sâmbătă, 30 iunie 2018

CONTINENTELE INSOMNIEI / Gabriel Liiceanu


”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (...) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (...) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”
Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (...). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (...) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (...) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.
Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!
De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (...) dar la un  moment dat (...) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.
Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.
Citez:
Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?
Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (...) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu