A blogui, bloguire

Reiau subiectul acesta, nu ştiu pentru a cîta oară. Nu mai caut prin arhive, sper că sînt consecvent în ce gîndesc şi afirm. Nu voi face nici măcar o minimă clasificare a tipurilor de blog pe care le-am întîlnit şi frecventat pînă acum (nişă, integralist, politic, literar, etc), că despre ierarhizare, nici măcar nu poate fi vorba. Cel mai bun exemplu este chiar Zelist şi nu insist pentru că ştiţi (aproape) cu toţii despre ce este vorba.

Deci. Orice blog are cititori. Mai mulţi sau mai puţini, nu contează, acum. Cititorii - indiferent dacă-s constanţi sau numai ocazionali - sunt de două feluri mari şi foarte clare: comentatori activi sau tăcuţi.

Fac parte din ambele categorii de cititori şi ştiu sigur că şi alţi bloggeri procedează la fel, din diverse motive  cum ar fi de exemplu, timp, interes faţă de subiect, acord sau dezacord faţă de modul de abordare, orientarea socială sau politică a proprietarului blogului, şamd.

S-a întîmplat în istoria de peste trei ani de zile a blogului, să încheg uneori cîte-o micuţă comunitate. Cum s-a închegat, aşa s-a spulberat. Nu ştiu motivele şi nici nu m-am preocupat prea mult de acest lucru. Nu spun că acest lucru nu m-a afectat. M-a afectat însă, am învăţat cu timpul să trec peste orgoliu şi să merg mai departe deşi, nu ştiu de cîte ori am fost tentat să spun punct blogărelii. N-am pus punct şi cred că bine am făcut.

Ştiu precis că printre multele fleacuri pe care le-am etalat cu nonşalanţă pe acest blog, am scris şi despre  lucruri minunate cum ar fi în special cărţile pe care le-am citit sau scurtele excursii pe care le-am făcut. De asemenea, am etalat fotografii din care unele sunt chiar grozave, sau am versificat uneori cu rime şchioape gînduri fugare, dar ştiu că unele versuri sunt chiar reuşite.

Se întîmplă uneori, ca unele dintre articolele mele să fie cufundate într-o tăcere care sincer să fiu, nu-mi pică tocmai bine dar, nici nu mă mai descurajează. Desigur că am şi eu momente de îndoială, uneori mi se pare că ceea ce fac eu aici este pueril, la limita şcolărescului dar, sincer, sînt destul de mîndru cînd constat că unele dintre lucrurile spuse de mine aici, pe acest blog, sunt noutăţi absolute pentru o parte dintre cei care-mi frecventează blogul, iar acest lucru mă motivează să merg mai departe.

Ce am avut de spus despre mine am spus la rubrica respectivă, iar cei care au intrat cu mine în dialog, au aflat mult mai multe decît intenţionasem eu  vreodată, să spun. După cum aţi constatat singuri, blogul meu este deschis, nu practic moderarea preventivă şi am spus de ce: pe acest blog intră să citească oricine vrea, rămîne  la comentarii numai cine vreau eu. N-am decît vreo trei inşi băgaţi la spam în aproape 40 de luni de zile aşa că, loc mai am acolo 

Concluzionez pe scurt: blogul merge mai departe, cu sau  fără comentarii. În afară de Clubul psi şi uneori la MFC, nu mai particip la alte blogginguri interactive. N-am orar fix de publicare deşi intenţionasem aşa ceva la un moment dat, şi n-am nici o direcţie anume stabilită. Blogul rămîne aşa cum este acum deşi, altceva intenţionasem atît la început, cît şi pe parcurs. Deci, dacă vă place ghiveciul preparat pe acest blog, serviţi-vă fără reţinere şi dacă aveţi ceva de comentat, vă rog să nu ezitaţi chiar dacă, nu este obligatoriu să mă lăsaţi şi pe mine să aflu ce gîndiţi despre operele mele  Pentru cunoscători, ţuc şi hug!

Vorbe despre o carte

“Dacă ar fi vreodată să scriu o carte către fiul meu, precis că acea carte nu ar fi de genul cărţii domnului Liiceanu – Scrisori către fiul meu – , un soi de pastişă a „învăţăturilor lui Nea’ Goe Basarab,  către fiul său, Teodosie ”. Nici vorbă ! N-ar fi nici măcar o destăinuire a unor habitudini de-a le mele, care să demonstreze cît de tare îl iubesc. 

Aş începe prin a-i spune baiatului meu, într-o eventuală carte,  că am partea mea de vină, pentru că el trăieşte în afara ţării noastre. Aş continua cu faptul că aşa am crezut eu de cuviinţă sa-l protejez, ca să nu mai treacă prin umilinţa prin care au trecut bunicii mei, tata, mama, unchii şi mătuşile mele, nenumăratele generaţii de sacrificiu, oameni care au fost siliţi să abjure tot sistemul de valori în care credeau.

Nu. Aş scrie în acea carte, un lucru simplu: băiatule, eşti cred eu, iubit de bunul Dumnezeu, dacă ai reuşit să scapi din infernul acesta … Să nu îndrăzneşti să te gîndeşti să te întorci. Lasă viitorilor tăi fii, nostalgia întoarcerii pe meleagurile strămoşeşti. Tu, acum, trebuie să îţi vezi de viaţa ta.”

Am scris acest scurt text, în urmă cu aproape doi ani de zile.

La o zi după cum văd că a fost sărbătorită ziua de unire a tuturor românilor (24 ianuarie), mă felicit pentru vizionarism. Şi mă simt cum nu se poate mai umilit pentru acest vizionarism.

- Tati şi mami, ştiţi ce am împlint eu azi? ne-a întrebat fiul nostru, în urmă cu trei zile. – Da, fiule, ştim: ai împlinit doi ani de cînd trăieşti într-o lume liberă. – Nuuu, tati şi mami, nuuu, a răspuns fiul nostru. Astăzi am împlinit doi ani de zile, de cînd am înţeles cît de mult vă iubesc.

Aşa că nu văd de ce ar mai trebui să scriu şi eu, o carte către fiul meu. A spus el, tot ce era de spus.  

A doua filă din acest an

Haba-r n/am ce cred cititorii blogului meu, despre faptul că toooot insist să prezint cărţi. Cu un gînd am pornit prezentarea acestor cărţi pe blog (de fapt, cam din acest motiv am şi iniţiat blogul), alt gînd mă străbate acum. Am primit reacţii care mi-au încălzit sufletul (şi încă mai primesc) dar am primit şi admonestări (şi încă mai primesc)  de genul: chiar crezi că toată lumea are aşa de mult timp pe care să îl consacre lecturii? Sau: tare aş vrea şi eu să citesc dar, cartea costă şi nu întotdeauna ne permitem. Sau: cărţile pe care le prezinţi, sunt interesante dar, ia-le de unde nu mai sunt! Fie s-au epuizat, fie nu prea mai sunt de actualitate. Şamd.

Cel mai mult, m-am bucurat de reacţiile de genul: mi-a plăcut cum ai prezentat cartea, o caut şi eu, o cumpăr şi o voi citi. Booon!

Între timp, acest blog s-a îmbogăţit (vorbă să fie!) cu postări de gen politic – la care am renunţat de mai bine de un an de zile – şi mai ales, cu relatări din scurtele noastre (eu şi soţia mea) incursiuni turistice pe alte  meleaguri. Cum excursiile sunt mult mai scumpe – şi mai rare – decît lecturile mele, n-am încotro şi prezint totuşi, mai multe lecturi decît impresii de călătorie. 

Acum. De fapt, aici voiam să şi ajung: încerc să iniţiez, un soi de club al lecturii. Pun la dispoziţie cu împrumut, orice carte este în biblioteca mea, oricui doreşte să o citească. Nu ştiu cum voi face acest lucru. Am nişte idei dar, aştept şi sugestii. Probabil că prin poştă. Om mai vedea, ce şi cum. Nu mi se pare drept ca unele cărţi pe care eu le deţin – şi pe care eventual le recitesc din joi în paşte – să zacă în biblioteca mea personală în timp ce alţii le rîvnesc… Cum vom face? Încă nu ştiu. Dar cred că trebuie să facem ceva în acest sens. NU?

Probabil că va trebui să găsim o formulă convenabilă între posibilitatea şi disponibilitatea de lectură (număr de cărţi per unitatea de timp) a fiecăruia dintre noi-voi,  şi costul trimiterii lor de la unul la altul. Voi, ce spuneţi? Tare sînt curios. Şi disponibil, evident! Aştept sugestii.
Să nu uit. Cred că ne putem proteja de o eventualăjenă, corespondînd pe mail – dacă doriţi, nu pe blog. OK?