Umberto Eco şi Ioan Petru Culianu

O frumoasă şi desigur, fericită coincidenţă, face ca astăzi să fie atît ziua de naştere a marelui semiotician, filosof şi scriitor de mare anvergură, Umberto Eco (n. 1932 – Alexandria / Piemont), dar şi a lui Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor şi scriitor de origine română (n. 1950 – Iaşi). Opera ambilor autori, pe care i-a legat şi o frumoasă prietenie, este de cea mai mare însemnătate academică. Amîndoi s-au bucurat de compania, preţuirea şi pe alocuri de colaborarea cu alţi iluştri reprezentanţi ai mediilor academice internaţionale de vîrf, printre care enumar la repezeală pe Mircea Eliade, Moshe Idel şi desigur alţi savanţi de notorietate. Nu este de competenţa mea să fac o evocare calificată şi exhaustivă a acestor savanţi. Doresc numai ca, din postura de admirator necondiţionat, să fac o scurtă dar binemeritată evocare, a ambilor valoroşi intelectuali.

Umberto Eco, intrat în conştiinţa publicului larg, în special prin romanul, Numele trandafirului, este şi autorul unor altor romane de mare prestigiu, cum ar fi Pendulul lui Foucault, Misterioasa flacără a reginei Luana, Insula din ziua de ieri, Baudolino. Are nenumărate studii de specialitate şi articole, multe dintre ele adunate în volume cum ar fi, Kant şi ornitorincul, Limitele interpretării, În căutarea limbii perfecte, Memoria vegetală şi multe altele. În anul 2005, a fost ales pe poziţia a II-a, între primele 100 mari personalităţi culturale ale omenirii – in topul revistei Prospect, iar în anul 2008, pe poziţia a XIV-a a aceluiaşi top.

Ioan Petru Culianu, practic necunoscut publicului român pînă în 1990, este autorul unei opere de largă întindere intelectală, dacă judecăm fie şi numai prin prisma faptului că viaţa i-a fost curmată brutal, în plin avînt creator, la vîrsta de nici 42 de ani. Amintesc în treacăt, măcar cîteva dintre titlurile operei sale :   Eros şi magie în Renaştere.1484, Călătorii în lumea de dincolo, Gnozele dualiste ale Occidentului, Dicţionar al religiilor ( împreună cu M. Eliade), Arborele gnozei, Păcatul împotriva spiritului, sau romane de predicţie cu parfum de SF cum ar fi : Pergamentul diafan, sau Jocul de Smarald ( împreună cu Hilary Wiesner – logodnica sa ).

Ambii au avut preocupări în domeniul ezoterismului. Culianu a abordat acest subiect incert cu mult curaj, eventual riscîndu-şi cariera academică, iar Eco ceva mai prudent, abordînd acest subiect delicat cu precădere în romanele sale.
- - -
Umberto Eco   http://ro.wikipedia.org/wiki/Umberto_Eco
Ioan Petru Culianu  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Petru_Culianu

Flacăra e frumoasă

Aşa se numeşte unul dintre eseurile cuprinse în cartea lui Umberto Eco – Cum ne construim duşmanul.

Focul are calităţi incontestabile: luminează, încălzeşte, purifică. Are şi defecte: mistuie, distruge, ucide. Depinde numai de cum este folosit şi mai ales, depinde de cine îl foloseşte. Cel mai abominabil mod de folosire al focului a fost - şi se pare că încă mai este, rugul. Rugul pe care erau condamnaţi ereticii şi mai ales, rugul în care au pierit cărţi. Cărţi inestimabile smulse de pe rafturi de cîte o namilă plină de prostie, sau chiar de cîte-un învăţat mândru nevoie mare să transforme în neant, şiruri întregi de cărţi aflate în cîte-o încăpere de bibliotecă, au fost transformate în mare măsură, în cenuşă. Cărţi cărora le ducem deja, dorul. Aceşti netrebnici au funcţionat ca nişte bureţi care au şters din patrimoniul cultural al lumii, valori inestimabile. Poate că acele cărţi dispărute, nu sunt decît picături din imensul ocean de cunoaştere umană. Poate. Pierderea este oricum, imensă. Cred că acest subiect ar merita o ecranizare. Un scenarist priceput dublat de un regizor destoinic, ar scoate din acest eseu un imens succes cinematografic. Poate la fel de mare cum a fost Numele trandafirului.

#

Umberto Eco citează în acest eseu, părerea lui Fernando Baez expusă în Istoria universală a distrugerii cărţilor despre “care sunt motivele pentru care focul a fost factorul dominant în distrugerea cărţilor” . Iată citatul:

‘Focul e un element mîntuitor şi din acest motiv toate religiile îl folosesc ca să cinstească divinităţile respective. Această putere care protejează viaţa, trebuie amintit, este şi o putere distrugătoare. Distrugînd prin foc, omul se joacă de-a Dumnezeu, stăpînul, cu ajutorul focului, al vieţii şi al morţii. În acest fel se identifică cu un cult solar purificator şi cu marele mit al distrugerii, care aproape întotdeauna are loc prin aprindere. Motivul folosirii focului este evident: acesta reduce spiritul unei opere (ideaţia sa, n.m. tibi) la simplă materie (cenuşa, n.m. tibi).’

Voi, ce părere aveţi?