / Nicu Steinhardt)

joi, 4 septembrie 2014

Gherla (Zarca), 2 August 1964

(...) E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău  să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători („au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre educaţi. Dar evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit. Cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.
Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărîrilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decît să fac păcate strigătoare la cer.
Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios... Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin  micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămînem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bin e.

Fragment din Junalul fericirii – pag. 515 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

marți, 2 septembrie 2014

Totul e îngăduit?

- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.
Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au nici un rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa – sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu şi eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.
Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu mai fie îngăduit chiar orice.
(Oare Troţki şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist fost – aşa, niţel – bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)

Fragment din Junalul fericirii – pag. 269 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Monica Macovei demisioneaza din PDL

Astazi Monica Macovei, europarlamentar roman, si-a anuntat demisia din PDL pentru a putea candida ca independent la Presedintia Romaniei. Iata principalele declaratii (sursa):
 “Astazi demisionez din PDL. Nu este un gest pripit, am reflectat mult la aceasta decizie.
  • Cred ca aceea ce se intampla azi in PDL este gresit si din acest motiv am decis sa demisionez.
  • Se fac tot felul de intelegeri de la o zi la alta, ne-am trezit cu un candidat care nu este al PDL, care nu stim unde vrea sa duca Romania, care nu a luptat niciodata pentru statul de drept si nu a facut niciodata animic pentru aceste valori in care eu cred.
  • Stim ca in ultimii ani dl Iohannis a facut intelegeri atat cu Voiculescu, cat si cu Ponta. Iohannis nu ne arata ca el crede in statul de drept si in anticoruptie si njci in viitorul spre vest al Romaniei.
  • MMEu nu cred ca reprezinta dreapta si de aceea nu sunt in ACL si astazi plec si din PDL. Iohannis nu a dovedit ca reprezinta dreapta.
  • Imi dau demisia din PDL, dar ma gandesc la oamenii cinstiti din PDL care au aceleasi principii si obiective ca mine.
  • Nu ma inscriu in niciun alt partid politic. Voi candida indepent pentru a ocupa functia de presedinte al Romaniei, pentru ca sunt convinsa ca romanii merita un presedinte al lor, independent.
  • Electoratul are un candidat la presedintie deja independent si e bine sa aiba oamenii presedintele lor, si nu presedintele unor partide.
  • Presedintele oamenilor le asigura siguranta individuala, le garanteaza ca raman in democratie, ca atunci cand partidele care au doar interese oculte si fura pentru propriile lor buzunare presedintele va spune Stop.
  • Un presedinte indepent prezinta garantia ca Romania va merge spre Vest, ca Romania ramane in NATO, in UE, ca modelele nu sunt nici China, nici Federatia Rusa, asa cum incearca Ponta astazi sa ne induca si o spune clar si deschis
  • Demisia am trimis-o pe mail si o voi depune in scris acum”.
  • Citeşte mai departe AICI (Politeia)