Va plac pepenii?

M-am uitat destul de amuzat recent, la un scurt dialog dintre o vecină - o venerabilă bunicuţă, dialog purtat cu nepoţelul său care tocmai îşi scosese mănuşa din mînă dreaptă şi încerca să-şi recupereze o jucărie, din zăpada care a inundat toate aleile dintre blocuri.

- Ţi-am  spus să faci ordine în sertarul cu jucării, a spus bunicuţa. Nepoţelul, un prunc de vreo şase ani, tăcea încrîncenat. Nu părea să bage de seamă că este ger. Nu-l interesa nici ce spune bunicuţa. Se concentra pe împlinirea ideii sale, de a-şi recupera  jucăria aceea.

- Ai destule jucării acasă, spuse bunicuţa.

- Eu pe asta o vreau, a spus copiluşul.

- Bine. Eu plec acasă. Te las aici. Mă duc că pregătesc o supă caldă, bună, pentru tine.

- Dar eu vreau o felie de pepene, spuse nepoţelul.

- Pepene? a spus bunicuţa. Pepene?

- Da, pepene, a spus copiluşul ciripind vesel – tocmai îţi găsise jucăria – pepene.

- De ce pepene? a întrebat bunicuţa.

- Pentru că jucăria mea este o frunză, a spus vesel, nepoţelul.

- Frunză? N-ai nici -o jucărie în formă de frunză.

- Ba am! a spus copiluşul, ba am!  Uite-o!

- Dar asta nu este o frunză, este o panglică, a spus bunicuţa, nedumerită.

- Nu este o panglică, a spus nepoţelul. Este ce vreau eu, să fie!

Ajuns în acest punct al dialogului, am plecat. Am înţeles că destinaţiile noilor copiluşi, sunt altele decît orizonturile bunicuţelor. Am priceput că acum, noii copiluşi, îşi construiesc propria lor lume cu noi reguli, cu noi accepţii ale celor mai elementare noţiuni, cu noile lor înţelesuri ale cuvintelor. Este lumea pe care noi, bunicuţii, nu o mai înţelegem. Este lumea lor, este lumea celor noi! Este lumea în care în mod instinctiv, copiluşii îşi folosesc mîna dreaptă, mîna care sfidează gerul, nu mîna stîngă pe care o lasă tot instinctiv, să fie protejată de vitregiiile gerului.