Copil fiind...

Drumul parcurs de mine din copilărie pînă acum n-a fost foarte lin dar a fost (dacă stau să mă gîndesc mai bine), frumos. Plin de dealuri şi de văi, uneori plin de hîrtoape şi de greutăţi, acest traseu de viaţă a fost în cea mai mare parte un dans în care destinul, parte făcut parte primit, m-a antrenat cu frenezie. Simt cu trecerea inexorabilă a timpului, un soi de desprindere de acele vremuri de demult; o detaşare; aş putea să spun chiar, că simt o dezlegare de sub imperiul a ceea ce-mi trecea pe atunci, prin cap… Am  luat o binemeritată distanţă faţă de unele amintiri, care mai dor… Mare parte dintre amintirile mele de atunci, sunt totuşi foarte frumoase. Jocurile copilăriei mele erau – cred eu – mult mai frumoase decît jocurile – de acum, pe calculator. Nu le mai amintesc pe toate. Îmi aduc aminte cum influenţaţi de filme şi de cărţi, ne jucam dea luptătorii. Ne confecţionam săbii şi scuturi de lemn şi ne înfruntam în luptă dreaptă – pedestraş vs pedestraş – fiecare dintre noi, copii plini de candoare, visînd să devină un brav comandant de oşti. Inutil să mai spun că pe atunci, nu prea ştiam noi ce înseamnă să fii, măcar decurion. J Tare frumoasă mai este dimineaţa copilăriei! Dar cea mai dulce amintire de - pe - atunci, a fost declaraţia stîngace pe care i-am făcut-o unei colege îmbrăcată ca o păpuşă - ce era - într-o rochiţă dantelată: vrei să fii prietena mea? J .