Durerea unui gînd

Dor gîndurile? Sigur că dor. De ce dor? Aici se complică lucrurile pentru că gîndurile dor din mai multe motive. Foarte pe scurt, ne dor gîndurile în care ne regăsim (sau recunoaştem dacă şi mai ales, avem puterea de a înţelege)  greşelile, eşecurile, neîmplinirile personale. Pînă la urmă, oameni fiind, avem disponibilitatea de a ne accepta aşa cum suntem, în toată modalitatea noastră de a fi. Avem o singură problemă: incapacitatea noastră de-a accepta vina care ne aparţine; şi găsim întotdeauna, un subterfugiu ieftin: transferarea vinilor noastre, către un individ oarecare, care s-a purtat cu noi, cu adversitate. Niciodată înfernul nu este în noi; întotdeauna infernul aparţine în totalitate, celorlalţi: cei către care transferăm totalitatea eşecurilor noastre. Ce ne alimentează această stare de spirit? Simplu: exact comportamentul semenilor noştri care încearcă să ne transfere nouă, eşecurile lor. De aici conflictul de neevitat al gîndurilor care dor: sîntem laşi şi infantili, cu toţii. Refuzăm să ne maturizăm şi mai ales, refuzăm să înţelegem că diferenţa dintre maturizare şi bucuria de a trăi, trece prin disponibilitatea copilului care nu moare în nici-unul dintre noi, de a fi veşnic prezent în bucuria noastră de a fi. Durerea gîndului care mă străbate pe mine, este durerea că încă mai avem gînduri piezişe unii către alţii, mai ales cînd nu sîntem în stare să ne asumăm greşelile. O vorbă veche spune că reuşita are o sută de părinţi pe cînd eşecul, este întotdeauna orfan. 

Pe voi, ce durere a unui gînd vă străbate?