România noastră

În urmă cu mai multă vreme, s-a derulat pe ecranele televizoarele noastre o emisiune denumită “România mea”. Emisiune care a făcut ulterior, pui. Dacă nu mă înşel prea tare, primele emisiuni televizate despre “România mea” au fost realizate de domnul Nistor ( nu Nistorescu) sub forma unor interviuri cu oameni de cultură de calibrul domnului Pleşu. Apoi, tema emisiunii a fost reluată de domnul Hurezeanu (Emil- cred că ştiţi despre cine este vorba). În alt registru de adresabilitate. Din cîte am înţeles, ideea principală era că România noastră, are accente diferenţiate pe care fiecare dintre noi, trătorii din România, nu le percepem pentru că numai dumnealor, iniţializatorii acestui gen de emisiuni, ne pot revela accente ale vieţii noastre pe care fără ajutorul dumnealor, nu le putem pricepe. Mă văd nevoit să le dau dreptate ambilor deşi, nu-i simpatizez pe nici-unul dintre ei: ambii au fost numai o părticică din imensul plan de manipulare la care este supusă de mult prea multă vreme, populaţia din România, plan care a reuşit aproape pe deplin. Şi Nistor, şi Hurezeanu, culeg acum, rezultatele campaniei de dezinformare şi de manipulare. De fapt nu ei ci, stăpînii lor – indiferent care sunt aceştia: stăpînii care îi plătesc. Aici am ajuns? DA! De ce? Simplu: hărmălaia politică declanşată în urmă cu mai multă vreme, a ajuns în sfîrşit, la apogeu. S-a ajuns nu doar la diferenţierea politică a unor oameni obişnuiţi – urăsc termenul “oameni de rînd” – s-a ajuns la care pe care: românii care încă se mai simt fără pete pe căciulă, versus românii care spun că altfel nu se poate. Şi se comportă, manifestă, tac sau spun măcar ceva, în acest registru de atitudine : toţi suntem dalmaţieni.
Eu am în suflet o Românie. Care este România ta? Nu-i obigatoriu să-mi răspunzi. Răspunde la această întrebare dacă vrei, în forul tău intim. Bine?