De la Bucureşti la Zurich

Mai avem exact o oră pînă la decolare. Vremea este frumoasă şi caldă, iar paserile de metal stau liniştite la sol aşteptîndu-şi pasagerii. Nu prea mulţi deocamdată, la terminalul pentru Zurich. Vreo optzeci, cred. Poate mai mulţi. Am avut o scurtă aventură la chek-in cu bagajele. Cerberul respectiv a stabilit că avem prea mult bagaj pentru tipul nostru de bilet şi că ar trebui să mai plătim vreo 150 de euro pentru excedent. Pînă la urmă, se mulţumeşte cu 75; iar dacă se gîndeşte şi mai bine, 150 de RON ar funcţiona exact ca formula din poveste: Zurich, deschide-te! Deci: un bagaj mai mititel s-a metamorfozat brusc din bagaj de cală în bagaj de mînă, prin voia cerberului. Nu mai contează că la trecerea prin furcile caudine ale maşinăriilor ţipătoare în prezenţa metalului (cum se numesc?) am rămas fără spray, fără briceagul meu elveţian (îmi voi cumpăra eu, altul – he he heee) şi fără alte cîteva flecuşteţe… Am scăpat de cerberi şi aşteptăm ambarcarea. Asta este tot ce contează.

Pînă la avion suntem transportaţi cu un maxibuz. Avionul de tip Fokker are 100 de locuri din care libere au rămas numai cîteva. O bandă de magnetofon repetă (şi) în limba engleză instrucţiunile de salvare în caz că… Pe post de stewardeze sunt două fete frumoase; o asiatică şi o blondă, amîndouă înalte şi perfect înveşmîntate în aura unui surîs binevoitor. 

Călătoria poate să înceapă. Auspiciile sunt extrem de favorabile.

Avionul s-a pus în mişcare către capătul pistei. Suntem pe locurile 14 A şi 14 B exact în dreptul aripei din stînga. Pe partea dreaptă mai sunt (cîte) trei fotolii, iar în faţa noastră sunt ieşirile de siguranţă… Zborul va dura circa două ore şi 15 minute.

Gata! Viteză, portanţă şi ţuşti! ne-am căţărat pe cerul de deasupra aeroportului şi luăm cap-compas spre Zurich. Senzaţia de zbor este vag anihilată de senzaţia de stat pe loc dar asta, numai dacă priveşti pe geam unde norii par să alcătuiască mormane de nea albă, pufoasă, puternic luminate de un soare generos.

Soare despre care am auzit că la Basel – prima ţintă a călătoriei noastre, este cam timid.

Fetele au pus gheridonul în mişcare, dar cum nu văd pe nicăieri oferta de produse nu ştiu la ce să mă aştept. Pînă la urmă, optăm pentru cîte-un sandviş (mititel) cu şuncă de vacă asezonat cu cîte-o sticluţă de GRENACHE MERLOT – franţuzesc – foarte bun(e) şi cu cîte-un pahărel de apă minerală. Ca şi la El – Al, totul este inclus în preţul biletului (nu ca la zborul către Catalunia). Buuuuun!

Am început să coborîm pentru aterizare. Pe ultima sută de metri, fetele ne împart voioase mostre de ciocolată cu lapte, elveţiană. Un deliciu! Am intrat în norii compacţi şi tot coborîm. Soarele a rămas undeva sus, deasupra plafonului de nori, iar noi vom fi botezaţi la descinderea din avion de o ploicică palidă, caldă şi-mi place să cred, binefăcătoare. Bine-aţi sosit pe tărîmul lui Wilhelm Tell!