Adopţie

„În cele din urmă, tata s-a oprit dinaintea unei porţi mari din lemn sculptat, înegrită de vreme şi de umezeală. În faţa noastră se ridica ceea ce mi s-a părut a fi cadavrul părăsit al unui palat sau un muzeu de ecouri şi de umbre.

- Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomas. Nimănui.

Un omuleţ cu trăsături de pasăre răpitoare şi cu o chică argintie ne-a deschis uşa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă.

- Bună  ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunţat tata. În curînd va împlini unsprezece ani, iar într-o bună zi se va ocupa de librărie. A ajuns la vîrsta potrivită ca să cunoască locul ăsta.

Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuînd numai crîmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfîşiată de fascicole de lumină ce atîrnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază la vîrf, configurînd un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zîmbit, făcîndu-mi cu ochiul.

- Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Presărate pe culoare şi pe platformele bibliotecii se profilau mai multe siluete. Unele dintre ele s-au întors să salute de la distanţă, şi am recunoscut chipurile mai multor colegi de-ai tatei din tagma librarilor de modă veche. În ochii mei de copil de zece ani, acei indivizi apăreau ca o confrerie secretă de alchimişti conspirînd fără ştirea lumii. Tata a îngenunchiat lîngă mine şi, privindu-mă ţintă în ochi, mi-a vorbit cu glasul şoptit al promisiunilor şi al confidenţelor.

- Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de cîte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de cîte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul ei creşte şi întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, cînd tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrîn. Poate la fel de bătrîn ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Cînd o bibliotecă dispare, cînd o librărie îşi închide porţile, cînd o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptînd să ajungă într-o bună zi în mîinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpîn. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decît pe noi, Daniel. Crezi că vei putea păstra secretul ăsta?

Privirea mea s-a pierdut în imensitatea acelui loc, în lumina lui fermecată. Am încuviinţat, iar tata mi-a zîmbit.

- Şi ştii care-i partea cea mai bună?

Am tăgăduit în tăcere.

- Există obiceiul ca, atunci cînd cineva vizitează pentru prima oară locul acesta, să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o, şi s-o adopte, asigurîndu-se că nu va dispărea niciodată, că va rămîne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa, mi-a explicat tata. Azi e rîndul tău.” (fragment din cartea Umbra vîntului / Carlos Ruiz Zafon).

Ce carte ai adoptat cînd aveai zece ani?