„despărţirea-i tot mai grea” şi
aşa etcetera...
Ei bine, aici poetul greşeşte:
despărţirea este strict necesară; grea, dar necesară şi mai ales, firească. N-o
să încerc amănunţeala aceste idei; ar fi cu totul şi cu totul inutil. În
definitiv, fiecare dintre noi statuează „despărţirea” de „alţii” acolo unde simte nevoia să o facă,
indiferent dacă acei „alţii” sunt rude, prieteni, amici (copain – în limba
franceză - parcă), colegi sau simple „cunoştinţe”. Voi încerca (timid) să
explic (sau măcar să încerc să spun) de ce uneori, simt nevoia să mă despart de
MINE.
Ştiu foarte bine (sau măcar, aşa
îmi place să cred) că EU nu mai sînt cel de la începutul vieţii mele; nici ca alcătuire
trupească, nici ca alcătuire sufletească, nici ca alcătuire ideologică, nici ca
alcătuire culturală, nici ca alcătuire sentimentală, nici nici nici. Am devenit
în timp, ALTCEVA. Ce am devenit în tot acest timp? Nu ştiu. Şi nici nu cred că
voi afla vreodată.
De ce mă despart de MINE uneori?
Simplu: pentru că devenind „matur” am pierdut bucuria de a fi pur.
am senzati ca te desparti de tine nu ca sa te cauti ci ca sa te pierzi...
RăspundețiȘtergerenici nici :)
Ștergeream spus limpede: uneori!
Adica ce vrei sa spui? Esti în criza de personalitate? Aha, acum esti la adolescenta matura! :))
RăspundețiȘtergereEvident că. De de-aş nega? :)
ȘtergereNu.
RăspundețiȘtergereDe ce să te desparți de tine, toate câte au fost, câte sunt le porți în ( cu) tine.
În adâncul sufletului toți suntem puri.Suntem copii. Ar fi ceva, trupul se schimbă, aici este durerea..
Asta simt.
Asta cred.
Mă rog, poate că trebuia să schimb ordinea.
La nu răspund cu NU.
ȘtergereMă asum dar "uneori" îmi iau o distanţă faţă de mine însumi şi mă recalibrez.
Da, doar că ceea ce se pierde cu copilăria, nu mai revine... :(
RăspundețiȘtergerePerfect adevărat.
ȘtergereNumai că nu este motiv de întristare...