Dacă priveşti un animăluţ privindu-se în oglindă, vei observa invariabil că animăluţul respectiv nu ştie că el este cel reflectat acolo. De ce? Simplu: respectivul animăluţ n-are de unde să ştie cum arată el, în realitate! Nici nu mai pun problema conştiinţei de sine la animale, că mă depăşeşte. Apoi.
Habar nu am care a fost primul individ sau individă din specia umană, care s-a privit într-o oglindă şi nici, de ce. Nu ştiu nici cine a fost inventatorul oglinzii şi nici în ce scop a făcut-o. Mi-e lehamite să gugălesc şi să aflu, pentru că mi se pare total irelevant. Sau poate E? Nu ştiu.
Cred că privitul în oglindă are mai multe înţelesuri. Sau, măcar, privitul în oglindă ar trebui să aibă un scop bine determinat.
Nu mă gîndesc acum, la scopul îndeobşte perfect îndreptăţit că fiecare dintre noi, vrea să arate lumii în care trăieşte un chip cît mai plăcut. Deci fiecare dintre noi, priveşte în oglindă ca să vadă cum arată şi eventual, să retuşeze ce se poate. Nu putem trăi confortabil într-o lume de hirsuţi cărora nu le mai pasă de cum arată - la modul fizic -, nu?
Dar, nu aceasta este problema despre care vreau să ridic cîteva întrebări. De exemplu, întreb:
- de cîte ori suntem dispuşi să privim în oglinda sufletului nostru şi să asumăm cu sinceritate, ce vedem acolo?
- cît de tare ne doare sau nu, că transformările inerente înaintării în vîrstă ne deformează aproape pe nesimţite, modul de a gîndi şi de a ne comporta?
- cît de greu ne vine să încercăm să ne auto-corectăm dacă avem puterea de a recunoaşte că ceea ce vedem în acea oglindă, nu-l mai reprezintă pe cel care credeam noi, a fi?
E complicat de răspuns măcar la aceste minime întrebări? Voi, ce credeţi?
Care ar fi raportul de importanţă între privitul într-o oglindă care ne arată aşa cum suntem la un moment dat din pdv fizic, şi cum arătăm în urma privitului în inimile noastre, din pdv sufletesc? Ce aspect primează? Cel aparent, sau cel profund? Este aceasta întrebarea care ne influenţează conduita de fiecare zi? Întrebări, mai am. Dar vă invit fie să răspundeţi, fie să puneţi VOI, noi întrebări.
Ce ziceţi? Ne asemănăm cu animăluţele care nu se recunosc în oglindă, pentru că nu ştiu cum sunt ele în realitate?
Tibi, seara bună :)nici un om orbit de interese personale, de ambiţii desarte, de veleitarism găunos, de ură disimulată-n grijă pentru semeni, nu se va recunoaste într-o astfel de oglindire. Îl vor recunoaste ceilalţi, măcar, unii dintre ei. Si asta nu-i puţin lucru.
RăspundețiȘtergereServus, nora! :)
ȘtergereAşa este, din păcate...
O să-ţi shăruiesc pe FB o imagine descoperită din întâmplare ceva mai devreme, care se potriveste grozav cu postarea ta. :)
RăspundețiȘtergereSomn usor :)
RăspundețiȘtergereMulţumesc, nora! :)
Ștergere