duminică, 23 septembrie 2012

Durerea unui gînd


Dor gîndurile? Sigur că dor. De ce dor? Aici se complică lucrurile pentru că gîndurile dor din mai multe motive. Foarte pe scurt, ne dor gîndurile în care ne regăsim (sau recunoaştem dacă şi mai ales, avem puterea de a înţelege)  greşelile, eşecurile, neîmplinirile personale. Pînă la urmă, oameni fiind, avem disponibilitatea de a ne accepta aşa cum suntem, în toată modalitatea noastră de a fi. Avem o singură problemă: incapacitatea noastră de-a accepta vina care ne aparţine; şi găsim întotdeauna, un subterfugiu ieftin: transferarea vinilor noastre, către un individ oarecare, care s-a purtat cu noi, cu adversitate. Niciodată înfernul nu este în noi; întotdeauna infernul aparţine în totalitate, celorlalţi: cei către care transferăm totalitatea eşecurilor noastre. Ce ne alimentează această stare de spirit? Simplu: exact comportamentul semenilor noştri care încearcă să ne transfere nouă, eşecurile lor. De aici conflictul de neevitat al gîndurilor care dor: sîntem laşi şi infantili, cu toţii. Refuzăm să ne maturizăm şi mai ales, refuzăm să înţelegem că diferenţa dintre maturizare şi bucuria de a trăi, trece prin disponibilitatea copilului care nu moare în nici-unul dintre noi, de a fi veşnic prezent în bucuria noastră de a fi. Durerea gîndului care mă străbate pe mine, este durerea că încă mai avem gînduri piezişe unii către alţii, mai ales cînd nu sîntem în stare să ne asumăm greşelile. O vorbă veche spune că reuşita are o sută de părinţi pe cînd eşecul, este întotdeauna orfan. 
Pe voi, ce durere a unui gînd vă străbate? 

10 comentarii:

  1. Sincer?
    Uff! este cam greu să pui aici, în văzul tuturor ce gând apăsător ai. O să spun, chiar dacă..ce „ chiar dacă„??
    Fiul cel mare mi-a reproșat, în câteva rânduri, că am fost mult prea exigentă cu el- eram studentă în anul al doilea când m-am mărita, iar el s-a născut înainte de a termina facultatea, așa că am crescu, cumva, împreună. Sigur am făcut greșeli- toate aveau, fără să-mi fi dat seama atunci că , poate exagerez, dorința de a-l orienta bine. De a face din el un om adevărat, așa cum, de altfel, a și ajuns.
    Erau alte vremuri.
    De câte ori aud vorbindu-se despre conflictul între generații, despre greșeli ale adulților-părinți, mă simt arătată cu degetul.
    Este un gând care mă înțeapă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iar fiul meu ajuns în Canada, mă ceartă că l-am educat prea mult în spirit etic. Am obosit să înţeleg, de ce. :(

      Ștergere
  2. Nu pot sa impartasesc durerile gandurilor care ma strabat pe mine dar mi-a mers la suflet postarea ta

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De cîte ori citesc blogul tău, am senzaţia că-s un impostor care ascultă destăinuirile tale; şi tac.

      Ștergere
  3. Răspunsuri
    1. n-am dispărut; m-am retras.

      Ștergere
    2. Mulţumesc din suflet daaar, ştiu destui care se bucură...
      Nu din cauza lor mă retrag (probabil temporar) ci, din cauze care-mi revin mie în integralitate; ştiu foarte bine ce spun.

      Ștergere
  4. sunt sigura ca tu stii ce e mai bine pentru tine...inteleg ca ai si tu luptele tale si mai inteleg ca din unele iesi ranit...
    eu o sa ma bucur cand vei reveni...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu luptele mă rănesc ci, laşii.
      - - -
      Cînd voi reveni, vei şti.
      ţuc şi hug. :)

      Ștergere