Se preling timid
pe lîngă zidurile noastre interioare toate umbrele neputinţelor noastre de a fi
aşa cum credeam că sîntem capabili de a fi. Eşuăm în plîns tăcut sau în
scrîşnet surd şi ne complacem vieţuind
în falsitatea zîmbetelor arborate circumstanţial, sperînd întotdeauna, nu ştim
niciodată, ce. Trăim - fără să ştim -, în ţarcurile castratoare pe care ni le
autoimpunem. Ne înghesuim în preajma sărbătorilor să ne felicităm unii pe alţii
de parcă lumea ar începe iar, cu urările noastre; uităm neputinţele şi
exacerbăm posibilitatea de a fi aşa cum sîntem. Trăim în oniric pentru că nu
sîntem capabili de a ne asuma realitatea zilelor noastre. Trăim în ţarcuri.
Fiecare dintre noi, are un ţarc propriu pe care îl cultivează - nu cultivă! - cu
asiduitate. Sîntem fericiţi fiecare dintre noi în ţarcul propriu dar ne
declarăm nefericiţi în parcul comun care ar trebui să ne adune la un singur
loc. LMA!
Un soi de oglindă deformantă
Acum 4 ore
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu