Cu de toate nu se poate

Luni, 19 noiembrie 2012, Sala Palatului. Concert Tudor Gheorghe. Ne strecurăm cum putem printre schelele care-au cotropit parterul sălii (se organizează nu ştiu ce) şi luăm calea treptelor spre etajul doi, de unde cocoţaţi la cucurigu vom urmări spectacolul dat de inconfundabilul şi inegalabilul Tudor Gheorghe. Îl ştiu şi-l iubesc de muuuult, de muuult, încă de pe cînd căpăta interdicţie de a mai cînta „Suta de lei” a lui Adrian Păunescu, prin anii 1970. Nu-şi arată vîrsta. Cu semeţie şi cu sclipiri şăgalnice în ochii jucăuşi, pe faţa sa numai zîmbet nu se vede urma celor 67 de ani peste care-a trecut, dar vocea sa a rămas aceeaşi ca în urmă cu mai bine de 40 de ani: puternică dar caldă, cînd tînguitoare cînd înfiorată, cînd jucăuşă şi atunci cînd trebuie, maiestuoasă. Şi nu numai atît: vocea sa devine exact aşa cum doreşte artistul şi modelează cu infinite nuanţe fiecare cuvînt şi fiecare sens al fiecărei strofe a tezaurului pus în valoare: muzică veche, nuzică nouă, balade şi doine, parfumul epocii interbelice, simfonic, într-un cuvînt ORICE! Tudor Gheorghe îşi cunoaşte şi îşi iubeşte publicul, public care după cum spune chiar domnia sa, este un public educat din care lipsesc cu desăvîrşire cei care au luat nota doi la bacalaureat. Aceia, spune Tudor, aceia se duc la concertele cu mezeluri: parizer, salam, etc. J Întotdeauna Tudor Gheorghe şi-a surprins publicul cu noi şi noi concerte pe o temă aleasă de domnia sa. De data asta, avem bucuria de a-l asista pe Maestru într-o splendidă celebrare a centenarului Caragiale. Ajutat numai de alţi patru artişti, respectiv un pianist, un contrabasist, un viorist şi un percuţionist priceput să cînte şi la trompetă, Tudor începe dialogul cu sala. Tudor nu-i nici pe departe genul de artist care mimează osmoza cu sala. Am mai fost la spectacole de-ale sale şi niciodată nu a fost ceva aidoma, cum am văzut de exemplu la un colindător celebru. Fiecare spectacol este puţin diferit de toate celelalte de dinaintea sa şi mai mult de atît, chiar în cadrul spectacolelor cu aceeaşi tematică, scenariul este adpatat la noutăţile zilei. Artistul nu transmite numai un act cultural şi atîta tot. Artistul recită poezii inedite ale unor poeţi prea puţin vehiculaţi astăzi, istoriseşte snoave care acum par de şagă numai că securitatea acelor vremi numai de şagă nu ştia, cîntă singur sau cu orchestra, iar din cînd în cînd, cu bonomie aparentă, face praf întreaga clasă politică începînd de suuuus de tot şi trimiţîndu-i pe toţi pînă jooooos de tot, acolo unde se complac netrebnicii: în troaca de porci. Nu-i cruţă pe corupţi, nici pe hoţi, îi demască vezi tu drăgăliţă Doamne zîmbind dar, se vede limpede că i-ar face una cu pămîntul, dacă ar putea. Se mulţumeşte să strige: unde e miliţia să aresteze poliţia? J  Alternînd poezia cu muzica şi cu snoava, vremea trece uşor, mai bine de două ceasuri trec la fel ca două clipite şi la sfîrşit, sala se ridică şi ovaţionează minute în şir. După cum bine se ştie, Tudor NU reacţionează la bis. Nici publicul nu cere acest lucru dar, nici nu-i vine să se despartă de artist. Aplauze prelungi îl tot recheamă, Tudor revine iar şi iar dar, la un moment dat îşi încolonează trupa şi păşeşte hotărît, în culise. Spectacolul s-a isprăvit. Oftînd, ne ridicăm de pe scaunele ponosite şi cu hainele în braţe (garderobăăă? aia ce-o mai fi?), ne îndreptăm spre întunericul de afară care a cuprins iar, capitala unei ţări aşa zis europene. Am avut încă o dată privilegiul să văd cum marele actor Tudor Gheorghe îl interpretează pe marele bard Tudor Gheorghe, pe un scnariu aparţinîndu-i lui Tudor Gheorghe, în regia artistică a maestrului Tudor Gheorghe. Mulţumesc, Maestre. Tare teamă mi-este că cei care ar trebui să înţeleagă mesajul acestui spectacol, nu-l vor băga în seamă. Credeţi cumva, că se poate cu de toate?