Semne bune anul are

Iubitor de carte fiind, m-am bucurat foarte tare ori de cîte ori pe ecranul tele mai apăreau printre alte hm! emisiuni şi rarele momente de prezentare de carte. Dacă nu mă înşeală memoria prea mult, primele emisiuni în care s-a discutat despre carte i-au  aparţinut lui Cristian Tabără, la Pro TV cu Parte de carte. Nu mai pot localiza momentul; oricum, s-a petrecut cu foarte mulţi ani în urmă. Jovial, cult, Criastian Tabără a întreţinut şi transmis dragostea sa pentru carte cu multă pasiune şi cred că trebuie ca toţi iubitorii de carte să-i mulţumească pentru acest lucru nobil. Mulţumim frumos, Cristian Tabără!

Apoi, iar dacă nu mă înşeală memoria, tot la Pro TV a venit să ne vorbească despre cărţi simpaticul şi inconfundabilul Dan C. Mihăilescu într-o rubrică denumită Omul care aduce cartea. Profesionist al cărţii, critic literar respectat şi autor prolific, domnul Dan C. Mihăilescu a introdus în rubrica sa ceva mai multă rigoare dpdv literar dar, a păstrat linia de bucurie nestăvilită a pasiunii de a citi. Mulţumesc frumos, domnule Dan C.!

A preluat acest frumos şi util obicei Televiziunea Română, prin vocea veşnicului tînăr şi  ferice iubitor de carte, Tudor Călin Zarojanu într-o emisiune tot de cîteva minute – 5 – şi anume, De ce-aş citi. Emisiune desfiinţată samavolnic şi fără explicaţii în urmă cu vreo doi ani, dacă nu mă înşeală iar, memoria...

Ei bine, am aflat de curînd că emisiunea domnului Tudor Călin Zarojanu va reveni pe micul ecran într-un format nou. Bine-ai revenit cu prezentarea de carte, domnule T. C. Z!

Aşadar, semne bune anul are!

Ps. Recent am citit o carte a domnului Tudor Călin Zarojanu, carte intitulată Sfîrşitul lumii. Sper să mă mobilizez şi să prezint măcar pe scurt această formidabilă carte apărută la Polirom în anul 2005.

Balada unui cowboy

„Pe cînd, băiat fiind, mă scăldam în rîu, cineva mi-a furat hainele împăturite pe mal. Şi, ca să nu mă întorc gol acasă, aşteptînd să se întunece, m-am distrat scrijelindu-mi iniţialele pe trunchiul unui măr. Anii au trecut, mi-am găsit o fată frumoasă şi m-am însurat cu ea. Imaginaţi-vă ce s-a întîmplat cînd am păşit pentru prima oară în dormitor. Frumoasa mea nevastă îşi scoase liniştită protezele din gură, apoi şi le puse într-un pahar cu apă. Pe urmă îşi scoase peruca, descoperindu-şi capul chel. Din corsaj îşi scoate două bucăţi de vată. Mîndra mea se transformă sub ochii mei într-o sperietoare de ciori. Şi asta nu era tot. Momîia îşi scoate fusta şi îşi desface cu sînge rece un picior de lemn. Şi pe piciorul ăsta îmi zăresc deodată iniţialele pe care le scrijelisem cîndva pe trunchiul unui măr bătrîn, pe cînd în copilărie mi se furaseră hainele”.

Fragment din America fără etaje / Ilf şi Petrov / Polirom

Cum să nu crezi în soartă? J

Magicianul . Bourani

Avem noi oamenii uneori, trufii de genul: eu sînt stăpînul destinului meu. Eu şi numai eu stabilesc coordonatele vieţii mele. Eu şi numai eu aleg ce să fac în viaţa mea, eu şi numai eu stabilesc cine intră în viaţa mea şi pentru cîtă vreme, eu şi numai eu stabilesc cine iese din peisajul vieţii mele, cînd vreau, EU!

Interesant punct de vedere dar, numai parţial adevărat; e plină istoria de eroi de telenovelă, e plină istoria de eroi adevăraţi, e plină istoria şi de indivizi eşuaţi în sosul neputinţei lor. E plină literatura de cărţi care zugrăvesc astfel de personaje.  

Numai că de prea multe ori viaţa ne trăieşte pe noi, nu noi ne trăim viaţa. De prea multe ori viaţa ne este decisiv influenţată de întîmplări banale (?) cum ar fi, de exemplu, locul şi timpul în care apărem pe lume (ţară, familie, etc), educaţia pe care o primim (sau nu),  sau, de ce nu? căutarea unui loc de muncă potrivit aptitudinilor noastre. Apropo: cred că este incorect spus: loc de muncă. Cred că ar trebui să înlocuim această sintagmă cu: loc în care acceptaţi fiind, facem parte din concertul epocii în care trăim, la nivel strict teritorial, cu posibile deschideri către întreaga lume.

Cam pe aici este şi Nicolas, personajul (aparent principal) din această splendidă carte, Magicianul. Numai că el, Nicolas, este prea tînăr ca să poată înţelege ce i se întîmplă. Este prea tînăr ca să înţeleagă de la început, ce festă i-a jucat soarta, cînd a acceptat postul de profesor la o şcoală oarecare, dintr-o ţară oarecare, pe o insulă aparent insignifiantă din arhipelagul grecesc, micuţa insulă, Bourani.

El, donjuanul incapabil de o relaţie de durată, ins comod care nu dorea complicaţii fugind de o relaţie stabilă cu Alison, s-a văzut implicat într-un joc pe care nu-l putea controla, joc din care el, Nicolas, va ieşi în final, dacă nu învins, măcar trezit din aporie. Pînă sa iasă din aporie, Nicolas a fost atras (şi prins) într-un joc psihologic declanşat de un ins malefic: Maurice.

Personaj legendar pe plan local, om bogat în plan material şi bine mobilat din punct de vedere cultural, Maurice, încerca să transfere propriul său sentiment de vinovăţie / bravadă (nu-i vorba despre nici-un oximoron aici!), din timpul WW II către orice individ despre care credea că poate pendula între cele două sentimente contrare.

Foarte pe scurt: legenda spune că Maurice, refuzînd să-i trimită în moarte pe cîţiva partizani în mod brutal (cu patul puştii, nu cu glonţul), a fost chiar el pus în faţa plutonului de execuţie dar, în mod miraculos, a scăpat cu viaţă!  Legenda e legendă. Mai ales atunci cînd martori nu mai sînt. Adevărată sau nu, o astfel de experienţă poate să marcheze pe viaţă un om. Cei mai mulţi oameni, chiar dacă au trecut prin astfel de experienţe la limită, trec mai departe prefăcîndu-se că acele experienţe n-au făcut parte din bagajul lor emoţional. Uită atrocitatea şi este de înţeles acest lucru!

Ce face Maurice? Maurice face exact ce ar face orice psihopat cu vaste posibilităţi materiale: transformă o parte din insula Bourani într-un laborator de experimente psihologice, experimente care să-i dea lui, certitudinea că şi alţi oameni ar demisiona din calitatea de OM, dacă ar avea o alternativă. Şi cum nu mai poate fi vorba despre experienţa limitativă moarte / viaţă, recurge la o experienţă tot atît de drastică: iubire implicată deplin pe viaţă / simplă atracţie carnală temporară care promite iubirea.

Nicolas, n-a fost primul subiect al acestui experiment malefic. Numai că Nicolas, a fost primul ins supus acestui test care a înţeles. Nu a înţeles chiar de la început despre ce este vorba. Mai întîi, s-a lăsat pradă jocului seducţiei  celor două gemene. Alison, îl aşteaptă.

Magicianul . Alison

Cred că în urmă cu mai bine de trei (poate patru) veşnicii – şi cum timpul curge acum incredibil de repede, sînt nevoit să limitez o veşnicie la vreo zece ani de zile – am citit o carte a lui John Fowles: Iubita locotenentului francez. N-am reţinut decît titlul, nu şi autorul; nu ştiu de ce. Despre subiectul acestei cărţi nu-mi aduc prea bine aminte dar, pentru că o am în modesta mea bibliotecă o voi căuta şi o voi reciti. Probabil.

Recent, o prietenă din virtual, Brindusa Frunza, mi-a sugerat, indirect, această carte, Magicianul. Cum am mai primit cîteva sugestii interesante de lectură de la această prietenă din virtual, m-am conformat. Şi bine am făcut! Mulţumesc, Brindusa!

M-a avertizat  Brindusa că această carte face parte dintre cărţile care nu pot fi povestite pentru că nu poţi găsi un „flash” definitoriu de la care să începi relatarea. Aşa şi e: nu poţi găsi un singur „flash”; sînt cel puţin patru „flashuri” care definesc acţiunea cărţii, flashuri inserate chiar de autor în decursul povestirii.

Am identificat – din punctul meu de vedere de cititor amator – cel puţin patru „flashuri” şi am indicat două dintre ele AICI  şi AICI. Mai rămîne să mai dezvălui şi celelalte „puncte nodale” pe care le-am descoperit eu, repet, din postura de cititor împătimit, că slavă Domnului! n-am devenit – şi nici nu mai am timp să devin – cititor profesionist, adică feri Doamne, critic literar. J  Vorba domnului Noica: ferească-vă Domnul să deveniţi profesori! J le spunea domnul Noica, învăţăceilor domniei sale de la Şcoala de la Păltiniş! Cred că ştiţi despre ce este vorba, nu insist.

Tema acestei cărţi este una dintre cele mai uzuale şi cel mai mult exploatate în literatură, iubirea. Nu dragostea care, este cu totul şi cu totul, altceva. Iubirea! Există iubire care transcende? Cum facem deosebirea dintre dragoste – ca dorinţă carnală – şi iubire? Propriul nostru comandament interior, ne poate călăuzi cu acurateţe să facem această definitorie diferenţă între sentimentele care ne străbat, mai ales cînd sîntem prea tineri ca să putem face diferenţa între patima cărnii şi nevoia de absolut? Putem? Nu ştiu.

Nu ştie acest lucru nici domnul Urfe, aparent subiectul principal al acestei cărţi.

Tînăr scăpat de sub tutela unui părinte autoritar (militar de profesie, dur şi autoritar), domnul Urfe încearcă să-şi găsească un destin liber de convenienţe sociale. Nu se angajează în relaţii de lungă durată pentru că nu-i capabil să iubească. Se foloseşte în cuceririle sale vremelnice supuse nevoii de „carne” de o răsuflată şi blamabilă tehnică de cucerire a femeilor care-i pot trece prin pat: autovictimizarea ca biet ins lipsit de iubirea maternă: biet suflet neînţeles.

Tehnica asta a mers impecabil de prea multe ori, pînă a întîlnit-o pe Alison, australianca (altă lume Australia faţă de vechea Anglie, nu?) fată care-i va impune cu ingenuitate, un plan superior de consumare a relaţiilor dintre oamenii dispuşi la  „relaţii deschise”.

Să nu uităm că acţiunea acestei cărţi este situată la nivelul anilor 1960 şi următorii. Revoluţia sexuală tocmai începea.  Dar nu despre revoluţia sexuală este vorba în această carte, Magicianul,  ci, despre nevoia de a păstra cîteva repere strict umane bazate pe iubire, în relaţia dintre cei doi: EA şi EL, exact în timpul marii eliberări de convenienţe sociale, păstrînd în acelaşi timp libertatea individuală! Cuvîntul de ordine este: seducţia bazată pe iubire, nu cucerirea facilă

Abia după ce Nicolas, o va pierde pe Alison, începe cu adevărat, povestea!  

Ps. Relatarea continuă! J  Magicianul este Maurice! Preotesele seducţiei sînt cele două surori gemene, visul oricărui bărbat captiv „jocului cărnii”.

PRINŢUL ŞI MAGICIANUL

“A fost odată un prinţ tînăr care credea în toate lucrurile în afara de trei. Nu credea în prinţese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Şi cum nu erau nici prinţese, nici insule şi nici vreun semn al existenţei lui Dumnezeu în împărăţia tatplui său, tînărul prinţ îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prinţul fugi din palat şi ajunse în împărăţia vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor şi pe aceste insule niste făpturi stranii şi tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea un nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se apropie de el.
- Insulele de colo sînt adevarate? întrebă tînărul prinţ.
- Bineînţeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.
- Şi făpturile acelea stranii şi tulburătoare?
- Sunt toate prinţese adevărate şi autentice.
- Atunci trebuie să existe şi Dumnezeu! strigă prinţul.
- Eu sunt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinandu-se uşor.
Tînărul prinţ se întoarse acasă cît putu mai repede.
- Iată-te înapoi deci, îi zise împăratul.
- Am văzut insule, am văzut prinţese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prinţul, cu reproş în glas.
Împăratul rămase impasibil.
- Nu există nici insule adevărate, nici prinţese adevărate şi nici Dumnezeu adevărat nu există.
- Dar am văzut cu ochii mei!
- Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.
- Dumnezeu era în haine de seară.
- Avea mînecile hainei suflecate? Prinţul îşi aduse aminte că aşa erau. Împăratul zîmbi.
- E un costum de magician. Ai fost păcălit.
Auzind acestea, prinţul plecă din nou în împărăţia vecină şi se duse pe acelaşi mal unde îi ieşi din nou în cale omul în haine de seară.
- Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine eşti, zise prinţul indignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum ştiu că insulele nu sînt reale şi nici prinţesele nu sînt reale, pentru că tu nu eşti decît un magician.
Omul în ţinută de seară zîmbi.
- Nu eu te păcălesc, baiete. În împărăţia tatălui tău există multe insule şi multe prinţese, dar tatăl tău le ţine sub vraja lui şi nu le poţi vedea.
Prinţul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe împărat, se uită drept în ochii lui.
- Tată, e adevărat că nu eşti împărat ci doar un magician?
Împăratul zîmbi şi îşi suflecă mînecile.
- Da, fiule, sînt magician.
- Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.
- Bărbatul de pe mal era doar un alt magician.
- Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.
- Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse împăratul.
Prinţul fu cuprins de tristeţe şi zise:
- Am să mă omor.
Prin farmecele sale, împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru în uşă şi îi facu semn prinţului să vină cu ea. Prinţul se înfioră. Îşi aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale si de prinţesele ireale, ireale dar frumoase.
- Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.
- Vezi, fiule, zise împăratul, acum eşti şi tu un magician.”

Fragment din Magicianul / Polirom / p. 622

Cartea poate fi comandată la POLIROM  

Maşa şi Marusia

„Noaptea, luna revărsa peste acoperişuri bobiţe de rouă amestecate cu spice de grîu, de orz şi de ovăz şi de secară, iar seara stătea pitită pe cer, înotînd în nămolul purpuriu, alături de alte astre. Cîteodată, carapacea lunii pica în fîntîna lor, făcîndu-şi loc cu labele prin grămada de monede şi pietre. O putea scoate la suprafaţă, dacă scufunda găleata mai adînc. Ajungînd la luciul apei, luna se prefăcea cînd într-o frunză, cînd într-un peştişor. Prinzînd-o, Maşa i-o arăta Marusiei, însă păpuşa sa de cîrpă clătina cu neîncredere din cap. Tot neîncrezători priveau la luna transformată-n frunză şi căluţul de lemn, şi ursuleţul de pluş, ba chiar şi găinile şi curcile ce se adunau în jurul ei grămadă. Atunci micuţa Maşa le dojenea: luna nu voia să fie deocheată, de aceea  se ferea de orice ochi străin. Noaptea o apărau de rău lumînările şi nasturii înfipţi de jur-împrejur. Maşa îşi ascundea păpuşa prin iesle, prin fîn, în scorbura copacilor sau o îngropa în lanul de porumb, în tarlaua de cartofi sau în lanul de lucernă. Dimineaţa îi dădea de mîncare cu linguriţa nisip şi pietricele sau frunze şi flori de cais şi vişin. La prînz, o ducea la scăldătoare, iar seara se încingea cu ea în horă lîngă foc. Dacă Marusia n-o asculta şi fie că nu voia să se scoale dimineaţa, fie că se codea să ducă gîştele la păscut sau refuza să aducă de la fîntînă apa pentru spălat şi pentru gătit, Maşa îi şfichiua picioruşele de cîrpă cu o nuieluşă sau o închidea în cutia de la pantofi. Sau o speria cu moartea, care bîntuia prin ograda lor. Cu un glas piţigăiat, păpuşa o întreba: „Cu ce se ocupă oamenii cînd mor?”. Iar Maşa îi răspundea ţîfnoasă: „Cum cu ce se ocupă? Repară ceasuri...”. „Repară ceasuri?”, se mira păpuşa. „Da, răspundea Maşa, după ce repară toate ceasurile care s-au stricat, învie iar...” „Dar ceasurile se strică mereu”, se plîngea Marusia. „De aceea nici oamenii nu învie, că au mereu ceva de reparat...” Atunci păpuşa se ruga de Maşa: „Repară-mi şi mie picioruşul ăsta care s-a scrîntit...” Ţi-l voi repara, cînd voi muri...” „Atunci mori”, îi zicea păpuşa, înfigînd în gîtul ei o andrea de lemn... Maşa se prefăcea că moare. Sau chiar murea pentru un timp, întinzîndu-se pe iarbă şi oftînd. La căpătîiul ei veneau ursuleţul de pluş şi căluţul de lemn, care şchiopăta de un picior. Îi aduceau flori de cîmp şi rămurele de salcie. Iar primăvara îi aşezau pe piept, în coşuleţe împletite din paie, vişine şi cireşe şi grămăjoare de zmeură. Văzînd atîtea bunătăţuri în jurul ei, Maşa se trezea, descotorosindu-se de flori. „Ei, cum a fost?”, o întreba Marusia. „A fost frumos”, îi răspundea Maşa. „Ai reparat şi tu măcar vreun ceas?” o ispitea păpuşa. „Le-am reparat pe toate, altfel nu mă întorceam...” „Dar picioruşul meu de ce nu l-ai reparat?”, se văicărea păpuşa. „Ţi l-aş fi reparat dacă ar fi fost ceas”, răspundea Maşa sărind într-un picior...”

Fragment din cartea Maşa şi extraterestrul / Nichita Danilov / Polirom / 2005, carte pe care o recomand tuturor celor care încă se simt vii jucîndu-se cu păpuşile din timpul vieţii noastre, de-a moartea. Nu moartea contează şi nici extratereştrii – dacă există ci – contează joaca. Joaca asta foarte serioasă care este viaţa noastră, atîta cîtă e, pentru că toţi! sîntem numai bieţi ceasornicari vremelnici, ceasornicari incapabili să înţeleagă orologiul imensului spectacol la care suntem părtaşi printr-un miracol, spectacol mirific care este, viaţa!   

Martor al epocii în care a trăit

Căci dacă Noica dezvăluia cutremurător temeiuri străvechi ale rostirii româneşti era preocupat de devenirea în timp a culturii noastre, N. Steinhardt şi-a asumat cu inimitabilă spontaneitate şi curaj, cu dîrzenie şi neînfricare, rolul de cronicar al făptuirii concrete în prezent. Un prezent care îşi asumă trecutul şi se pune chezaş viitorului. [ ...] De fapt, întreaga operă eseistică a lui N. Steinhardt [ acoperind intervalul dintre cele două zone ale preocupărilor lui Noica ] se constituie într-o sui-generis hartă a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Căci [...] eseurile şi meditaţiile sale zăbovesc cu precădere asupra dezbaterilor de idei, ele însele năzuind – şi reuşind! – să fie o reflectare a problematicii existenţiale contemporane. Temele principale de meditaţie? Degradarea continuă a condiţiei umane sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia şi minciuna, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sistemul penitenciar transformat şi extins diabolic pînă la dimensiunea unei ţări întregi. Acestor forţe malefice autorul le opunea cu neînfricată tărie îndemnul la păstrarea sau regăsirea demnităţii, încrederea în virtuţile morale şi sufleteşti ale credinţei, în triumful frumosului, binelui şi adevărului, în triumful principalei meniri a destinului uman – libertatea şi fericirea.

Virgil Bulat 

***

Dintre numeroşii martori ai lui Cristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999 

Declaraţie

- fragment –

Subsemnatul Steinhardt Nicu-Aureliu, domiciliat în Bucureşti, str. Ion Ghica 3, fiul lui Oscar şi al Antoanetei, născut la data de 29 iulie 1912, pensionar, colaborator extern al editurilor Univers şi Minerva, fost deţinut politic, condamnat la 12 ani muncă silnică în anul 1960, din care am executat 5 ani, fiind eliberat pe data de 2 august 1964, declar prin prezenta următoarele:

În ziua de 14 decembrie 1972 am fost invitat de organele de Miliţie la Comandamentul Miliţiei Capitalei, unde mi s-a pus în vedere că sunt bănuit a deţine obiecte de contrabandă. Mi s-a cerut să spun dacă mă opun unei percheziţii. Am declarat de îndată că nu şi am plecat înapoi acasă însoţit de cîteva persoane care au efectuat în prezenţa mea o percheziţie din care s-a constatat că nu se află la domiciliul meu nici un obiect de contrabandă. Mi-a fost însă ridicat un manuscris dactilografiat intitulat de mine Jurnalul fericirii.

Cu referire la acest manuscris arăt că reprezintă un jurnal intim, redactat de mine la domiciliul meu în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces suifletesc deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creştină, precum şi relatarea modului cum s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece aceasta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, Jurnalul cuprinde şi amintiri şi referiri la această perioadă de 5 ani.

Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie însumi un proces sufletesc complex.

Manuscrisul a fost dactilografiat de către o cunoştinţă a mea, Yvonne Eşeanu, care a trecut prin ţară anul trecut şi s-a oferit a mi-l bate. Posed din acest Jurnal un singur exemplar, deoarece nu am avut intenţia de a-l difuza în ţară sau în străinătate. Ciornele au fost în parte distruse, în parte se mai află printre hîrtiile mele, la domiciliu.

Nu am încercat a trece acest manuscris peste graniţă şi nici nu l-am dat spre citire ori nu l-am citit eu însumi nimănui.

Precizez că în acest  Jurnal este evocată epoca tinereţii şi a copilăriei mele şi a diferitelor episoade sau întîmplări care au putut contribui a-mi determina gestul pe care l-am făcut ulterior. Anii petrecuţi în închisoare sunt şi ei evocaţi, atît în legătură cu actul conversiunii propriu-zise cît şi în privinţa stărilor sufleteşti prin care am trecut. Manuscrisul cuprinde foarte numeroase referiri la citate din cărţi, lucrări etc cu caracter literar şi filosofic, care exprimă sentimente creştineşti ori gînduri şi idei care pot evoca sau întări gînduri sau idei legate de conversiunea mea.

Creştinismul  aşa cum l-am conceput este legat pentru mine în special de ortodoxie la care am trecut şi din care mi-am făcut crez. În cuprinsul manuscrisului se mai află şi afirmarea unor sentimente naţionale care mărturisesc profundul meu ataşament pentru poporul român şi pentru ţară.

Desigur că în acest Jurnal sunt şi referiri la locuri pe care le-am vizitat ori întîmplări diverse sau conversaţii din diferite epoci ale vieţii mele, deoarece Jurnalul nu este scris cronologic, ci după asociaţii de idei care nu sunt legate de curgerea timpului. După evocarea anilor grei de închisoare, luminaţi însă de crescînda întărire a credinţei religioase, am evocat perioada de după liberare, practicarea efectivă a credinţei creştine şi reflecţii felurite în legătură cu aceasta. Evocarea persoanei tatălui meu ocupă un loc destul de însemnat în aceste amintiri.

Motivul esenţial care m-a determinat a scrie şi sistematiza acest Jurnal a fost necesitatea de a-mi lămuri mie însumi un proces sufletesc destul de deosebit. Nu am căutat a-mi ascunde nici o realitate, ci am aşternut pe hîrtie ideile, amintirile şi cugetările aşa cum mi s-au perindat prin minte. Intenţia mea nu a fost niciodată nici de a difuza textul, nici de a-l împărtăşi altora, iar ideea de a-l fi expediat în străinătate mi s-a părut de neconceput şi cu totul străină convingerilor mele, care nu s-ar fi împăcat niciodată cu acest lucru. [...]

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez

14 decembrie 1972.

(ss. / Nicu Steinhardt)

Gherla (Zarca), 2 August 1964

(...) E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău  să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători („au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre educaţi. Dar evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit. Cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărîrilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decît să fac păcate strigătoare la cer.

Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios... Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin  micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămînem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bin e.

Fragment din Junalul fericirii – pag. 515 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Neînstrăinatul

Odată stabilit în străinătate, Mircea Eliade se consacră, cu obişnuita-i absolută rîvnă, temelor generale şi universale: istoria religiilor, filosofiei, mitologiei. Simultan şi paralel, pe măsură ce lucrările cărturăreşti se teoretizau şi se amplificau, cele literare îşi aduceau din ce în ce mai precis aminte de zilele dee demult şi dobîndeau un caracter strict autohton. În romanul Noaptea de sînziene şi în nuvelele toate, România şi Bucureştii exercită o suzeranitate irezistibilă. Cine ar bănui că Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci şi Un om mare sunt scrise de la depărtări: mireasma lor e atît de locală! Strada Mîntuleasa e o poveste nu mai puţin exclusiv românească decît un basm de Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray. Savantul nu se poate despărţi de artist, cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru întreaga planetă de scriitorul iremediabil ataşat şi îndrăgostit de spaţiile şi scenopgrafiile copilăriei şi tinereţii. România şi Bucureştii îşi manifestă aproape obsesiv trăinicia. Dorian Gray şi portretul său, în cazul acesta, evoluează coexistînd în armonie, completîndu-se şi tolerîndu-se reciproc.

Şi Vizite chez les morts a lui Eugen Ionesco evocă – fantomatic mai degrabă – un Bucureşti nepieritor. Nici moartea nu rupe firul ombilical dintre cei cînva locuitori ai oraşului şi urbea lor acum de-a pururi părăsită, după cum nu şterge nimic din virulenţa relaţiilor cu dramaturgul. Iar Emil Cioran în Exercises d’admiration se mărturiseşte, se referă la Sibiul său juvenil, la anii studenţiei bucureştene, la matcă. Exemplul lui Mircea Eliade nu-i aşadar izolat, numai că la el neînstrăinarea ia un caracter mai stăruitor, mai fervent. O tainică lege a compensaţiilor, a echilibrului şi a vaselor comunicante îl obligă să păstreze neîncetat cumpăna şi după fiecare perioadă de activitate ştiinţifică universală face un desfătător şi odihnitor popas în cadrul formelor originare. Literatura asigură efectuarea mişcării pendulatorii şi-şi oferă aurorului sprijinul (blînd şi jucăuş) părînd a-i şopti şi chezăşui că nu s-a depărtat de ai săi, că a dus ţara cu el în valiză, că de fapt hălăduieşte pe două tărîmuri convergente: unul concret (profan), străin, şi unul spaţio-temporalo-mitic (sacru), românesc. E acasă va să zică, nu are de ce se îngrijora, de vreme ce scrie – în româneşte – despre fiinţe, întîmplări şi meleaguri întru totul fidele unei trăiri numai la suprafaţă întreruptă de vicisitudinile istoriei. O fotografie veche de 14 ani îşi desfăşoară acţiunea untr-un decor foarte occidental, dar eroul, Dumitru, tînărul candid „ţăran de la Dunăre” şi fiu al lui Muter natur (natura mamă, germ.) exprimă în acest decor sîmţămintele cele mai romîneşti ce pot fi. Dumitru e semnificantul lui Mircea Eliade. La Chicago literatura română îşi agoniseşte statut  de extrateritorialitate. Absurdul, istoria şi fatalitatea sunt înfrînte.

Nu numai că opera literară din străinătate e de intensă putere şi fascinaţie, e şi revelatorie. E o irecuzabilă dovadă a posibilităţii  unei dedublări alternative şi necurmate. Paralelismul e neobosit şi de fiecare dată  forţa de împrospătare a ficţiunii uimeşte, a ficţiunii care prelucrează numai datele provenite din stocul de memorie al obîrşiei. În Noaptea de sînziene şi nuvele nu e vorba numai de inşi şi fapte româneşti, pînă şi aura e acut românească, la fel ca şi vibraţia, tonul, pulsarea. Extraordinar în opera de ficţiune a lui Mircea Eliade e tocmai caracterul acesta ne-nostalgic, ne-depărtat, ne-proiectat în timp, ne-refăcut; cele româneşti sunt vii şi prezente, fireşti, imediate. Altfel spus: dedublarea e fără greş.

De aici, ne întrebăm, ce reiese? Că înstrăinarea – adevărata înstrăinare – e un fenomen rar şi greu realizabil. Cel plecat de acasă îşi duce negreşit casa cu el. Unii sub formă de amintiri, alţii de răfuială, dor, regrete, supărări – diverse chipuri ale uneia şi aceleiaşi indelebile peceţi. Sunt şi cei care, printre străini, într-atîta nu pot uita punctul de pornire încît le este definitiv compromisă putinţa de adaptare pe un teritoriu nou. Panait Istrati şi-a povestit ţara străinilor. Dar Mircea Eliade ne dă fericita pildă a unei soluţii cu totul neaşteptate: el a ştiut să fie un mare savant universal, la largul lui în cultura lumii, şi totodată să rămînă ceea ce a fost înainte de a pleca: un scriitor român. Pendularea (dedublarea) i-a îngăduit să nu jertfească nici unul din planurile de activitate: cu egală vigoare şi pasiune le-a folosit pe amîndouă, coordonîndu-le printr-un soi de ritmicizare. Ritmul constituie poate explicaţia: secretul acesta al vieţii şi al artei. Casa nu l-a împiedicat să vadă lumea şi să o înţeleagă şi nici să-şi croiască faima şi aşezarea în ea; iar lumea, la rîndul ei, nu i-a răpit casei nimic din stringenta ei prezenţă. Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit şi a lucrat  o bună parte a vieţii în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi şi tare în cadrul limbii româneşti; ba şi al suflării româneşti dacă dăm substantivului acestuia din urmă un sens cît mai apropiat de cel fiziologic. Arta, magică precum se află, a fost unealta minunată care i-a făcut slujire şi i-a dat mijlocul de a supune legile fizicii şi a vieţui spiritual pe două tărîmuri.

Şăgalnică şi isteaţă, l-a şi dezvăluit. În rolul ei de iubită adevărată, de ibovnică preferată, comite indiscreţii şi ne arată că pendularea, totuşi, cunoaşte abateri de la uniforma cadenţă în doi timpi potriviţi: cu simţirea şi cu sufletul, cu imaginaţia şi cu pofta, copilăreşte şi suprafiresc, oniric şi temperamental, organic şi biruitor, Mircea Eliade se vădeşte de preferinţă şi cu precădere îndrăgostit de fantezie şi fabulaţie. Oricum, nu se poate lipsi de ele vreme îndelungată. Le solicită periodic ca pe un elixir. Mintea şi raţiunea, - nepărtinitor, harnic, şi manevrînd linguae francae – le-a dăruit lumii. Inima şi graiul nu şi le-a dezlipit de ţară. Şi cu toţii ştim că în acestea două sălăşluiesc intimitatea făpturii şi că dintr-însele pornesc resorturile creaţiei artistice. Erudiţia îl înfăţişează pe savantul mondial, necontenita producţie literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român.

Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situaţie de impecabilă neînstrăinare.

- text cules din volumul Prin alţii către sine / N. Steinhardt / Polirom – 2012.

Epilog

Unui scriitor de profesie nu i-ar fi permis; unui diletant însă nu-i este, cred, oprit a recurge – în sprijin venindu-i şi vîrsta – la această figură literară cu totul demodată, şovăitoare între ridicul şi duioşie: o încheiere, ceva aducînd cu ceea ce vechii autori numeau, întrebuinţînd un termen franţuzesc, envoi.

Să-i fie aşadar încuviinţat autorului să-şi rezume acum, la sfîrşit, concepţia despre artă: nim,ic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decît parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă (adică din platitudine, banalitate, monotonie) de îndată scoate vin (adică putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvîntează.   

Iar apa s-ar zice că atît aşteaptă – că d-aia adastă acolo în vase de piatră – să se facă vin bun!

N. Steinhard / Prin alţii către sine p. 172 / Polirom / 2012

Cum e cu scrisul

M-au întrebat prietenii dacă felul cum răposatul Mircea Scarlat* a pomenit numele meu în „Viaţa românească” nr. 11 / 1987 (Exerciţii de sinceritate) nu mi-a fost pricină de supărare sau jignire.

Le-am răspuns: Cu scrisul e întocmai ca şi cu producătorul care-şi duce produsele la piaţă spre vînzare. Îşi alege, bine nădăjduind, o tarabă, îşi potriveşte marfa cît mai arătos şi-şi aşteaptă muşteriii.

Vine o cucoană. Roşiile astea sunt verzi, spune ea înfiptă. Nu-s verzi, doamnă, răspunde vînzătorul. Şi, scoţînd una din maldăr, o ridică şi-o înfăţoşează cu dragoste cvasi-părintească. Dar cucoana strîmbă din nas şi pleacă semeaţă mai departe.

Vine un pensionar, se uită la roşii bănuitor. Au fost cînva bune, zice, dar acum îs putrede. Nu-s putrede, domnule, sunt coapte, numai bune de mîncat, deloc trecute. Dar pensionarul dă din umeri, se posomorăşte şi se îndepărtează nemulţumit.

Vine o bătrînică, şubredă, mititică, sprijinită într-un băţ şi cere să guste din brînză. I se întinde o fărîmă pe un vîrf de cuţit lung. Molfăie fără grabă fărîma şi se înfioară. Îşi clatină capul: potroacă, şuieră printre dinţii gălbejiţi, e potroacă! Vai de mine face producătorul şi dă să-şi apere produsul, dar bătrînica se sprijină mai tare pe băţ şi se tot duce, oţărîtă, fără să-i dea ascultare.

Vine un vlăjgan, gustă şi el din brînză; de două ori. Îşi ţuguie buzele. Nu-i sărată, exclamă el dispreţuitor. Cum se poate! se minunează producătorul. Vlăjganul a luat-o înainte, ca din puşcă.

Aşa-i şi cu scrisul. Autorul îşi publică marfa şi o pune la dispoziţia publicului. Iar cititorii şi criticii o apreciază, fiecare după cum crede de cuviinţă, după cum i s-a părut textul şi după cum îi este firea. Unii folosesc vorbe bune, alţii laude: unii fac observaţii critice, alţii osîndesc: cu duhul blîndeţii ori cu asprime, cu perfidie ori şi cu termeni grosolani. Cu dreptate, fără dreptate: căci cine, pe tărîmul acesta relativist şi labil, poate hotărî ce este drept?

Oricum, nu încape supărare. Principiul de bază al pieţei culturale ca şi al pieţei alimentare cată să fie deplina libertate.

Libertatea scrisului, libertatea criticii. Aceasta-i esenţa. Celui ce se supără uşor îi prinde bine să stea frumuşel acasă ori să nu pună condeiul pe hîrtie.

La intrarea amînduror pieţele se află cîte o poartă (dantescă, se înţelege), pe care stă scris cu cerneală invizibilă: lăsaţi orice susceptibilitate voi care intraţi aici.

- text aflat în volumul lui Nicu – Aureliu Steinhardt, Prin alţii către sine, Polirom, 2012. -

*(1951-1987). Critic şi istoric literar, autor al Istoriei poeziei româneşti, vol. I-III, 1982-1986, vol. IV, 1990, ca şi al unor eseuri despre Miron Costin (1976), Ion Barbu (1981) şi George Bacovia (1987).

Omar cel orb

Pe Daniela Zeca am descoperit-o în urmă cu foarte multă vreme, mai exact pe vremea cînd cultura încă nu încăpuse definitiv pe mîna unor caloriferişti, TVR Cultural (acum desfiinţat) îşi vedea de treabă, iar ICR chiar propaga valorile culturii române, în lume. Daniela Zeca era directoarea TVR Cultural, iar interviurile sale cu diversele personalităţi ale culturii nu treceau neobservate. Este şi motivul pentru care în anul 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. A mai publicat volume de poezie, critică literară, romane (despre unul dintre acestea, am scris AICI).

După spusele autoarei, „ceea ce am încercat să inaugurez şi să construiesc începînd din anul 2009, odată cu romanul Istoria romanţată a unui safari (şi cred că am realizat deplin cu Omar) este personajul eliptic, cel care se identifică în primul rînd prin propriile sale sincope şi doar prin cîteva tuşe definite, însă întotdeauna definitorii.”

Ceva mai mult decît atît, cu această carte, Daniela Zeca deschide uşa unui tărîm fabulos: actualul Iran, fosta Persie. Înainte de a începe povestea lui Omar, Daniela Zeca face o scurtă introducere în lumea aceasta mai greu de înţeles pentru un european: Persia locuită de adepţii lui Zoroastru, ţară islamizată forţat începînd cu secolul VI d. H. Ţară care a trăit drame nenumărate, drame ale căror urmări sunt vizibile cu acuitate, în  zilele noastre: detronarea şahului Pahlavi, instaurarea regimului lui Komeini, cîştigarea alegerilor pentru a doua oară de Ahmanidejad. Ţară în care teroarea este omniprezentă deşi, se mai menţin de ochii lumii unele manifestări timide ale unei democraţii de faţadă. Teroare din faţa căreia Omar, alege calea fugii într-o ţară din Est (Turcia?) lăsînd în urmă o soţie, fiică a unuia dintre gardienii noii ordini, şi un copil care nu-i va ierta niciodată dezertarea deşi îi primea banii trimişi (cu imense sacrificii) fără scrupule.

Omar încearcă să se adapteze patriei sale adoptive dar gîndurile sale îl trag în permanenţă pe meleagurile natale. Deşi era sortit să fie unul dintre preoţii religiei sale strămoşeşti, duce o viaţă relativ dezordonată pe meleaguri străine. Soţia sa devenită avocată de succes, o vajnică apărătoare a drepturilor omului, cedează după aproape 11 ani „de cînd nici-un bărbat nu-i văzuse buricul” unui complicat joc de dragoste alături de un arab trăit şi căsătorit în Franţa. Această cutezanţă o va costa viaţa, pentru că în Islam adulterul este pedepsit chiar şi în zilele noastre, cu lapidarea. Pe măsură ce îmbătrîneşte, Omar va suferi o pierdere accentuată a vederii, sfîrşind prin a orbi definitiv. Dar, spune Omar, acesta nu este motiv de îngrijorare; acum, „văd mai bine ca înainte...”

În definitiv, ce este Omar cel orb? Spune autoarea: „e numai o secvenţă dintr-o poveste lungă şi agitată, despre prietenie, credinţă, dragoste şi moarte, iar timp de doi ani, cît am lucrat la acest roman, pot spune că am respirat înăuntrul celei mai frumoase şi mai vechi dintre religiile profetice ale lumii.”

- - -

Cîteva lămuriri despre Persia şi despre Zoroastrism, puteţi citi AICI

Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI

De ziua cărţii, oferiţi-vă o carte

Cele mai frumoase povestiri din Biblie – traduse din ebraică, aramaică şi greacă veche de Monica BROŞTEANU şi Francisca BĂLTĂCEANU. Această carte trebuie pusă (cred eu) într-o firească legătură cu o lucrare excepţională a domnului Andrei Pleşu, Parabolele lui Isus, carte despre care am amintit aici. Dacă lucrarea domnului Pleşu se ocupă de Noul Testament, lucrarea acestor două doamne, eminente savante, se ocupă de Vechiul Testament. „Doamnele M. B. Şi F. B. au mai colaborat (conform Editurii Humanitas, unde a apărut această carte) la următoarele proiecte de traducere şi editare a textelor biblice: Psalmii, Ed. Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan ARCB, 1993, tr. din ebraică;  Evanghelia după Marcu (1996), , (2002) tr. din greacă tot la Ed. ARCB; Septuaginta, proiect NEC, editura Polirom, 2004-2011, (opt volume cu un bogat aparat critic – n. m., tibi) membre în comitetul de coordonare şi revizie a întregii lucrări şi contribuţii în vol. I – introducere, cap. Relaţii între Septuaginta şi textul masoretic, vol. IV.1 –Psalmii (tr. din greacă, introducere, note, bibliografie), vol. VI.1 – Cartea lui Isaia (introducere), Cartea lui Ieremia, Baruch, Plîngeri, Scrisoarea lui Ieremia (tr.  din greacă, introducere, note, bibliografie).”

La o primă vedere, această carte nu este altceva decît (şi o afirmă chiar şi autoarele) o antologie a unor povestiri din Vechiul Testament, povestiri alese „dintre cele în al căror sens, mesaj, se poate pătrunde mai uşor fără a avea nevoie de prea multă întregire contextuală”. Mai direct spus, este Biblia povestită pe înţelesul oricui. Textul V.T se împleteşte şi se potenţează reciproc cu textul explicativ, şi rezultă o lectură necesară mai ales acum, cînd ne pregătim de Sfintele Sărbători de Paşti.

Cartea este întregită, mai corect spus începută, cu un cuvînt însoţitor de Andrei Pleşu, care conchide: „Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mînă un volum alcătuit de două mari profesioniste. Doamnele Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu sunt o garanţie de infailibilitate filologică, de competenţă biblistică, de inteligenţă, eleganţă şi sensibilitate. Selecţia textelor, traducerea lor, notele introductive şi ţinuta generală a întregului constituie un dar preţios, delectabil şi modelator, potrivit pentru toate vîrstele. Luaţi, citiţi şi bucuraţi-vă!

Dacă v-am deşteptat interesul şi nu o găsiţi la librărie (eu nu am găsit-o la Mall) o puteţi comanda la Editura Humanitas.

Ce mai citiţi?

În acest moment, citesc Cartea fugilor, autor J.M.G. Le Clezio, carte apărută la Polirom. O petinentă prezentare a cărţii, puteţi citi AICI. Cîteva pagini din carte, puteţi citi AICI. Am mai citit o carte a acestui autor laureat cu Premiul Nobel în urmă cu vreo trei ani, carte despre care am scris AICI.

Revenind la Cartea Fugilor. Primele pagini oferă senzaţia unui delir verbal. Înarmat cu răbdare şi cu experienţă de cititor împătimit mergi mai departe şi descoperi un autor robust, cu o vastă operă la activ (peste 50 de volume din care în româneşte au fost traduse numai cîteva) care protestează iar, împotriva alienării la care suntem supuşi în şi de lumea contemporană. Nevoia de a ieşi din rutină, imperioasa nevoie de a sparge false ierarhii sociale şi false convenienţe, nevoia de a evada din cenuşiul cotidian ne bîntuie mai pe toţi. Neavînd curaj să ne aventurăm în necunoscut, aşezaţi confortabil în tihna căminelor noastre, citim ce peripeţii îi aşteaptă pe temerarii care se încumetă. Şi ce găsim? Indiferent unde încercăm să evadăm, constatăm cu stupoare că lumea deşi pare imensă, este de fapt atît de mică încît ne izbim peste tot, de aceleaşi metehne, constatăm că degeaba traversăm oceane şi graniţe, degeaba căutăm în alte ţări ceea ce nu ne mulţumeşte la noi acasă. Mai devreme sau mai tîrziu, descoperi că peste tot alienarea este prezentă şi n-ai unde să evadezi. Trebuia scrisă o carte pentru acest lucru? J.M.G. Le Clezio oferă un posibil răspuns:

„Romane care bombăne, romane care flecăresc precum bătrînele. Romane fără aventuri, scrise de oameni fără poveşti! Romane ca un joc de bile… Romane scrise la persoana întîi, dar la care naratorul este foarte departe, ascuns după pereţii lui de hîrtie. Romane psihologice, romane de dragoste, romane de capă şi spadă, romane realiste, romane-fluviu, romane satirice, romane poliţiste, romane-poem, romane-eseu, romane-roman! Toate făcute pentru oameni, cunoscîndu-şi defectele, flatîndu-şi laşitpţile, torcînd încetişor împreună cu ei. Niciodată romane de dincolo de moarte, niciodată romane pentru renaştere sau pentru supravieţuire!

Romane cu personaje:

- scrise de femei: „Lucie e o tînără de treizeci de ani. Etc.”

- scrise de bărbaţi: „A doua zi după încetarea războiului, pe care l-a traversat fără să-l cunoască, ce trebuie Carlos să facă? Ce viitor îl aşteaptă? Beatrice, soţia sa, în care nu-şi mai pune nici o speranţă? Etc.”

Vin o femeie de treizeci de ani şi un bărbat pe care-l cheamă Carlos şi cumpără cartea, apoi spun: „Ce bine e scris. Parcă e vorba despre mine”. Bucuroşi că n-au trebuit să se mire.

Şi-atunci, ce am eu de spus? Carlos, Hogan, Lucie, nu-i oare acelaşi lucru? Oare eu nu vorbesc despre probleme? Scriu eu oare pentru oameni sau pentru muşte?

Cartea fugilor, bine, de acord. Dar, fugind, nu mă întorc din cînd în cînd. cît să arunc o privire, ca să văd dacă nu merg prea repede, dacă ceilalţi mă urmează încă? Hm?”

Pe voi ce dor de evadare vă (mai) îmboldeşte? Sau măcar, ce mai citiţi?

Luminile din septembrie

În prezentarea editurii Polirom, cel de-al treilea roman al lui Carlos Ruiz Zafon (după Prinţul din negură şi Palatul de la miazănoapte) este schiţat sumar, astfel:

„Un misterios fabricant de jucarii traieste retras intr-o vila uriasa, populata de fiinte mecanice si umbre ale trecutului. O enigma pluteste in jurul unor lumini ciudate, care stralucesc in negura ce inconjoara insula farului, iar in inima padurii se ascunde o creatura de cosmar. Astfel se tese misterul ce-i va uni pentru totdeauna pe Irene si Ismael, in timpul unei veri magice in Golful Albastru. Un mister care-i va face sa traiasca cea mai emotionanta aventura intr-un univers labirintic de lumini si umbre.”

După ce le-am citit pe primele două, îl recunosc în sfîrşit în această carte pe adevăratul scriitor de mare anvergură, autorul de mai tîrziu al celebrelor romane Jocul Îngerului şi Umbra vîntului. Dacă prima sa carte suferă în mod evident de emoţia debutului, iar cea de-a doua de o atmosferă apăsătoare şi de abuz de fantasmagorii, abia în această carte scriitorul îşi găseşte ritmul şi îmbină în mod fericit viaţa paşnică de zi cu zi, cu enigma unei legende. Misterul se îmbină cu firescul, supranaturalul devine accesibil şi (aproape) credibil, personajele devin perfect conturate iar acţiunea, filmică. Tema principală este redată chiar de autor aproape de începutul cărţii:

„Insuliţa farului se ridica la numai două sute de metrui. Irene se uită la ea fascinată.

- Farul e închis de mulţi ani. Acum se foloseşte cel care se află în portul din Golful Albastru, îi explică el.

- Nu se mai duce nimeni pe insulă? întrebă Irene. Ismael tăgădui din cap.

- Cum aşa?

- Îţi plac poveştile cu fantome? o întrebă el în chip de răspuns.

- Depinde...

- Lumea din oraş crede că insuliţa farului e vrăjită sau ceva de genul ăsta. Se spune că o femeie s-a înecat acolo cu mult timp în urmă. Sunt şi unii care vpd lumini. În sfîrşit, fiecare orăşel cu bîrfele lui, iar ăsta nu putea fi mai prejos.

- Lumini?

- Luminile din septembrie, zise Ismael în vreme ce depăşeau insuliţa prin dreapta. Legenda, dacă vrei s-o numeşti aşa, povesteşte că, într-o seară, la sfîrşitul verii, în timpul balului mascat din oraş, oamenii au văzut cum o femeie mascată se urca într-una din bărcile cu pînze şi ieşea în larg. Unii sunt de părere că se ducea la o întîlnire secretă cu amantul ei pe insula farului; alţii, că fugea de o crimă pe care n-o putea mărturisi... După cum vezi, toate explicaţiile suunt valabile, fiindcă nimeni n-a ştiut de fapt, cine era cu adevărat. Chipul îi era acoperit cu o mască. Totuşi, pe cînd străbătea golful, o furtună cumplită, care s-a dezlănţuit pe neaşteptate, a izbit basrca de stînci şi a făcut-o bucăţi. Misterioasa femeie fără chip s-a înecat sau, cel puţin, trupul nu i-a fost găsit niciodată. Cîteva zile mai tîrziu, mareea i-a adus înapoi masca, pe care stîncile o prefăcuseră în zdrenţe. De atunci oamenii spun că în ultimele zile de vară, la lăsarea serii, se pot vedea lumini pe insulă...

- Spiritul acelei femei...

- Da..., care încearcă să-şi ducă la bun sfîrşit călătoria neterminată spre insulă... Asta se spune.

- Şi e adevărat?

- E o poveste cu fantome. o crezi sau nu.”

- - -

Voi credeţi în fantome?

Adopţie

„În cele din urmă, tata s-a oprit dinaintea unei porţi mari din lemn sculptat, înegrită de vreme şi de umezeală. În faţa noastră se ridica ceea ce mi s-a părut a fi cadavrul părăsit al unui palat sau un muzeu de ecouri şi de umbre.

- Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomas. Nimănui.

Un omuleţ cu trăsături de pasăre răpitoare şi cu o chică argintie ne-a deschis uşa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă.

- Bună  ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunţat tata. În curînd va împlini unsprezece ani, iar într-o bună zi se va ocupa de librărie. A ajuns la vîrsta potrivită ca să cunoască locul ăsta.

Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuînd numai crîmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfîşiată de fascicole de lumină ce atîrnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază la vîrf, configurînd un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zîmbit, făcîndu-mi cu ochiul.

- Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Presărate pe culoare şi pe platformele bibliotecii se profilau mai multe siluete. Unele dintre ele s-au întors să salute de la distanţă, şi am recunoscut chipurile mai multor colegi de-ai tatei din tagma librarilor de modă veche. În ochii mei de copil de zece ani, acei indivizi apăreau ca o confrerie secretă de alchimişti conspirînd fără ştirea lumii. Tata a îngenunchiat lîngă mine şi, privindu-mă ţintă în ochi, mi-a vorbit cu glasul şoptit al promisiunilor şi al confidenţelor.

- Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de cîte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de cîte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul ei creşte şi întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, cînd tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrîn. Poate la fel de bătrîn ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Cînd o bibliotecă dispare, cînd o librărie îşi închide porţile, cînd o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptînd să ajungă într-o bună zi în mîinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpîn. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decît pe noi, Daniel. Crezi că vei putea păstra secretul ăsta?

Privirea mea s-a pierdut în imensitatea acelui loc, în lumina lui fermecată. Am încuviinţat, iar tata mi-a zîmbit.

- Şi ştii care-i partea cea mai bună?

Am tăgăduit în tăcere.

- Există obiceiul ca, atunci cînd cineva vizitează pentru prima oară locul acesta, să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o, şi s-o adopte, asigurîndu-se că nu va dispărea niciodată, că va rămîne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa, mi-a explicat tata. Azi e rîndul tău.” (fragment din cartea Umbra vîntului / Carlos Ruiz Zafon).

Ce carte ai adoptat cînd aveai zece ani?

Moarte într-o ţară străină

Aşa se numeşte un excelent roman poliţist scris de o autoare extraordinară, Donna Leon. În prezentarea editurii Polirom, „Donna Leon (n. 1942) este o scriitoare de origine americană, autoarea unei celebre serii de romane poliţiste a căror acţiune se desfăşoară la Veneţia şi care îl au ca personaj principal, pe comisarul Guido Brunetti. După ce a locuit în Elveţia, Arabia Saudită, Anglia, Iran şi China, Donna Leon s-a stabilit în Italia, unde trăieşte de (peste - n.m. tibi) douăzeci de ani. A lucrat ca lector la catedra de limbă engleză a University College-Europe din Italia, apoi s-a dedicat scrisului … Cărţile sale se bucură de o largă apreciere internaţională”.

Moarte într-o ţară străină este primul dintre romanele care deschide seria Brunetti. A urmat Moarte în La Fenice despre care am scris AICI şi AICI. 

De data aceasta, tema romanului este axată pe ecologie, cu implicarea unor reţele de fabricanţi de substanţe toxice, politicieni, armată, reţele atent supravegheate de Mafia atotprezentă. Comisarul are de luptat cu imobilismul şefilor, cu secretomania militarilor, cu ameninţările voalate ale mafioţilor. Singurul său noroc, este soţia sa pentru că socrul său, un vechi reprezentant al nobilimii, îi mai strecoară cîte-o informaţie vitală sau îl mai fereşte de primejdii cu greutatea numelui său, nume respectat în cercurile celor care conduc societatea. 

Foarte pe scurt, pentru că nu vreau să vă răpesc bucuria lecturii povestindu-vă cartea, J în apele lagunei este găsit asasinat un tînăr. Din aproape în aproape, comisarul Brunetti elimină principala pistă falsă (drogurile), apoi şi suspiciunea că la mijloc ar fi vorba despre o ceartă de îndrăgostiţi. Descoperă  că acel tînăr era un militar dintr-o bază americană de pe teritoriul italian şi nu după prea puţine peripeţii află cine este criminalul. Cum va fi pedepsit acela, rămîne să descoperiţi singuri citind această carte, pentru că vremea cîinoasă de afară este tocmai bună de lectură, dacă vă înduraţi să mai închideţi televizorul şi calculatorul. Cîteva pagini din această frumoasă carte puteţi savura ca aperitiv,  AICI. 

Lectură pălăcută J 

O - altă - carte

În afară de faptul că nu este român să nu fi scris în viata sa măcar o poezie, aproape că nu există om pe lumea asta, care să nu exclame pierdut în visare ; Eheeei, viaţa mea e un roman ! Este ? Sigur că este. Nescris. 
Am putea să luam de exemplu, vecinul care tocmai s-a mutat în apropiere. Vine dintr-un orăşel nu prea îndepărtat, şi împreună cu soţia sa, formează Perechea Perfectă. Căsnicia În Persoană. Idealul Matrimonial. Încă n-au copii, dar nu există nici-o urmă de îndoială : vor avea, nu prea tîrziu şi desigur că vor fi mai mulţi. Asta spre deosebire de vecinul care s-a mutat în apropiere mai de mult, şi care nu are decît un băiat. Între tată şi băiat, este o relaţie specială : se iubesc la nebunie, urîndu-se din răsputeri. Tatăl, monogam convins, refuzase absolut toate ocaziile în care cîte-o văduvă sau cîte-o vecină mai înfocată i se oferiseră. Era bisericos moderat, chiar îl enerva insistenţa cu care o nou convertită de la unitarieni, ţinea să demonstreze ostentativ, cît de bine ştia domnia sa, ritualul. 
Baiatul, proaspăt student, nu înţelegea cîtuşi de puţin cum pot oamenii să trăiascăchiar atît de mult! Peste patruzeci de ani ? Cincizeci ? Dar asta e o veşnicie, iar cei care pretind că au mai mult, sigur că sunt farsori. Soţia sa, trebuind să scrie un articol despre o reprezentaţie teatrală, fusese pur şi simplu şocată cînd a văzut că unul dintre actori, se dezbrăcase în faţa publicului şi jucase nud, pe întreaga durată a spectacolului. Şi mai şocată fusese la ieşire, cînd un grup de studenţi manifestau cu placarde mari, pe care erau scrise cu majuscule, să se vadă bine de tot, toate cuvintele obscene imaginabile. Pe unele dintre ele, nici măcar nu le cunoştea. Libertatea de expresie, NU ! MAI ! POATE ! FI ! în-gră-di-tă. Clar ? Ei, fir-ar să fie de bun simţ, ce o mai fi fiind şi acela! 
Soacră-sa, după un atac cerebral, fusese internată într-un azil pe care nu-l suporta. Dar nu avea de ales, că nu mai putea să vorbească. 
Vă sunt familiare astfel de situaţii ? Atunci este vremea să le aşterneţi pe hîrtie, daţi personajelor nume false, ca să nu vă dea nimeni în judecată, mai înfrumuseţaţi puţin lucrurile, şi cu puţină şansă, cartea va vedea lumina tiparului. Apoi, cu puţin marketing inteligent, cartea va avea o cautare nesperată. 
” Una dintre cele mai importante cărţi din a doua jumătate a secolului XX. O capodoperă!” , scrie in Washington Post Book World. 
“Un roman unic şi fascinant, care nu seamănă cu nici una dintre cărţile pe care le-am citit vreodată“, spuneJoseph Heller, autorul romanului Catch-22. 
Tocmai v-am prezentat două păreri asupra romanului Bullet Park / John Cheever / Polirom. Nu ştiu din ce motive, critica literară îl denumeşte pe Cheever, un cehov al suburbiilor, iar acesta este cel mai profund şi mai provocator roman al său, după părerea exprimată nu se ştie de cine, în The New York Times. 
Părerea mea este să începeţi să vă scrieţi cartea. Sigur aveţi ceva mai bun de spus.