Neînstrăinatul

Odată stabilit în străinătate, Mircea Eliade se consacră, cu obişnuita-i absolută rîvnă, temelor generale şi universale: istoria religiilor, filosofiei, mitologiei. Simultan şi paralel, pe măsură ce lucrările cărturăreşti se teoretizau şi se amplificau, cele literare îşi aduceau din ce în ce mai precis aminte de zilele dee demult şi dobîndeau un caracter strict autohton. În romanul Noaptea de sînziene şi în nuvelele toate, România şi Bucureştii exercită o suzeranitate irezistibilă. Cine ar bănui că Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci şi Un om mare sunt scrise de la depărtări: mireasma lor e atît de locală! Strada Mîntuleasa e o poveste nu mai puţin exclusiv românească decît un basm de Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray. Savantul nu se poate despărţi de artist, cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru întreaga planetă de scriitorul iremediabil ataşat şi îndrăgostit de spaţiile şi scenopgrafiile copilăriei şi tinereţii. România şi Bucureştii îşi manifestă aproape obsesiv trăinicia. Dorian Gray şi portretul său, în cazul acesta, evoluează coexistînd în armonie, completîndu-se şi tolerîndu-se reciproc.

Şi Vizite chez les morts a lui Eugen Ionesco evocă – fantomatic mai degrabă – un Bucureşti nepieritor. Nici moartea nu rupe firul ombilical dintre cei cînva locuitori ai oraşului şi urbea lor acum de-a pururi părăsită, după cum nu şterge nimic din virulenţa relaţiilor cu dramaturgul. Iar Emil Cioran în Exercises d’admiration se mărturiseşte, se referă la Sibiul său juvenil, la anii studenţiei bucureştene, la matcă. Exemplul lui Mircea Eliade nu-i aşadar izolat, numai că la el neînstrăinarea ia un caracter mai stăruitor, mai fervent. O tainică lege a compensaţiilor, a echilibrului şi a vaselor comunicante îl obligă să păstreze neîncetat cumpăna şi după fiecare perioadă de activitate ştiinţifică universală face un desfătător şi odihnitor popas în cadrul formelor originare. Literatura asigură efectuarea mişcării pendulatorii şi-şi oferă aurorului sprijinul (blînd şi jucăuş) părînd a-i şopti şi chezăşui că nu s-a depărtat de ai săi, că a dus ţara cu el în valiză, că de fapt hălăduieşte pe două tărîmuri convergente: unul concret (profan), străin, şi unul spaţio-temporalo-mitic (sacru), românesc. E acasă va să zică, nu are de ce se îngrijora, de vreme ce scrie – în româneşte – despre fiinţe, întîmplări şi meleaguri întru totul fidele unei trăiri numai la suprafaţă întreruptă de vicisitudinile istoriei. O fotografie veche de 14 ani îşi desfăşoară acţiunea untr-un decor foarte occidental, dar eroul, Dumitru, tînărul candid „ţăran de la Dunăre” şi fiu al lui Muter natur (natura mamă, germ.) exprimă în acest decor sîmţămintele cele mai romîneşti ce pot fi. Dumitru e semnificantul lui Mircea Eliade. La Chicago literatura română îşi agoniseşte statut  de extrateritorialitate. Absurdul, istoria şi fatalitatea sunt înfrînte.

Nu numai că opera literară din străinătate e de intensă putere şi fascinaţie, e şi revelatorie. E o irecuzabilă dovadă a posibilităţii  unei dedublări alternative şi necurmate. Paralelismul e neobosit şi de fiecare dată  forţa de împrospătare a ficţiunii uimeşte, a ficţiunii care prelucrează numai datele provenite din stocul de memorie al obîrşiei. În Noaptea de sînziene şi nuvele nu e vorba numai de inşi şi fapte româneşti, pînă şi aura e acut românească, la fel ca şi vibraţia, tonul, pulsarea. Extraordinar în opera de ficţiune a lui Mircea Eliade e tocmai caracterul acesta ne-nostalgic, ne-depărtat, ne-proiectat în timp, ne-refăcut; cele româneşti sunt vii şi prezente, fireşti, imediate. Altfel spus: dedublarea e fără greş.

De aici, ne întrebăm, ce reiese? Că înstrăinarea – adevărata înstrăinare – e un fenomen rar şi greu realizabil. Cel plecat de acasă îşi duce negreşit casa cu el. Unii sub formă de amintiri, alţii de răfuială, dor, regrete, supărări – diverse chipuri ale uneia şi aceleiaşi indelebile peceţi. Sunt şi cei care, printre străini, într-atîta nu pot uita punctul de pornire încît le este definitiv compromisă putinţa de adaptare pe un teritoriu nou. Panait Istrati şi-a povestit ţara străinilor. Dar Mircea Eliade ne dă fericita pildă a unei soluţii cu totul neaşteptate: el a ştiut să fie un mare savant universal, la largul lui în cultura lumii, şi totodată să rămînă ceea ce a fost înainte de a pleca: un scriitor român. Pendularea (dedublarea) i-a îngăduit să nu jertfească nici unul din planurile de activitate: cu egală vigoare şi pasiune le-a folosit pe amîndouă, coordonîndu-le printr-un soi de ritmicizare. Ritmul constituie poate explicaţia: secretul acesta al vieţii şi al artei. Casa nu l-a împiedicat să vadă lumea şi să o înţeleagă şi nici să-şi croiască faima şi aşezarea în ea; iar lumea, la rîndul ei, nu i-a răpit casei nimic din stringenta ei prezenţă. Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit şi a lucrat  o bună parte a vieţii în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi şi tare în cadrul limbii româneşti; ba şi al suflării româneşti dacă dăm substantivului acestuia din urmă un sens cît mai apropiat de cel fiziologic. Arta, magică precum se află, a fost unealta minunată care i-a făcut slujire şi i-a dat mijlocul de a supune legile fizicii şi a vieţui spiritual pe două tărîmuri.

Şăgalnică şi isteaţă, l-a şi dezvăluit. În rolul ei de iubită adevărată, de ibovnică preferată, comite indiscreţii şi ne arată că pendularea, totuşi, cunoaşte abateri de la uniforma cadenţă în doi timpi potriviţi: cu simţirea şi cu sufletul, cu imaginaţia şi cu pofta, copilăreşte şi suprafiresc, oniric şi temperamental, organic şi biruitor, Mircea Eliade se vădeşte de preferinţă şi cu precădere îndrăgostit de fantezie şi fabulaţie. Oricum, nu se poate lipsi de ele vreme îndelungată. Le solicită periodic ca pe un elixir. Mintea şi raţiunea, - nepărtinitor, harnic, şi manevrînd linguae francae – le-a dăruit lumii. Inima şi graiul nu şi le-a dezlipit de ţară. Şi cu toţii ştim că în acestea două sălăşluiesc intimitatea făpturii şi că dintr-însele pornesc resorturile creaţiei artistice. Erudiţia îl înfăţişează pe savantul mondial, necontenita producţie literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român.

Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situaţie de impecabilă neînstrăinare.

- text cules din volumul Prin alţii către sine / N. Steinhardt / Polirom – 2012.

Nopţi la Serampore – Mircea Eliade

Tot despre ieşirea din timp este vorba şi în această nuvelă. Trei prieteni, se duc adeseori la bungaloul unui cunoscut al unuia dintre ei, bungalou aflat într-o pădure. La un moment dat, toţi trei sunt proiectaţi în afara timpului prezent şi asistă la o întîmplare care fusese baza unei legende, o întîmplare tristă în care soţia unui hindus fusese răpită şi asasinată de un musulman. Este posibil acest lucru? Poate da, poate nu, cert este că India este plină de mistere de nedezlegat. Dar. Această povestire aduce un element nou:

“ – Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult… Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crime întîmplate acum o sută cincizeci de ani prin aceste locuri. Pădurea pe care am văzut-o noi la un moment dat era pădurea de atunci; vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut. Casa lui Nilamvara era, de asemenea, o casă din secolul XVIII, una din vilele pe care am aflat că le avea el în apropierea Seramporelui şi care a fost rasă de pe faţa pămîntului. Oamenii pe care i-am zărit acolo, ducînd pe năsălia de ramuri trupul tinerei Lila, erau tot aşa, îmbrăcaţi ca în secolul XVIII, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai poartă acum în Bengal. Toate acestea le înţeleg foarte bine. Şi n-aş fi avut nici o nedumerire dacă noi, cei trei, ne-am fi trezit că asistăm la asasinarea Lilei şi la jalea casei lui Dasa. Dar noi am auzit numai ţipetele tinerei fete şi, deşi am alergat în toate părţile, n-am văzut pe nimeni; nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră. Şi apoi, acolo unde nu mai înţeleg nimic este intrarea noastră în casa lui Dasa. Ar fi firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atît şi nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întîmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezenţa noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dasa şi el ne-a răspuns… lucrurile acestea nu se îmtîmplaseră însă acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur şi simplu la o scenă demult întîmplată, ci interveneam în această scenă, modificînd-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei răspundeau…Aşadar noi n-am retrăit exact  o întîmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost proiectaţi ca martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat… Accept ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzînd în acelaşi timp cum Napoleon iese biruitor. Swami Shivananda începu să rîdă şi-mi luă braţul. – Tot raţionamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvîrşire greşit, îmi spuse el… Şi e greşit pentru că…”

Chiar. De ce este greşit acel raţionament?