Întîlnirea Trump-Putin

de la Helsinki a creat un uragan de reacții isterice, de tînguieli lugubre din partea presei occidentale și a stîngii americane. “Trădare”, au țipat democrații, “cel mai rușinos moment al istoriei americane”, a susținut într-un comunicat de presă John McCain (care în treacăt fie spus, nu a mai călcat în Congres de aproape un an și despre care nu știe nimeni dacă mai este în viață sau nu), “nu ne mai putem baza pe SUA,” s-a tînguit lugubru ministrul de externe al Germaniei, țara care deși zbiară împotriva agresiunilor Rusești și cere sancțiuni ferme împotriva Moscovei, se repede să semneze contracte de miliarde de euro cu aceeași țară.

În această cacofonie a ultragiului, nu a înțeles nimeni ce s-a discutat la Helsinki și dacă cei doi lideri au ajuns la vreun accord. Din puținele informații apărute, și din presa care nu s-a inflamat pe marginea subiectului “amestecului Rusiei în alegerile din 2016” a reieșit că Trump și Putin nu au căzut de acord asupra nici-unui subiect de importanță strategică. SUA nu a dat Rusiei mînă liberă în Europa de Est, așa cum se vehiculează în România, și nici nu a decis să se retragă din NATO, așa cum vor diverși comentatori să lase oamenii să înțeleagă. În spețele delicate Ucraina, Georgia și Siria, cele doua state au rămas pe aceleași poziții ca și înaintea summitului. Asta nu înseamnă că statele europene nu trebuie să-și mărească contribuția la bugetul NATO și să lase în continuare SUA să achite nota de plată în timp ce oficialii europeni care astăzi zbiară ca arși, cereau nu de mult înființarea unei armate europene care să rivalizeze NATO. Armata pentru care probabil tot SUA ar trebui să asigure fondurile pentru că este datoria SUA să apere democrația europeană.

Subiectul care a inflamat presa și stînga internațională a fost remarca lui Donald Trump privind amestecul și influența Rusiei în alegerile din 2016, spargerea serverelor DNC (Democrat National Committee) de către presupuși agenți ruși și publicarea emailurilor interne de către Wikileaks. Donald Trump are tot dreptul să fie sceptic în privința interferenței Moscovei în această afacere. În primul rînd, așa cum a spus președintele American, ca principal evident atacului informatic, serverul DNC, nu a fost nici-o dată examinat de către divizia specializată a FBI. Acesta este un adevăr care nu poate fi tăgăduit. A declarant acest lucru sub jurămînt James Comey, fostul director al FBI, în timpul audierilor din Congres din vara anului trecut. Întrebat în 20 iulie 2017 dacă FBI-ul a avut acces la respectivul server, James Comey a răspuns că nu, și a explicat că doar au primit informațiile venite din partea unei firme particulare angajate de către DNC, Crowdstrike. Aceasta este “dovada” intervenției rusești, a atacului cybernetic care a ‘săpat la temelia democrației” americane. Nici o altă agenție de informații americane nu a avut acces la această probă esențială, în primul rînd pentru că legea le interzice acest fapt. Vorbim apoi despre o organizatie, FBI, care are propriile probleme interne. Se știe că oamenii din subordinea lui James Comey, Andrew McCabe, Peter Strozock, și Linda Page iși trimiteau mesaje în care aranjau întîlniri în care să analizeze metode prin care să-l impiedice pe candidatul Trump să cîștige alegerile, cum urmau să discute în privat cu un judecator care a aprobat urmărirea informatică a aceluiași candidat. Se mai știe, dar asta nu s-a publicat niciodată în România, că Andrew McCabe, directorul adjunct al FBI, a mințit sub jurămînt atunci cînd nu a recunoscut în fața judecătorului că dosarul Moscovit (cel al prostituatelor și a urinei care s-a dovedit între timp a fi un fals) era opera unei firme de PR angajată de candidatul Hillary Clinton.

Aș putea continua pe această linie. Dar nu o voi face. Voi pune în schimb o întrebare celor care astăzi vorbesc despre “trădarea Americană”. Cum ar trebui să răspundă SUA acestor acuzații de interferență ale Moscovei? Vreau un răspuns concret, și le amintesc celor dornici să-și încerce talentul strategic, că administrația Trump a aprobat cele mai aspre sancțiuni economice împotriva aliaților lui Putin. Deci, ce ar trebui să facă Donald Trump?

Clemy Bebb

Criza migranților

Episodul minorilor care trec granița din Mexic în SUA în compania unor adulți care poate sunt, poate nu, părinții lor, a inflamat opinia public românească din spațiul virtual mai mult decît a fost cazul în SUA. Degeaba s-a încercat a li se explica românilor că această politică datează din 1997, că această practică a separării minorilor de adulși a fost adoptată de președinții Clinton, care a semnat legea votată de Congres în acest sens, Bush, Obama și acum Trump, degeaba s-a spus că  această lege a fost adoptată de Congres în urma raportului din 1994 care arată că mulți dintre minorii care treceau șiatunci granița Mexicului cu SUA deveneau victime ale traficanților de oameni și sfîrșeau prin a îngroșa numărul muncitorilor la negru sau al prostituatelor. România care combate pe internet nu a vrut să audă de aceste amănunte pentru că Trump este un barbar, un nebun demn de legat iar votanții lui sunt demni de dispret, pe calapodul votanților lui Dragnea, cumpărați pentru un mic și o bere.

Acest episode trist este pînă la urmă ilustrativ atît pentru starea mediului politic și a presei din SUA dar și a capacității românilor de a întelege ce se întamplă peste ocean. Voi începe întîi prin a spune că în Noiembrie în SUA au loc alegeri, așa numitele mid-term, iar Partidul Democrat încearcă să preia majoritatea în Camera Reprezentanților. Din rațiuni practice și ideologice, Democratii au îmbrățișat cauza imigrației ilegale și și-au facut din ea un steag de luptă. Cauzele practice țin de ideea că odată deveniți cetățeni cu drept de vot acești imigranți vor vota cu  Partidul Democrat. Iar această socoteală simplă ține de o altă realitate pe care România nu o înțelege, și anume realinierea partidelor politice în SUA. Pentru că așa cum Ronald Reagan (un alt președinte pe care presa de peste ocean l-a făcut cu ou și cu oțet în timpul celor două mandate ale sale) a transformat sudul creștin evangelic al SUA într-un bastion al Republicanilor, Donald Trump, adduce clasa muncitoare Americană fostă bază electorală de decenii a democraților,în rîndurile Republicanilor. Centrul stanga devine centru dreapta. Iar această aliniere ține de politică și de economie. Căci așa cum Ronald Reagan a profitat de abandonarea sudului creștin de către democrați după legalizarea avortului șidupă ră zboiul din Vietnam, tot așa Donald Trump profită de abandonarea clasei muncitoare de către stînga Americană. Preocupată de corectitudinea politică, de fărîmițarea societății americane în grupări rasiale, etnice și sexuale, jurînd credință mondialismului și a unei lumi fără granițe, autoflagelarea civilizației occidentale în numele multicularismului  în care baza iudeo-creștină care stă la baza democrațiilor occidentale estecondamnată și văzută ca un vector de opresiune, și ostracizarea bărbatului alb și heterosexual ca abuzator al femeilor și minorităților, stînga Americană ca șisurata ei europeană, a abandonat clasa muncitoare. În acest vacuum ideologic Donald Trump a venit cu un mesaj simplu: Make America Great Again. Un mesaj populist, America pentru Americani, protecția clasei muncitoare și mijlocii, reducerea intervenționismului politico armat al SUA în lume. La aceasta se adaugă respectful pentru steag, pentru Poliție, pentru forțele armate, exprimarea ideii că o țară are nevoie de o graniță  pentru a rămîne un stat, că legile trebuiesc respectate de toți și că nicio țară, oricît de bogată și generoasă este, nu își poate permite să primească și să găzduiască toți săracii lumii. Iar rezultatele administrației Trump se văd în creșterea economică, în scăderea dramatică a șomajului, în creșterea venitului net al populației. Fireste, prin prisma extraselor din New York Times, Washington Post, CNN și Huffington Post, aceste lucruri sunt necunoscute publicului român.

Dar despre presa Americană, a cărei capacitate de a influența opinia publică se diminuează pe zi  ce trece și despre încrederea oarbă a românilor în aceleași organizații media voi vorbi într-un alt post.

Clemycali

Șocul Ierusalim

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim și faptul ca guvernul României s-a opus condamnării acestui gest politic de către UE nu face decît să accentueze faptul că dpdv politic SUA și UE se îndepărtează una de cealaltă cu fiecare zi ce trece. Dar ptr a întelege cauzele acestui schism trebuie să înțelegem rațiunile ptr care a fost fondată Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este rodul ideilor politice post 1989, cînd odată cu prăbușirea URSS, în vestul Europei au început să devină evidente ideile care urmăreau crearea unor State Unite Europene, o entitate economică și politică care să poată concura de la egal la egal cu SUA. Firește, aceste idei nu au fost niciodată dezbătute în România. Și asta ptr că anii 90 puneau românii față în față cu alte probleme ca mineriadele, tranziția de la un sistem economic la altul, corupția, etc. România a avut de recuperat un decalaj de cel puțin 25 de ani în termen de gîndire politică, și astfel, România a aderat la UE nu ptr că înțelegea pe deplin proiectul UE ci ptr că oamenii au văzut în acest demers un pas înainte către normalitate economică, politică și judiciară.

Această schismă politică între UE și SUA s-a accentuat în ultimii 10-15 ani. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA nu a făcut decît să exacerbeze aceste tensiuni déjà vizibile. Firește, în România la fel ca acum 20 de ani, nimeni nu a observat schimbările politice din America și Europa, și aproape nimeni nu vrea să înțeleagă că trăim o schimbare de paradigmă. Naționalismul reînvie iar instituțiile surpra-statale de genul UE și-au atins maximul de competență și de importanță.

Așa se face că mutarea ambasadei americane la Ierusalim a fost un șoc ptr toată lumea. Faptul că un președinte American a avut curajul să respecte promisiunea electorală făcută de cel puțin trei predecesori ai săi (Obama, Bush 43 și Clinton) a consternat aproape întreaga clasă politică europeană. În spatele acestei mișcări se ascunde însă o schimbare radicală a politicii americane în Orientul Mijlociu, care are ca bază coaliția dintre Arabia Saudita-Israel-Egipt. Și în timp ce liderii europeni iși arătau consternarea față de această mutare, în Orientul Mijlociu această mutare a fost privită cu relativă bunăvoință. Firește, în România, unde informația ajunge filtrată cu grijă, acest lucru nu a fost observat.

În concluzie, nu vorbim de o izolare a SUA ci de o schimbare de priorități în politica externă. Președenția Trump este prea puțin interesată de consensul politic cu aliații din UE și urmărește în primul rînd interesele politice americane chiar dacă aceasta îi supără pe liderii de la Berlin, Paris și Bruxelles. Iar această schismă se va adînci și România va avea la un moment dat de făcut o alegere grea: alături de cine iși va alinia politica externă: de SUA sau de UE.

Mulțumesc doamnei Clemy Bebb ptr acest articol lămuritor.