Paradox

Iubesc lumina deşi, sînt fotofob.

Am o hipersensibilitate la acţiunea directă a razelor soarelui asupra dermei care mă închide în întregul care sînt, şi mă (mai) doare privirea pe care am expus-o copil inconştient fiind, la razele iscoditoare de soare.

M-am încărcat de lumină şi nu mai ştiu (de) unde începe întunericul.

Am devenit orb?

Sper că da, pentru că mult mai mult pe această lume, mă sperie cecitatea.

Din orbire, poate că mă voi trezi, cîndva.

Din cecitate foarte greu, pentru că nu există orb mai mare decît acela care nu vrea să vadă, după cum nu există surd mai mare decît cel care nu vrea să audă.

Şi nu există mut mai tăcut decît cel care se teme să spună, ce gîndeşte.

Şi mă şi vă întreb: în ce lumină paradoxală suntem?

Tăcerea mieilor?