Ţarcuri

Se preling timid pe lîngă zidurile noastre interioare toate umbrele neputinţelor noastre de a fi aşa cum credeam că sîntem capabili de a fi. Eşuăm în plîns tăcut sau în scrîşnet surd  şi ne complacem vieţuind în falsitatea zîmbetelor arborate circumstanţial, sperînd întotdeauna, nu ştim niciodată, ce. Trăim - fără să ştim -, în ţarcurile castratoare pe care ni le autoimpunem. Ne înghesuim în preajma sărbătorilor să ne felicităm unii pe alţii de parcă lumea ar începe iar, cu urările noastre; uităm neputinţele şi exacerbăm posibilitatea de a fi aşa cum sîntem. Trăim în oniric pentru că nu sîntem capabili de a ne asuma realitatea zilelor noastre. Trăim în ţarcuri. Fiecare dintre noi, are un ţarc propriu pe care îl cultivează - nu cultivă! - cu asiduitate. Sîntem fericiţi fiecare dintre noi în ţarcul propriu dar ne declarăm nefericiţi în parcul comun care ar trebui să ne adune la un singur loc. LMA!