Dialogul pe la noi

În volumul Seminţe apărut la Humanitas în 2008, filosoful Alexandru Dragomir spune:

- La noi, dialogul rareori depăşeşte faza “cine are dreptate”, respectiv “care pe care”. Şi cum ar putea-o depăşi? În dialog, fiecare se consideră egal cu interlocutorul, altfel ar fi vorba despre un proces de învăţare. Iar ce spune fiecare (“părerea lui”) este ce a gîndit, gîndirea lui. Dacă iese că nu are dreptate, resimte nu numai că nu e aşa cum a gîndit el, ci şi, în primul rînd, că a greşit în gîndirea lui, că a gîndit greşit. Şi cum omul este, cică, raţional, resimte asta ca pe ceva grav, ba poate ca pe cel mai grav lucru. Deci rezultatul dialogului este resimţit de fiecare personal, şi nicidecum în ce priveşte obiectul discuţiei. Rezultatul dialogului se mută de pe obiect pe persoană, în speţă pe “X e mai deştept”, respectiv “Y e mai prost”, în care – şi asta e important -, X ori Y pot fi EU.

De aici se vede înţelepciunea lui Socrate atunci cînd declară, de la bun început, “că nu ştie”. Înţelepciunea lui Socrate înseamnă că el stă pe post de prost.

De asta discuţiile de pe la noi alunecă foarte repede în : “stai să-ţi spun eu”, “ascultă-mă pe mine”, “nu ştii (nu eşti expert, specialist, informat etc), eu ştiu mai bine” – şi toate numai pentru a aluneca de la situaţia de dialog la situaţia de învăţare, în care, fireşte, Eu este învăţătorul. Cumpăna dialogului (doi interlocutori egali) se pierde în felul acesta – ceea ce nu înseamnă că avem nevoie de un nou Socrate. După 2500 de ani, nu putem să o luăm aşa. Nevoia pe care o avem azi e de deprindere, de o disciplină pe care de acum o ştim, dar pe care incultura noastră ne împiedică să o realizăm.