Umbra vîntului

Spunea Umberto Eco într-un eseu, că omul care citeşte, trăieşte în afară de viaţa sa, şi vieţile personajelor întîlnite în cărţi. Aşa e? Probabil că da, aşa e. Îmi place să cred că şi reciproca este adevărată: personajele întîlnite în (unele) cărţi, ne influenţează şi ne definesc viaţa. Autorii se inspiră şi din viaţă, brodează cu migală şi cu imaginaţie pe margine ei iar cititorii, îşi iau modele nu doar personaje din viaţa reală ci, şi din cărţi…

Habar n-am dacă autorul acestui excelent roman, Umbra vîntului, scriitorul Carlos Ruiz Zafon, a ştiut de această teorie ispititoare a marelui manipulator, Eco. Şi nici nu mă interesează prea mult această problemă. Cert este că în această carte, Umbra vîntului, Zafon găseşte calea prin care personajele reale se intersectează cu personajele fictive; cale prin care aceste personaje interacţionează şi se potenţează reciproc.

Ca părere strict personală, cred că această excelentă carte stă sub semnul unei înţelepciuni: nu căuta să afli, ceea ce nu ţi-ar plăcea să ştii; curiozitatea poate nu doar să fie un motor al cunoaşterii; curiozitatea poate ucide tot aşa de bine cum de multe ori ura şi iubirea, ucid.

Subiectul cărţii este foarte bine sintetizat chiar de autor, în interiorul povestirii:

„Mi-am început relatarea cu zorii aceia de demult, cînd m-am deşteptat şi nu-mi puteam aminti chipul mamei, şi nu m-am oprit pînă n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem în acea dimineaţă, în casa Nuriei Montfort. Bea mă asculta în tăcere, cu o atenţie care nu trăda nici judecată nici prejudecată. I-am vorbit despre prima mea vizită la Cimitirul Cărţilor Uitate şi de noaptea pe care mi-o petrecusem citindUmbra vîntului. I-am vorbit de întîlnirea mea cu omul fără chip şi de scrisoarea semnată de Penelope Aldaya, pe care o purtam mereu cu mine, fără să ştiu de ce. i-am povestit cum nu ajunsesem niciodată să o sărut pe Clara Barcelo şi pe nimeni altcineva, şi despre cum îmi tremuraseră mîinile cînd am simţit atingerea buzelor Nuriei Montfort pe piele, cu numai cîteva ceasuri în urmă. I-am spus că, pînă în momentul acela, nu înţelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absenţe şi înfrîngere şi că, tocmai de aceea, mă refugiasem în ea pînă o confundasem cu propria mea viaţă, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai nişte umnbre care trăiesc în sufletul unui străin.”

Cîteva lămuriri. Mai întîi, naratorul întregii istorii este (cu cîteva excepţii notabile) Daniel, fiul unui librar. Bea este sora unui prieten din copilărie, Tomas. Umbra vîntului este cartea adoptată de Daniel, carte scrisă de un autor numit Julian Carax, dar care dispăruse odată cu toate cărţile sale! Omul fără chip este un demon aparent malefic, un spectru, o iluzie sau poate chiar Diavolul în persoană, personajul din cartea lui Julian. Clara Barcelo este nepoata unui librar excentric, peieten cu tatăl lui Daniel. Nuria Montfort este  fata lui Isaac, paznicul Cimitirului Cărţilor Uitate, despre care am făcut referire aici.

Ajungînd la Penelope Aldaya, nu pot spune decît că este personajul în jurul căreia  se învîrte întreaga intrigă a cărţii lui Julian Carax. Aşa cum deja aţi intuit, este o carte scrisă după metoda romanului din roman, o carte care evoca o bună bucată din istoria zbuciumată a Barcelonei dinaintea, în timpul şi după războiul civil, perioadă plină de nedreptăţi, de abuzuri şi de bun plac al unor autorităţi care profitau din plin de haosul acelor vremi, autorităţi reprezentate de un personaj sinistru, un oarecare Fumero, un asasin cu sînge rece.

Aceste personaje evocate aici de mine, plus alte cîteva zeci de personaje perfect reliefate ţes o atmosferă de mister, o poveste care se citeşte pe nerăsuflate, o poveste a mai multor poveşti de iubire şi de ură, de mărire şi de decădere, de răzbunări şi de suferinţă, o poveste cu final neaşteptat, aş spune chiar miraculos dar, o poveste care pare desprinsă sau poate că este inspirată chiar din viaţa lui Carlos Ruiz Zafon. O carte de neocolit! Merită să citiţi cîteva pagini AICI