Am căutat-o după
ani şi ani de zile de la despărţirea noastră. Am regăsit-o surîzătore.
Optimistă şi încrezătoare. Ce ne-a lipsit? am întrebat-o. Nu ne-a lipsit nimic,
mi-a răspuns, ea. Nimic. Nimic altceva decît că tu, erai îndrăgostit fără să
ştii, de altă femeie. De femeia vieţii tale. Ştiu asta, ştiu, i-am răspuns,
ŞTIU dar, te iubesc şi vreau să rămînem măcar prieteni! Nu ştii nimic, mi-a
răspuns, ea, nu ştii nimic! Bine, i-am spus, bine; poate că nu ştiu. Dar măcar
prieteni mai putem fi? Şi mi-a răspuns: sincer?
NU! Nu mai vreau să aud de tine, nu mai vreau să ştiu ce faci sau ce nu
faci. Nu mai vreau să cred că exişti. Uită de telefonul meu, uită de tot ce
ne-a legat vreodată. Uită şi că eu am existat în viaţa ta. Ştii că dacă fac
asta (uit de tine etc), i-am spus, înseamnă că între noi, intervine cumplitul
neant, da? Ştii că... M-a întrerupt cu violenţă: sigur că ştiu. Pleacă! Am
plecat, ce era să fac? Am plecat.
Fata asta, a avut
dreptate: femeia vieţii mele mă iubeşte aşa cum nici nu-mi puteam închipui. Abia
acum înţeleg ce-mi reproşează doamna Le...escu: faptul că în noaptea nunţii
sale, n-am fost capabil să fug cu ea, departe de toate şi de toţi. Ea m-a
iubit, eu am iubit-o, dar la ultimatumul ei, eu am ales calea către iubirea
vieţii mele, nu către o viaţă în care iubirea poate fi, eventual,
pasageră.
Mă întreb uneori
dacă n-ar trebui să am regrete.
Sincer? NU!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu