E foarte greu să recunoşti că nu eşti ce-ai fi vrut să fii dar te-ai născut fără să ştii şi eşti ceea ce eşti: un trecător anost şi poate fără rost pe-aleile unui destin meschin în care prea mulţi proşti toarnă venin.
E foarte greu să recunoşti că viaţa-ţi efemeră săracă sau prosperă este supusă unui veşnic dacă.
E foarte greu să înţelegi că viaţa-ţi a depins adesea numai de-o simplă virgulă sau poate numai de un apostrof. Of 
Deci ori te-mpaci şi taci ori urli şi te răzvrăteşti sau uiţi că nimănui nu-i pasă că eşti sau de ce şi nu te miri că eşti şi nici de ce aşa cum eşti.
Nu eşti ce pari sau vrei a fi; eşti doar ce gîndesc alţii despre tine. În fine…
De ce să fii( doar) ceea ce gândesc alțíi despre tine?
RăspundețiȘtergereNu spun că te lasă indiferent „gura lumii„, nu, categoric Nu! dar, niciodată nu-i vei convinge pe toți ce vrei tu, cu adevărat. Cred că același om este perceput diferit de către ceilalți, asta sigur!
Depinde, iar o să spun„ cred„ de niște chimii, de împrejurări, de atitudinea celorlalți.
De ce se îndrăgostește cineva de o persoană pe care alții o detestă?
De ce ne uimesc, adesea, alegerile copiilor noștri? cum și noi i-am uimit pe ai noștri părinți?
Este atât de complicat totul.
Știi ceva? eu învăț să exclud din gândire nu doar cuvântul „prost„, ci tot ceea ce înseamnă el.
De ce? pentru că fiecare este un tot..
Am găsit zilele trecute un splendid eseu al gânditorului N. Steinhardt.
Poate ai vreme să te uiți!
Textuleţul acesta nu se doreşte a fi o reflectare profundă asupra condiţiei umane şi nici un răspuns la una dintre nenumăratele întrebări ultime de extracţie dostoievskiană, întrebări menite a rămîne invariabil, fără un răspuns exhaustiv.
ȘtergereTextuleţul acesta nu este decît un răspuns la una dintre Psi-luneli, la care chiar eu am propus tema.
N-am intenţionat cîtuşi de puţin să fiu grav, am reuşit cred, să fiu chiar ciclotimic.
Iar la "prostie" nu m-am referit la sensul de inabilitate intelectuală ci, la refuzul conştient de a conştientiza prea-limpede-sesizabilul, ca formă de refuz al realităţii şi ca formă de adaptare la umbrele văzute pe pereţii unei peşteri construită exclusiv din egoisme ticălos-feroce.
ps. Nu-s adeptul celor care cred că "Omul ce măreţ sună acest cuvînt" ar fi singurul arhitect al destinului nostru, apropo de trimiterea la N. Steinhard.