Nu știu de ce nu m-am obosit să cumpăr cărțile
sale Picături din soare sau Iris de la Bookfest 2018 și habar n-am de ce m-am
hotărît să particip la prezentarea celei mai recente cărți a Angelei Tocilă,
Muntele de sticlă. Cînd am ajuns la Muzeul literaturii române erau deja
aproximativ 40/50 de cititori. Nu mă așteptam la atîția dar în final au fost -
cred eu – mai bine de o sută de participanți, dintre care nu am recunoscut pe
nimeni, cu o singură excepție, un simpatic jurnalist, veșnic burlac J
Am remarcat repejor
că se cam cunoșteau între ei și nu m-am aventurat la socializare. Am ceva
experiență și nu am numai amintiri plăcute de la astfel de evenimente așa că,
mă țin mai așa, lăturiș J . În fine.
La masa de
prezentare, Angela îi aștepta pe cei trei prezentatori ai cărții, între timp
scrutînd participanții și schimbînd saluturi și îmbrățișări cu mai mulți dintre
ei. La masa amenajată ca tarabă J , am văzut pe lîngă Muntele de sticlă și cartea Eu sunt
Silvia și le-am cumpărat pe amîndouă. Lîngă mine, am văzut că alt cititor avea
și Copiii războiului și m-am hotărît să o cumpăr și pe aceea. Și bine am făcut!
Am ceva lecturi la
activ pînă acum și cu greu mă mai poate surprinde stilul unui autor. Dar această
carte, chiar mi-a dat de gîndit! Ca să-l parafrazez pe un cunoscut și iubit
autor, Gabriel Liiceanu, m-am întrebat: ce-o mai fi și cartea asta? Jurnal nu
e, roman nu e, corespondență de război nu e. Dar ce este totuși ? Este o carte
care îmbină stilul autoconfesiv al autoarei care povestește crîmpeie din viața
sa și a familiei sale cu poveștile triste sau nu ale unor supraviețuitori ai WW
II care au trăit acele orori fiind copii. Această carte este deosebită și pentru
că în timp ce se încheagă dezvăluie fără sfială chiar laboratorul de creație al
autoarei! Rar lucru, din cîte știu eu! Și mai are ceva deosebit această carte:
conține propria sa cronică, dezvăluită de autoare atît la început, cît și pe
parcurs și evident la epilog trage concluzii.
Pentru a aduna
mărturiile vîrstnicilor care au acceptat să retrăiască acele momente cumplite,
Angela a străbătut distanțe respectabile, a străbătut cîteva țări și a ascultat
cu răbdare tot ce aveau acei oameni de spus. Apoi a scris pe îndelete. Am să
extrag cîteva momente care au marcat nașterea aceste cărți pe care o recomand
călduros!
”Încă nu-mi dau
seama cum s-a născut ideea acestei cărți... poate stînd la masă într-un
restaurant unde-l sărbătoream pe cumnatul meu Johann, privind copiii jucîndu-se
în mijlocul sălii. (...) Erau trei fetițe și un băiețel știrb de dinții din
față, cu o figură de poznaș răsfățat. Se izolaseră de restul lumii, așa cum fac
copiii. Erau doar ei și joaca lor, adulții nu mai existau. (...) Și atunci am
avut revelația, cartea, chiar și titlul, (...) iar din ziua aceea n-am mai avut
liniște și nici astîmpăr.”
Exact asta este
diferența dintre un om oarecare și un scriitor: scriitorul surprinde un moment
și îl sondează în adîncime pînă cînd întreaga esență a acelui moment expandează
în substanța unei cărți scrise cu liminară sinceritate și cu totală dăruire de
sine!
N-am de gînd să
povestesc conținutul cărții dar mai înserez drept încheiere un crîmpei din
epilog: ”Nu am pretenția ca această carte să aibă vreun aport sau să fie parte
a unei schimbări, sunt prea modestă pentru a-mi face iluzii, dar ceea ce mi-am
dorit și sper să-mi ating scopul, este ca cei ce o vor citi să-și dea seama de
fragilitatea normalității în care trăim, că războiul pîndește mereu după ușă,
așteptînd doar un pretext cît de mic să ne intre în casă, iar atunci cînd în
sfîrșit își face drum, nimeni nu mai e în siguranță, nici măcar copiii pe care
trebuie să-i protejăm de cruzimea adulților, cu orice preț.”
Această carte stă
sub deviza unui adevăr cumplit: bărbații mai în vîrstă declară război. Dar tinerii
trebuie să lupte și să moară. (Herbert Hoover).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu