Odată stabilit în
străinătate, Mircea Eliade se consacră, cu obişnuita-i absolută rîvnă, temelor
generale şi universale: istoria religiilor, filosofiei, mitologiei. Simultan şi
paralel, pe măsură ce lucrările cărturăreşti se teoretizau şi se amplificau,
cele literare îşi aduceau din ce în ce mai precis aminte de zilele dee demult
şi dobîndeau un caracter strict autohton. În romanul Noaptea de sînziene şi în nuvelele toate, România şi Bucureştii
exercită o suzeranitate irezistibilă. Cine ar bănui că Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci şi Un om mare sunt scrise de la
depărtări: mireasma lor e atît de locală! Strada
Mîntuleasa e o poveste nu mai puţin exclusiv românească decît un basm de
Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray. Savantul nu se poate despărţi de artist,
cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru întreaga planetă de
scriitorul iremediabil ataşat şi îndrăgostit de spaţiile şi scenopgrafiile
copilăriei şi tinereţii. România şi Bucureştii îşi manifestă aproape obsesiv
trăinicia. Dorian Gray şi portretul său, în cazul acesta, evoluează coexistînd
în armonie, completîndu-se şi tolerîndu-se reciproc.
Şi Vizite chez les morts a lui Eugen
Ionesco evocă – fantomatic mai degrabă – un Bucureşti nepieritor. Nici moartea
nu rupe firul ombilical dintre cei cînva locuitori ai oraşului şi urbea lor
acum de-a pururi părăsită, după cum nu şterge nimic din virulenţa relaţiilor cu
dramaturgul. Iar Emil Cioran în Exercises
d’admiration se mărturiseşte, se referă la Sibiul său juvenil, la anii
studenţiei bucureştene, la matcă. Exemplul lui Mircea Eliade nu-i aşadar
izolat, numai că la el neînstrăinarea
ia un caracter mai stăruitor, mai fervent. O tainică lege a compensaţiilor, a
echilibrului şi a vaselor comunicante îl obligă să păstreze neîncetat cumpăna
şi după fiecare perioadă de activitate ştiinţifică universală face un
desfătător şi odihnitor popas în cadrul formelor originare. Literatura asigură
efectuarea mişcării pendulatorii şi-şi oferă aurorului sprijinul (blînd şi
jucăuş) părînd a-i şopti şi chezăşui
că nu s-a depărtat de ai săi, că a dus ţara cu el în valiză, că de fapt
hălăduieşte pe două tărîmuri convergente: unul concret (profan), străin, şi
unul spaţio-temporalo-mitic (sacru), românesc. E acasă va să zică, nu are de ce
se îngrijora, de vreme ce scrie – în româneşte – despre fiinţe, întîmplări şi
meleaguri întru totul fidele unei trăiri numai la suprafaţă întreruptă de
vicisitudinile istoriei. O fotografie
veche de 14 ani îşi desfăşoară acţiunea untr-un decor foarte occidental, dar eroul, Dumitru, tînărul candid „ţăran de la
Dunăre” şi fiu al lui Muter natur
(natura mamă, germ.) exprimă în acest decor sîmţămintele cele mai romîneşti ce
pot fi. Dumitru e semnificantul lui Mircea Eliade. La Chicago literatura română
îşi agoniseşte statut de
extrateritorialitate. Absurdul, istoria şi fatalitatea sunt înfrînte.
Nu numai că opera
literară din străinătate e de intensă putere şi fascinaţie, e şi revelatorie. E
o irecuzabilă dovadă a posibilităţii
unei dedublări alternative şi necurmate. Paralelismul e neobosit şi de
fiecare dată forţa de împrospătare a
ficţiunii uimeşte, a ficţiunii care prelucrează numai datele provenite din
stocul de memorie al obîrşiei. În Noaptea
de sînziene şi nuvele nu e vorba numai de inşi şi fapte româneşti, pînă şi
aura e acut românească, la fel ca şi
vibraţia, tonul, pulsarea. Extraordinar în opera de ficţiune a lui Mircea
Eliade e tocmai caracterul acesta ne-nostalgic, ne-depărtat, ne-proiectat în
timp, ne-refăcut; cele româneşti sunt vii şi prezente, fireşti, imediate.
Altfel spus: dedublarea e fără greş.
De aici, ne
întrebăm, ce reiese? Că înstrăinarea – adevărata înstrăinare – e un fenomen rar
şi greu realizabil. Cel plecat de acasă îşi duce negreşit casa cu el. Unii sub
formă de amintiri, alţii de răfuială, dor, regrete, supărări – diverse chipuri
ale uneia şi aceleiaşi indelebile peceţi. Sunt şi cei care, printre străini,
într-atîta nu pot uita punctul de pornire încît le este definitiv compromisă
putinţa de adaptare pe un teritoriu nou. Panait Istrati şi-a povestit ţara
străinilor. Dar Mircea Eliade ne dă fericita pildă a unei soluţii cu totul
neaşteptate: el a ştiut să fie un mare savant universal, la largul lui în
cultura lumii, şi totodată să rămînă ceea ce a fost înainte de a pleca: un
scriitor român. Pendularea (dedublarea) i-a îngăduit să nu jertfească nici unul
din planurile de activitate: cu egală vigoare şi pasiune le-a folosit pe
amîndouă, coordonîndu-le printr-un soi de ritmicizare. Ritmul constituie poate
explicaţia: secretul acesta al vieţii şi al artei. Casa nu l-a împiedicat să
vadă lumea şi să o înţeleagă şi nici să-şi croiască faima şi aşezarea în ea;
iar lumea, la rîndul ei, nu i-a răpit casei nimic din stringenta ei prezenţă.
Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit şi a lucrat o bună parte a vieţii în străinătate, dar ne
este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi şi
tare în cadrul limbii româneşti; ba şi al suflării româneşti dacă dăm substantivului
acestuia din urmă un sens cît mai apropiat de cel fiziologic. Arta, magică
precum se află, a fost unealta minunată care i-a făcut slujire şi i-a dat
mijlocul de a supune legile fizicii şi a vieţui spiritual pe două tărîmuri.
Şăgalnică şi
isteaţă, l-a şi dezvăluit. În rolul ei de iubită adevărată, de ibovnică
preferată, comite indiscreţii şi ne arată că pendularea, totuşi, cunoaşte
abateri de la uniforma cadenţă în doi timpi potriviţi: cu simţirea şi cu
sufletul, cu imaginaţia şi cu pofta, copilăreşte şi suprafiresc, oniric şi
temperamental, organic şi biruitor, Mircea Eliade se vădeşte de preferinţă şi
cu precădere îndrăgostit de fantezie şi fabulaţie. Oricum, nu se poate lipsi de
ele vreme îndelungată. Le solicită periodic ca pe un elixir. Mintea şi
raţiunea, - nepărtinitor, harnic, şi manevrînd linguae francae – le-a dăruit lumii. Inima şi graiul nu şi le-a
dezlipit de ţară. Şi cu toţii ştim că în acestea două sălăşluiesc intimitatea
făpturii şi că dintr-însele pornesc resorturile creaţiei artistice. Erudiţia îl
înfăţişează pe savantul mondial, necontenita producţie literară îl păstrează în
caldă lumină pe artistul român.
Îl putem de aceea
considera pe Mircea Eliade ca aflat în situaţie de impecabilă neînstrăinare.
- text cules din
volumul Prin alţii către sine / N.
Steinhardt / Polirom – 2012.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu