sâmbătă, 9 februarie 2013

Despărţirea



„despărţirea-i tot mai grea” şi aşa etcetera...
Ei bine, aici poetul greşeşte: despărţirea este strict necesară; grea, dar necesară şi mai ales, firească. N-o să încerc amănunţeala aceste idei; ar fi cu totul şi cu totul inutil. În definitiv, fiecare dintre noi statuează „despărţirea” de  „alţii” acolo unde simte nevoia să o facă, indiferent dacă acei „alţii” sunt rude, prieteni, amici (copain – în limba franceză - parcă), colegi sau simple „cunoştinţe”. Voi încerca (timid) să explic (sau măcar să încerc să spun) de ce uneori, simt nevoia să mă despart de MINE.
Ştiu foarte bine (sau măcar, aşa îmi place să cred) că EU nu mai sînt cel de la începutul vieţii mele; nici ca alcătuire trupească, nici ca alcătuire sufletească, nici ca alcătuire ideologică, nici ca alcătuire culturală, nici ca alcătuire sentimentală, nici nici nici. Am devenit în timp, ALTCEVA. Ce am devenit în tot acest timp? Nu ştiu. Şi nici nu cred că voi afla vreodată.
De ce mă despart de MINE uneori? Simplu: pentru că devenind „matur” am pierdut bucuria de a fi pur. 

8 comentarii:

  1. am senzati ca te desparti de tine nu ca sa te cauti ci ca sa te pierzi...

    RăspundețiȘtergere
  2. Adica ce vrei sa spui? Esti în criza de personalitate? Aha, acum esti la adolescenta matura! :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu.
    De ce să te desparți de tine, toate câte au fost, câte sunt le porți în ( cu) tine.
    În adâncul sufletului toți suntem puri.Suntem copii. Ar fi ceva, trupul se schimbă, aici este durerea..
    Asta simt.
    Asta cred.
    Mă rog, poate că trebuia să schimb ordinea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La nu răspund cu NU.
      Mă asum dar "uneori" îmi iau o distanţă faţă de mine însumi şi mă recalibrez.

      Ștergere
  4. Da, doar că ceea ce se pierde cu copilăria, nu mai revine... :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Perfect adevărat.
      Numai că nu este motiv de întristare...

      Ștergere