- Draga mea, stăm faţă-n faţă cu înfrigurare sub arcada unor amintiri turbulente punînd concomitent pe aceeaşi tipsie un troc de balans arid de intempestivă şi definitivă cenuşă a dragostei noastre, gîndind împreună la frumosul poem al lui Michelangelo Buonarotti:
“Cum poate fi, că eu nu mai sunt eu ?
O Doamne, o Doamne, o Doamne !
Cine m-a luat mie însumi,
cine mie mi-a fost mai drag
sau mai mult decît mine poate ce pot eu?
O Doamne, o Doamne, o Doamne !
Cum îmi trece inima…
Cine nu pare că mă atinge ?
Ce este aceasta, Iubire ?
Că în inimă mi-a intrat prin ochi,
pentru puţin spaţiu înăuntru pare să crească;
şi stă să iasă.”
Şi-ţi mai spun, draga mea, iubita mea:
- dă-ne Doamne o etuvă care să cureţe morbul îndoielii dintre inimile noastre şi nu lăsa mintea noastră proastă să aprindă fitilul distuctiv al prafului de puşcă.
– Iar ai devenit poet fără măsură?
– Poftim?
– Ce tot îmi spui de praf de puşcă!
– Cum?
– Zi şi tu ceva mai simplu: silitră, doar ştii că eu sînt urmaşa zeiţei Diana, ce, ai uitat?
- ?!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu