Am tremurat şi
m-am frămîntat ani în şir. Mă întrebam înfrigurat dacă e bine ca fiul nostru să
părăsească ţara. N-ar fi murit de foame în
România. Avea studii făcute temeinic (şef de promoţie la liceu) şi un
masterat luat pe bune, la ASE. Avea şi nişte porţi deschise, atît cît se putea.
Le-a refuzat pe toate. Nu înţelegea şi nu vroia să fie ajutat prin PCR (pile, cunoştinţe,
relaţii).
Înainte de a
pleca a lucrat pentru o multinaţională (pe care a ales-o singur, de capul său)
multinaţională care între timp, a plecat din România. Nu dau amănunte pentru că
n-are nici-un rost. Între timp, îi încolţise gîndul plecării. Cam pe la finele
anului 2007 (anul suspendării preşedintelui Băsescu). Nu l-am descurajat ci,
chiar dimpotrivă! Am asumat acest lucru şi chiar l-am încurajat. Cu sufletul
îndoit dar cu optimism pentru viaţa sa. Nu-l vedeam îngroşînd rîndurile încă
unei generaţii de sacrificiu. Chiar, NU!
Pe scurt. A
aplicat pentru Canada la finele anului 2008. A primit viza la finele anului
2009. A plecat către Canada pe 22 ianuarie 2010. Am scris atunci ce-am simţit.
Apoi, am
aşteptat. A venit să ne vadă pentru scurt timp, în 2012. Îngrozit de ce-a văzut
atunci, (a doua suspendare) a plecat
după mai puţin de patru zile deşi îşi propusese să stea măcar vreo zece zile,
dacă nu chiar două săptămîni. Am lăcrimat dar, nu puteam face nimic să-l mai
reţin măcar pentru cîteva zile. Chiar, nimic!
Anii au trecut,
ne-am conversat pe telefoane şi on-line pe msg şi pe google talk. De puţină
vreme, pe skype (nu-l agrez eu pe mister skype dar, asta-i altă poveste).
Au mai trecut
ceva ani. Vorbim, vorbim, şi printre vorbe, întrebăm ce mai face. Cum îi este
firea, nu ne spune mai nimic din ce vrea să facă. Ne spune numai după ce-a făcut,
ce a făcut. De exemplu ne-a spus că a făcut cursuri de specializare. Unul? Nu,
vreo două. În domeniul său (ASE) ? Nu, nici vorbă! Meserii practice. De ce?
pentru că dacă vrea să-şi deschidă o firmă, trebuie să fie calificat în
domeniul respectiv. Aşa este la EL, acolo, în Canada, nu cum este la VOI, în
România. Bon. Treaba lui. El ştie ce are de făcut: e viaţa sa. De ce să
insistăm? Nu insistăm.
Şi a venit ZIUA!
Ziua în care ne-a spus: pe 16 decembrie
2014, pe la ora 17 – ora voastră – să fiţi pe recepţie; am o surpriză pentru
voi. Bănuiam despre ce este vorba J Şi chiar aşa aşa şi fost: am participat
on-line la ceremonia în care fiul nostru a fost declarat cetăţean al Canadei.
L-am auzit depunînd jurămîntul. Am auzit oficialităţile canadiene felicitîndu-i
pe noii cetăţeni pentru alegerea făcută. Am plîns. De bucurie.
Şi mă întreb,
acum: a meritat toată această perioadă, să ne frămîntăm? Sincer? DA!
Ps. Nu i-am spus
nimic despre tragedia morţilor de la Siutghiol. Ce rost ar fi avut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu